Arhimandritul Mina Dobzeu – pătimitor al temnițelor comuniste

Arhimandritul Mina Dobzeu –
pătimitor al temnițelor comuniste

Arhimandritul Mina cu numele de mirean Mihail Dobzeu s-a născut la 5 noiembrie 1921 în satul Grozești, jud. Lăpușna. La vârsta de numai 13 ani intră în viața mănăstirească de la Mănăstirea Hâncu, unde v-a petrece în ascultare până în anul 1938. În următorii 2 ani face ucenicie în sculptura bisericească de la Mănăstirea Căldărușani[1]. În primăvara anului 1944 se afla la Mănăstirea Hâncu, de unde la sfârșitul lunii martie a luat calea refugiului. La 25 martie 1944, “de Bunăvestire, când deja veaneau bolșevicii peste noi  - își amintea mai târziu părintele Mina – ne-am refugiat în România. Eram zece călugări, cu tot cu părintele stareț. Am mers douăzeci de zile, fără pauză, până am ajuns la Ialomița, doar cu o căruță cu cai și un car cu patru boi.”. Părintele a luptat pe front, în regimentul I Artilerie Timișoara, fapt pentru care este veteran de război al Armatei Române[2].

După război, viitorul arhimandrit Mina Dobzeu, urmează cursurile Școlii de cântăreți la Constanța, apoi Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie de la București. A fost tuns în monahism în anul 1946 la Schitul Brădiceni, din cadrul Episcopiei Hușilor. Peste doi ani a fost hirotonit în treapta de ierodiacon și în 1955 în treapta de ieromonah. A slujit la Mănăstirea Nicula și în Parohia Jimbor-Cluj[3].

Pe parcursul vieții sale, părintele Mina a fost arestat în mai multe rânduri. Prima dată a fost arestat în anul 1948, în urma unui protest, scris de mână și afișat în locuri publice, prin care chema credincioșii să se opună măsurilor diavolești ale autorităților, luate împotriva Bisericii. Părintele a stat în detenție timp de 11 luni, după care i s-a stabilit domiciliul forțat la Mănăstirea Brădiceni[4]. A fost arestat din nou în anul 1959, pentru atitudinea sa contra Decretului 410, privind desființarea mănăstirilor și reducerea personalului monahal. A fost condamnat la 7 ani de închisoare, fiind încarcerat la Jilava, Gherla și în coloniile din Delta. În închisoare, părintele îl întîlnește pe Nicolae Steinhard, viitorul monah de la Rohia, pe care îl botează în condițiile vitrige de acolo. A fost eliberat în anul 1964, în urma decretului general de grațiere. Pentru a 3-a oară părintele Mina a fost arestat și reținut la Securitate în anul 1988, pentru “protestele din 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceaușescu, cu privire la morala poporului român și ateismul științific”[5]. Pentru această dată a stat în detenție timp de 8 luni.

În anul 1969, părintele Mina Dobzeu, este primit în obștea monahală și numit slujitor la Mănăstirea “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși – Catedrala episcopală. În perioada anilor 1978-1988 a fost stareț al acestui așezământ monahal și între anii 1996-2002 a îndeplinit funcția de consilier cultural – misionar al Episcopiei Hușilor. De-a lungul anilor părintele a scris 12 cărți. După pensionare părintele Mina viețuiește în chilia sa de la Mănăstirea “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Huși.

La 14 octombrie 2017, părintele Mina Dobzeu a fost decorat de către Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei cu înalta distincție mitropolitană “Crucea Moldavă”[6]. La 22 octombrie părintelui i s-a oferit din partea P.S. Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmanului, altă distincție – Crucea Sfântului Iosif Mărturisitorul[7]. Aceste distincții au fost acordate în semn de aleasă prețuire față de părintele Mina – pătimitor al temnițelor comuniste, “pentru tot ceea ce părintele a făcut, și prin fapte și prin rugăciune, în vremurile grele de atunci, dar și în vremurile pline de dificultate ale zilelor noastre”.

                                      Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Costin Clit, Despre anticomunismul Părintelui arhimandrit Mina Dobzeu din Huși, Ziarul Monitorul de Vaslui, 5 noiembrie 2014

[2] Laurențiu Ungureanu, “Spovedania” părintelui Mina cela care l-a botezat pe Steinhard, Adevărul.ro, 6 aprilie 2010

[3] Părintele Mina Dobzeu, Ziarul Vremea Nouă, 4 noiembrie 2014

[4] Colecția Ciceroni Ionițoiu, Martiri și Mărturisirori ai Bisericii din România (1948-1989), Biserica Ortodoxă, www.procesulcomunismului.com , Contact, 2004, p. 36

[5] Arhim. Mina Dobzeu, Apocalipsa – planul de salvare al lumii în 7 etape, Editura Agaton, Făgărași, 2001, Scurtă biografie a părintelui Mina, p. 8

[6] Părintele aflat cu un picior în Rai Mina Dobzeu, a primit distincția “Crucea Moldavă”, Doxologia.ro, 14 octombrie 2017

[7] Arhim. Mina Dobzeu a primit vizita a doi arhierei și o nouă distincție, Basilica.ro, 23 octombrie 2017

Ieroschimonahul Selafiil de la Noul Neamț – judecat pentru “propagandă religioasă”

Ieroschimonahul Selafiil de la Noul Neamț – judecat pentru “propagandă religioasă”

Ieroschimonahul Selafiil, cu numele de mirean Ciprian Chiperi s-a născut la 20 septembrie 1908 în familia lui Longhin și a Elisavetei Chiperi din satul Răculești (în prezent r-ul Criuleni), jud. Orhei. A fost botezat la 26 septembrie în biserica din satul natal de către preotul Grigore Gobjilă, având naș pe locuitorul satului Răculești, Ioan Buzgan[1].

Potrivit mărturiei părintelui Selafiil, înainte de a fi călugărit a făcut ascultare la mai multe mănăstiri: Țigănești, Curchi, Căpriana și Dragomirna. După îndeplinirea serviciului militar revine la Mănăstirea Căpriana, făcând ascultare timp de 6 ani, după care a fost tuns în monahism cu numele Serafim, iar peste 10 ani a fost hirotonit în treapta de ierodiacon[2].

În anul 1945, ierodiaconul Serafim (Chiperi) a fost arestat. Era învinuit de  “propagandă religioasă” fiind ținut timp de 3 luni în închisoarea din Chișinău, apoi judecat și trimis într-un lagăr din regiunea Celeabinsk (Rusia)[3]. Părintele a petrecut 5 ani de detenție după care i-a fost stabilită sentința domiciliului forțat în regiunea Odesa. După 3 ani petrecuți la Odesa se întoarce la locurile natale devenind viețuitor al Mănăstirii Suruceni, unde în următorul an (1954) a fost hirotonit în treapta de ieromonah[4].

Viitorul ieroschimonah Selafiil a viețuit la Mănăstirea Suruceni până în anul 1959, când mănăstirea a fost închisă. Până în 1961 a mai viețuit la Mănăstirea Noul Neamț, când și acest așezământ monahal a fost închis. Următorii ani părintele i-a petrecut în satul natal, într-o cămeruță unde se ruga. Între timp părintele își pierdu-se vederea petrecând și mai mult timp în rugăciune[5].

În anul 1997, părintele Selafiil revine la Noul Neamț și peste trei săptămâni de la sosire primește Schima mare, fiind tuns în schimonah cu numele Selafiil. La Mănăstirea Noul Neamț, părintele Selafiil prin sfaturile și pilda sa de viață, împreună cu alți câțiva monahi bătrâni reveniți la mănăstire, au restabilit continuitatea monahismului basarabean, după ruptura de 30 ani produsă de prigoana comunistă[6]. Părintele trece la Domnul în ziua de 19 iunie 2005, fiind înmormântat în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț.

                                    Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] ANRM, F.211, inv. 5, d. 601, f. 127

[2] Părintele Selafiil, Dragostea care niciodată nu cade, Interviuri și relizări de Ierodiacon Savatie Baștovoi, Editura Mirineasa, Timișoara, 2001, p. 5-6

[3] Cartea Memriei, Catalog al victimilor totalitarismului comunist P. 4, Editura Știința, Chișinău, 2005, p. 407  

[4] Mănăstiri și Schituri din Republica Moldova, p. 567

[5] Părintele Selafiil, op. cit., p. 7

[6] Ibidem

Arhimandritul Sofian Boghiu – condamnat la ani grei de temniță

Arhimandritul Sofian Boghiu –
condamnat la ani grei de temniță

Arhimandritul Sofian Boghiu s-a născut la 7 octombrie 1912 în satul Cuconeștii Vechi, jud. Bălți, primind la botez numele Serghei. La vârsta de numai 14 ani a intrat ca frate de mănăstire la Schitul Rughi (Rudi), jud. Soroca, era anul 1926. În perioada anilor 1928-1932 a învățat la Școala de cântăreți de la Mănăstirea Dobrușa, după care și-a continuat studiile la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, pe care l-a absolvit în anul 1940. A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937 și la 6 august 1939 a fost hirotonit în treapta de ierodiacon de către P.S. Episcop Tit al Hotinului (1935-1940) în catedrala din orașul Bălți.

Aflându-se în refugiu la Mănăstirea Căldărușani, în timpul primei ocupații sovietice (1940-1941), ierodiaconul Sofian se înscrie la Academia de Arte Frumoase din București. Între anii 1942-1946 a urmat cursurile Facultății de Teologie din București, devenind în octombrie 1946, licențiat în teologie cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”. A fost hirotonit ieromonah în anul 1945 pe seama Mănăstirii Antim, astfel în următorii ani va participa la întâlnirile mișcării cultural duhovnicești Rugul Aprins, grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice.  La 15 iunie 1950 a fost numit stareț al Mănăstirii Antim, iar între anii 1954-1958 a fost stareț la Mănăstirea Plumbița din București. Părintele Sofian a fost câțiva ani profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț, a pictat și multe biserici.

În anul 1958, părintele Sofian Boghiu a fost arestat, fiind acuzat de “uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul organizației Rugul Aprins”. A fost judecat de către Tribunalul Militar București și condamnat la 16 ani de muncă silnică. După 6 ani de detenție, datorită decretului general de grațiere, în iunie 1964 părintele a fost eliberat.

După 3 ani de la eliberare, părintele Sofian revine la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești. Cu răbdare, pricepere și tact a format sute de ucenici, fiind numit “Apostolul Bucureștilor”. Părintele a fost un important duhovnic și pictor de icoane.

La 14 septembrie 2002, părintele Sofian Boghiu trece la Domnul. A fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani, unde își alesese încă fiind în viață locul de îngropare.

                                   Protoiereu Ioan Lisnic

Arhimandritul Roman Braga – acuzat de “uneltire împotriva ordinii sociale”

Arhimandritul Roman Braga –
acuzat de “uneltire împotriva ordinii sociale”

Arhimandritul Roman Braga s-a născut la 2 aprilie 1922 în satul Condrița, jud. Lăpușna. După absolvirea claselor primare din satul natal, la vârsta de numai 12 ani intră în viața mănăstirească. A viețuit la Mănăstirea Căldărușani, de unde va pleca la Seminarul Monahal de la Cernica, pentru a urma studiile teologice. În anul 1940, după desființarea Seminarului de la Cernica, se transferă la Seminarul de la București, ultimul an de studii seminariale îl va incheia în anul 1943 la Seminarul Teologic de la Chișinău.

În perioada anilor 1943-1947 urmează cursurile Facultații de Istorie și Filosofie  și a Seminarului Pedagogic. În anul 1947 absolvește și Facultatea de Teologie din București.

La 16 iulie 1948 viitorul monah Roman Braga a fost arestat, fiind învinuit că ar fi ajutat un legionar. A fost condamnat la 6 decembrie 1949 de către Tribunalul Militar București, la 5 ani de temniță grea, pentru omisiune de denunț. 

Anii de detenție i-a petrecut la penitenciarul din Pitești, unde a trecut prin toată teroarea “reeducării”, apoi transferat în lagărele de la  “Canal”. A fost eliberat în anul 1953 cu interdicția domiciliului forțat în București. Între timp reușește să meargă pe ascuns la Iași, unde Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, la 2 ianuarie 1954 îl călugărește și peste 4  zile, la 6 ianuarie, îl hirotonește în treapta de ierodiacon.

În anul 1958, părintele Roman este arestat din nou. A fost judecat de către Tribunalul Militar București, fiind acuzat de “uneltire împotriva ordinii sociale”, a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică și 10 ani degradare civică, fiind încadrat în lotul grupului “Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim. Anii de detenție i-a petrecut la Balta Brăilei, colonia Salcia, unde s-a aflat până la eliberare, în 1964.

După lungi pelerinaje prin Episcopiile și Mitropoliile Românești, părintele Roman Braga se stabilește la Episcopia de Oradeea, unde Episcopul Valerian Zaharia îi aprobă cererea ca să fie hirotonit ieromonah. O perioadă de timp a lucrat în arhiva Episcopiei și la 1 ianuarie 1965 a fost hirotonit în treapta de ieromonah pe seama parohiei  Negrești – Oaș, apoi transferat la parohia Sârbi-Bihor.

În anul 1968, părintele Roman Braga este numit misionar în Brazilia, pentru comunitatea românească din Sao Paulo, apoi în 1972 la inițiativa episcopului românilor din S.U.A., Valerian Trifa, se transferă la Vatra Românească. A slujit la mai multe biserici din cadrul episcopiei ca mai apoi, în 1988 să se retragă la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction-Michigan, unde a fost numit stareț. Pe parcursul activității sale pastorale în S.U.A., părintele Roman a colaborat la periodicile creștine “Solia”, editează jurnalul monahal “Rugul Aprins” și revista teologică “Lumină lină”, a publicat și câteva cărți.

Părintele Roman Braga trece la Domnul la vârsta de 93 ani pământești, la 28 aprilie 2015. A fost înmormântat la 1 mai 2015 în cimitirul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction-Michigan, ultimul său loc de metanie.

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

Preotul C. Sergiu Roșca – condamnat pentru crimă de război

Preotul C. Sergiu Roșca –
condamnat pentru crimă de război

Preotul C. Sergiu Roșca s-a născut la 6 octombrie 1912 în satul Șestaci, jud. Soroca. A învățat întâi la școala primară din satul natal, apoi în perioada anilor 1924-1932 a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău, continuând studiile la Facultatea de Teologie din Chișinău și devenind licențiat în teologie în anul 1938. Între anii 1938-1940 a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Universitar din Chișinău, susținând examenul de capacitate la specialitatea Religie la București, perioada când se afla în refugiu. Până în iunie 1941 a activat în calitate de supraveghetor de ordine la Facultatea de Teologie din Chișinău. La 17 iulie 1939 a fost hirotonit în treapta de diacon și la 19 decembrie 1941 hirotonit preot pe seama Capelei Liceului “Alecu Russo” din Chișinău.

În perioada anilor 1932-1944, părintele Sergiu Roșca a desfășurat o prodigioasă activitate publicistică, colaborând la mai multe periodice din Chișinău. A ocupat și funcții de secretar de redacție la “Cuvânt Moldovenesc”, redactor la  “Basarabia”, “Gazeta Basarabiei”, “Raza”, “Basarabia ziarul noii vieți românești”, prim redactor la  “Gândul Basarabiei”, editor la “Glasul Tineretului” și director la “Tribuna Tineretului”. Părintele a mai colaborat la periodicile basarabene: “Zorile”, “Misionarul”, “Luminătorul”, “Buletinul Institutului Social Român din Basarabia” ș.a.

După al doilea refugiu din 1944, părintele Sergiu Roșca a slujit la parohia “Sf. Nicolae Belivacă” din Craiova. În anul 1948 a fost transferat la Capela Azilului “Elena Doamna” din București, unde v-a preda religia la liceul industrial de fete.

La 5 decembrie 1948, părintele Sergiu a fost arestat. Fiind purtat prin închisori fără să fie judecat, a fost întemnițat la Văcărești și Jilava. Judecata a avut loc la 4 iunie 1952. Parchetul Curții București l-a condamnat pentru crimă de război la 3 ani de temniță grea, 10 ani degradare civică și confiscarea averii. În perioada aflării în detenție, părintele a cunoscut înfometarea, bătăile sălbatice și batjocura. A fost eliberat la 21 ianuarie 1953. A slujit la parohia Tămași-Ilfov până în anul 1968, când a fost transferat la Biserica “Sf. Ioan Botezătorul” din București. Până în anul 1978, părintele Sergiu a mai slujit la parohia Militari I. În anul 1976 a fost ridicat în rangul de iconom stavrofor.

Timp de 4 decenii, părintele Sergiu Roșca și-a întrerupt activitatea publicistică. Și-a relut activitatea după decembrie 1989, când a putut să se exprime liber. A colaborat la revistele “Magazin istoric”, “Pro Basarabia și Bucovina”, “Vestitorul Ortodoxiei” (București),“Telegraful Român” (Sibiu), a colaborat și la periodicile de la Chișinău: “Literatura și Arta”, “Țara”, “Alfa și Omega” și  “Luminătorul”.

Ultimii ani de viață, părintele Sergiu Roșca i-a petrecut împreună cu preoteasa Antonina la Așezământul social de pe lângă parohia “Precupeții Vechi” din București. Părintele Sergiu își încheie drumul vieții pământești la 30 ianuarie 2010, în ziua prăznuirii Sf. Trei Ierarhi.

                                       Protoiereu Ioan Lisnic

Preotul Vasile Țepordei – acuzat de activitate antisovietică

Preotul Vasile Țepordei –
acuzat de activitate antisovietică

Preotul Vasile Țepordei s-a născut la 5 februarie 1908 în comuna Cârpești, jud. Cahul. A învățat la Seminarul Teologic din Chișinău pe care l-a absolvit în anul 1929 cu media de 9,12[1]. În perioada anilor 1929-1933 a urmat Facultatea de Teologie din Chișinău, apoi Seminarul Pedagogic Universitar din Iași, cu susținerea examenului de capacitate la religie în 1937. La 22 iulie 1939 a fost hirotonit preot, fiind numit în toamna aceluiași an profesor la Liceul “Regina Maria” din Chișinău[2], a activat în calitate de profesor și la alte licee din Chișinău. Părintele a colaborat la mai multe reviste și ziare.

Începând cu anul 1939, părintele Vasile Țepordei devine director al gazetei săptămânale “Raza”. În perioada primului refugiu, părintele a editat acest ziar la București. Revine în Basarabia, unde în luna iulie 1941 este numit în funcția de director al cotidianului “Basarabia”. Periodicile “Raza” și “Basarabia” își sistează apariția în martie 1944, când din cazuza înaintării liniei frontului, părintele Vasile Țepordei împreună cu alți preoți basarabeni se refugiază în interiorul Țării.  

Între anii 1944-1946 a activat ca profesor la liceul “Bălașa Brâncoveanu” și la liceul comercial “Carol I”[3]. Din cauza materialelor sale publicate până în 1944, în luna octombrie 1948, părintele Vasile a fost arestat, fiind învinuit de activitate antisovietică. A fost dus în închisoarea din Constanța și la 2 februarie 1949, predat sovieticilor. Judecata a avut loc în cadrul Tribunalului sovietic de la Constanța, la 9 iunie 1949. “Am fost dus din celulă de o santinelă – își amintea mai târziu părintele Vasile – și, după ce procurorul a citit rechizitorul, a specificat că pedeapsa cu moartea fiind suspendată propune să fiu condamnat la muncă silnică pe viață. Aceasta însemnează 25 de ani executați prin muncă”[4].

Păritele Vasile Țepordei a fost încarcerat în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind lagărul de la Vorkuta, dincolo de Cercul Polar. A fost eliberat în anul 1956 și revenind în țară a fost preot la biserica din Islaz, jud. Ilfov, apoi în 1966 transferat la biserica “Mărcuța” din București.

Pe parcursul activității sale editoriale, părintele Vasile a scris sute de articole în ziarele și revistele din Chișinău, a publicat diferite broșuri precum și lucrările:  Preotul poet Alex Mateevici, Chișinău, 1937 și Amintiri din Gulag, București, 1992[5]. În anul 2005 la Editura Flux din Chișinău a fost publicată lucrarea părintelui “Scrieri alese”, în care sunt incluse texte alese din publicistica marelui român basarabean, preotul Vasile Țepordei.

La 16 mai 2002, după o grea suferință, la 94 ani de viață pământească, părintele Vasile Țepordei trece la Domnul. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica, în apropiere de București.

                                      Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Revista Luminătorul, nr. 14-15, 1929, p. 34

[2] Vasile Țepordei, Scrieri alese, Editura FLUX, Chișinău, 2005, Cronologie, p. 32

[3] Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag, Casa Editorială pentru Turism și Cultură, ABEONA, Bucrești, 1992, p. 45-50

[4] Ibidem, p. 65

[5] Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români , Ed. Univers enciclopedic, București, 1996 (variantă electronică - http://biserica.org/WhosWho/DTR/G/NicolaeGrosu.html)

Părintele Antonie Vustian – condamnat pentru activitate antisovietică

Părintele Antonie Vustian – condamnat pentru activitate antisovietică

Părintele Antonie Vustian s-a născut la 1 ianuarie 1912 în familia lui Tit Vustian, cântăreț la Catedrala “Acoperemântul Maicii Domnului” din orașul Chilia, jud. Ismail. Avea studiile Seminarului Teologic cu VIII clase din Ismail și Facultatea de Teologie din Chișinău, devenind licențiat în teologie în anul 1938. După absolvirea studiilor seminariale, la 1 noiembrie 1931 a fost numit temporar în funcția de cântăreț la biserica din Satul Nou, jud. Cetatea Albă. A fost hirotonit preot la data de 3 martie 1935 pe seama Bisericii “Sf. Nicolae” din Cuhurlui- Matrosca, jud. Ismail, unde a slujit până în anul 1941, când a fost arestat.

La 26 iunie 1941, părintele Antonie Vustian a fost arestat, din cauza acțiunilor militare de retragere a Armatei Sovietice de pe teritoriul Basarabiei, cei arestați din închisoarea orașului Ismail au fost evacuați în regiunea Vologodsk (Rusia). Părintele era acuzat de apartenența sa “la partidul fascist Frontul Renașterii Naționale” și “a dus o activitate de educare a tineretului în spirit fascist”. Deasemenea era învinuit și de instigare “împotriva regimului colhoznic”. Judecata a avut loc la 10 octombrie 1942, fiind condamnat conform art. 58-10, p. 2 CP RSSFR la 10 ani de lagăr. Părintele Antonie a fost repartizat într-un lagăr din Uhtinsk, de unde la 25 aprilie 1944, din cauza unei forme grave de distrofie a fost eliberat.

După eliberarea din temniță, părintele Antonie Vustian a slujit la câteva parohii din RSSM. La 14 noiembrie 1945 a fost numit de către autoritățile eparhiale paroh la biserica din satul Colicăuți, raionul Briceni, apoi la 14 martie 1946, transferat la biserica din Râșcani. Părintele a mai slujit la biserica din satul Mihăileni, raionul Râșcani, numit în luna septembrie 1947 și la Biserica “Sf. Nicolae” din orașul Bălți cu numire la data de 27 ianuarie 1948. O perioadă de timp a îndeplinit și funcția de protopop al raioanelor Râșcani, Brătușeni, Edineț, Lipcani și Briceni.

La 12 mai 1949, părintele Antonie Vustian a fost din nou arestat, aducându-i-se acuzații ca și în 1942, în baza art. 54-10, p. 2 CP. La 18 iunie, în cadrul ședinței speciale a Ministerului Securității de Stat (МГБ) din RSSM s-a decis ca preotul Vustian, “pentru participare la organizții contrarevoluționare”, să fie deportat pe viață în regiunea Krasnoiarsk. În timpul aflării sale în detenție, părintele a slujit la biserica din orașul Enisei, regiunea Krasnoiarsk, parohie din cadrul Eparhiei de Novosibirsk. După numeroasele cereri de recurs, procesul de juecată a fost revăzut și la 6 martie 1954, colegiul de judecată pentru faptele penale ale Curții Supreme URSS, a decis suspendarea deciziei din 1949. În hotătâre se menționa: “În conformitate cu decretul Prezidiumului Consiliului Suprem al URRS din 21 noiembrie 1948, a fost deportat în locurile de detenție unde sunt trimise persoanele care au fost eliberate după încheierea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Vustian a fost eliberat în timpul războiului în anul 1944. De aceea, în anul 1949, a fost judecat și trimis în exil în mod ilegal”.

Fiind eliberat, părintele revine în RSSM, slujind la câteva biserici: la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din Buiucani, Chișinău; în anul 1967, părintele Vustian a fost numit paroh la Biserica “Schimbarea la Față a Domnului” din Tighina, apoi în 1974 transferat la Biserica “Înățarea Domnului” din Chișinău.

În anul 1959, părioadă când se închideau mănăstirile, părintele Antonie Vustian a fost trimis în calitate de reprezentant al cârmuirii eparhiale, la Mănăstirile Răciula și Cușelăuca, pentru a anunța obștea monahală și a pregăti mănăstirile pentru închidere.

Pe parcursul activității sale pastorale, părintele Antonie Vustian a fost decorat cu mai multe distincții bisericești, a fost ridicat în treapta de protoiereu și la 20 iunie 1976 gratificat cu înalta distincție bisericească – mitra.

Părintele Antonie Vustian trece la Domnul la 8 februarie 1981. După săvârșirea Sf. Liturghii și a Slujbei Înmormântării, a fost petrecut în ultimul drum și înmormântat în Cimitirul “Sf. Lazăr” (Doina) din Chișinău.

La 30 mai 1960, părintele Antonie Vustian a fost reabilitat de organele de drept a Republicii Moldova pentru condamnarea din 1941 și la 29 noiembrie 1991 – pentru condamnarea din anul 1949.

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

Preotul Dimitrie Balaur – condamnat pentru “activitate contra primului stat socialist din lume”

Preotul Dimitrie Balaur – condamnat pentru “activitate contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietică”

Preotul Dimitrie Balaur  s-a născut la 4 septembrie 1903 în familia lui Isidor și a Anei Balaur. Tatăl său era cântăreț la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din satul Rezeni, jud. Chișinău. A fost botezat la 12 septembrie în biserica din satul natal de către preotul Dimitrie Alistar, naș de botez fiind studentul Seminarului Teologic din Chișinău, Vasile Alistar. După absolvirea școlii primare din Rezeni, a învățat la Școala spirituală din Chișinău, întâi în clasa pregătitoare, apoi în 1913 promovat în clasa I-a. A continuat studiile la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care le-a absolvit în anul 1924, apoi Facultatea de Teologie din București și în 1932 absolvește Facultatea de Litere și Filosofie.

În anul de învățământ 1928-1929, viitorul preot Dimitrie Balaur a îndeplinit funcția de profesor de religie la liceul din Rezina. În perioada anilor 1930-1936 a lucrat în calitate de funcționar la Sf. Sinod, apoi devine consilier cultural al Episcopiei Hotinului cu reședința la Bălți. În cadrul ședinței Consiliului Eparhial din 2 noiembrie 1936, una dintre problemele puse în discuție a fost numirea de consilier referent cultural. Dintre toate candidaturile la această funcție candida și “d-l D. Balaur, licențait în teologie și litere și cu multă practică în treburile bisericești”. În postul de referent al secției culturale, consilierii eparhiali au votat candidatura lui D. Balaur, fiind aprobată și de P.S. Episcop Tit, “cu începere de la 1 noiembrie 1936 și cu condițiunea de a se hirotoni”. Părintele Dimitrie a fost hirotonit în cadrul Sf. Liturghii din noaptea de Paști a anului 1937.

În calitatea sa de consilier cultural, părintele Dimitrie Balaur a participat la multe conferințe ale Cercurilor pastorale desfășurate în parohiile eparhiei. A fost un colaborator fidel al revistelor: Biserica Ortodoxă Română, Apostolul, Misionarul, dar și al revistelor eparhiale: Însemnări Creștine și Biserica Basarabeană. Părintele Dimitrie a fost și un cercetător în domeniul folclorului, unele dintre lucrările sale fiind premiate.

În vara anului 1941, părintele Dimitrie Balaur, împreună cu alți preoți basarabeni a fost nevoit să se refugieze în interiorul Țării, fiind numit de către autoritățile bisericești la o parohie din cadrul Mitropoliei Ungro-Vlahiei și anume slujitor la Biserica “Oborul Nou” din București. După instaurarea administrației românești în Basarabia, se reîntoarce la postul avut până la evacuare.

Despre activitatea de organizare a consilierului cultural eparhial, preotul Dimitrie Balaur, aflăm dintr-o dare de seamă din 20 ianuarie 1942, adrestaă Guvernământului Basarabiei. În această dare de seamă se menționa că Cercurile culturale pastorale se țineau în toate reședințele de parohii, se continua distribuirea cărților de rugăciuni editate la Tipografia Eparhială, se organizau adunări duminicale pentru credincioși. În eparhie se mai desfășura activitatea misionară și opera de binefacere, toate aceste măsuri se desfășurau sub conducerea părintelui Dimitrie.

În luna martie a anului 1944, din cauza înaintării liniei frontului, părintele Dimitrie a fost nevoit să se refugieze din nou peste Prut, însă de data aceasta pentru totdeauna. Până în anul 1948 a activat în calitate de profesor la Seminarul “Nifon Mitropolitul” din București, apoi a fost numit preot la biserica din cartierul Parcul Domeniilor, așa-numita “Mănăstirea Cașin”. În martie 1959, părintele Dimitrie a fost arestat. Judecata a avut loc în cadrul Tribunalului Militar din București, fiind condamnat la 12 ani de închisoare “pentru lupta contra primului stat socialist din lume, Uniunea Sovietică” și 15 ani de detenție “pentru uneltire contra ordinii sociale”, în total judecat la 27 ani de detenție. A fost repartizat în închisoarea de la Jilava, apoi la Gherla, timp de peste 2 ani la muncă forțată în Delta Dunării, la Periprava și Mărașu.

Părintele a fost eliberat la 30 iulie 1964. Până în anul 1996, părintele Dimitrie Balaur a slujit la mai multe biserici din București. Trece la Domnul la 16 aprilie 1996, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica, în apropiere de București.

                                      Protoiereu Ioan Lisnic

Ieromonahul Nicodim Onu – acuzat de colaboraționism și agitație antisovietică

Ieromonahul Nicodim Onu – acuzat de
colaboraționism și agitație antisovietică 

Părintele Nicodim în timpul detenției

Ieromonahul Nicodim, cu numele de mirean Nicoale Onu s-a născut în anul 1911 (era văr drept cu Egumenul Serafim Dabija, fost stareț al Schitului Zloți). Ajuns la maturitate, intră în ascultare la Mănăstirea Suruceni[1].  A fost hirotonit în treapta de ierodiacon, făcând o perioadă de timp ascultare la Mitropolie.

În primăvara anului 1943, ierodiaconii Nicodim Onu de la Mitropolie și Serafim Dabija, viețuitor al Mănăstirii Suruceni, prin ordinul autorităților eparhiale se deplasează la Zloți, pentru a organiza lucrările de însămânțare a terenului viitorului schit[2]. Până la ridicarea corpului de chilii, acești doi monahi au locuit într-o colibă. După zidirea bisericii și a chiliilor pentru viețuitorii schitului, în luna noiembrie 1943, ierodiaconul Serafim Dabija a fost hirotonit ieromonah și numit stareț al Schitului Zloți[3], ierodiaconul Nicodim Onu, fiind întărit în funcția de diacon al schitului, apoi hirotonit în treapta de ieromonah.

În anul 1944, părintele Nicodim Onu devine slujitor la biserica din Satul Nou[4], a fost numit preot și la biserica din satul Selemet, raionul Cimișlia[5]. La 27 octombrie 1947 părintele Nicodim a fost arestat, fiind acuzat de colaboraționism și agitație antisovietică printre enoriași[6]. Era învinuit că a întâmpinat în luna iulie 1941 cu pâine și sare trupele românești, care au intrat în Satul Nou și de faptul că împreună cu Serafim Dabija au construit mănăstirea în scopuri antisovietice  “transformând-o în unul dintre centrele de propagandă antisovietică din Moldova”[7].

Părintele Nicodim Onu a fost judecat în cadrul aceluiași proces cu părintele Serafim Dabija. În sentința de judecată se menționa că: “În baza art. 54-10, p. 11 și potrivit sancțiunii art. 54-2 al CC al RSS Ucrainene, pe Dabija Serafim Ivanovici, născut în anul 1915 și Onu Nicodim Stepanovici, născut în anul 1911, de pedepsit cu închiderea în lagărele de muncă de îndreptare pe timp de 10 ani pe fiecare, cu confiscarea întregii averi de la fiecare și cu pierderea drepturilor de alegere pe timp de 5 ani pe fiecare”[8].

Cei doi verișori preoți au fost repartizați într-un lagăr de muncă forțată de la Polul Nord. După ispășirea termenului de detenție, părintele Serafim revine în Moldova în martie 1955 și în următorul an, revine din Siberia și părintele Nicodim.

După reîntoarcerea din surghiun, părintele Nicodim Onu a slujit la biserica din localitatea Gâsca, suburbia orașului Tighina[9], apoi s-a retras la Mănăstirea Noul Neamț, unde a viețuit până la închiderea așezământului monahal. Din darea de seamă a Împuternicitului Consiliului pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse din RSSM din 12 decembrie 1962, aflăm că părintele Nicodim Onu “activa ilegal” în localitățile Cociulia, Chirsova și alte sate din raionul Comrat[10]. În urma acestor constatări, părintelui i s-a interzis să mai activeze ca preot, fiind înregistrat pentru parohia Gâsca în calitate de cântăreț bisericesc. Pentru că a botezat “ilegal” la casele oamenilor din satul Cioburciu, în anul 1970 părintele a fost oprit de a sluji, fiind scos de la evidență[11]. Părintele a locuit în continuare în casa sa din Tighina, fără serviciu, neavând nici o sursă de venit.

                                  Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Nicolae Dabija, Drumul spre Biserică, rânduri și gânduri creștine, Tipografia “Europress”, Chișinău, 2013, p. 211

[2] Mănăstiri și Schituri din Republica Moldova, p. 633

[3] Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, nr. 11, 1943, p. 14, 20

[4] Nicolae Dabija, Drumul spre Biserică, p. 212

[5] Teodor Candu, Pr. Octavian Moșin, p. 97

[6] Cartea Memoriei, Catalog al victimilor totalitarismului comunist, V. 1, Chilșinău, 1999, p. 458

[7] Nicolae Dabija, Părintele Serafim, Biserica Ortodoxă din interfluviul pruto-nistrean (1813-2013), Simpozion științific internațional, 14-15 octombrie 2013, Chișinău, 2013, p. 573-574

[8] Ibidem

[9] Nicolae Dabija, Drumul spre Biserică, p. 203-213

[10] V. Pasat, V. 3, p. 201

[11] Ibidem, p. 523