Apariție editorială: Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste

Apariție editorială:
Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria
în închisorile comuniste

LISNIC, IOAN. Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în Închisorile comuniste / Protoiereu Ioan Lisnic – Iași : Stef, 2019. – ISBN 978-606-028-159-7. 

Fiara roșie cu mânie s-a pornit împotriva Bisericii lui Hristos și lumea întreagă s-a îngrozit de cumplitele nelegiuiri: că icoanele au fost călcate în picioare, moaștele sfinților batjocorite, preoții uciși și mulțime de biserici dărâmate; iar voi, Sfinților, nevoind a ne lăsa o țară fără altare și cruci, v-ați împotrivit cu bărbăție celor rău credincoși, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

              (Condacul al 2-lea din Acatistul Sfinților români din închisori)

În anul 1956, sora preotului Dmitrii Petrovici Serbin a expediat o scrisoare pe adresa Administrației Generale a Lagărelor (GULAG), în care solicita informații privind soarta fratelui său, arestat în anii 30 de poliția politică sovietică. În continuare redăm o secvență din scrisoarea amintită:

„Fratele meu, Serbin Dimitrii Petrovici, născut în s.[atul] Mahala, r.[aionul] Dubăsari, RSSM, în anul 1937 a fost represat, nu cunosc cauzele și până în prezent nu am nici o veste de la el. Rog să-mi comunicați, ce s-a întâmplat cu el, este viu, sau mort”.

După ce a ajuns la destinație, scrisoarea a fost transmisă secției de arhivă și evidență a KGB din Moscova. La scurt timp s-a implicat și șeful departamentului de arhivă și evidență al KGB din Chișinau, care i-a expediat o instrucțiune împuternicitului KGB din Dubăsari, în care se spunea:

„În legătură cu declarația primită rog să o invitați pe cetățeanca [A. A. P.] și să-i comunicați oral că fratele său, Serbin Dimitrii Petrovici, în anul 1937 a fost condamnat la 10 ani de lagăr de muncă forțată. Aflându-se în detenție a murit de pneumonie, la 8.XII.1942. Rog să-mi comunicați data înștiințării”.

Cele două scrisori sunt anexate la dosarul de urmărire penală al părintelui Dimitrie Serbin, care ascunde o cu totul altă poveste. În anul 1937, părintele Dimitrie a fost condamnat la moarte prin împușcare, fapt care a rămas un secret de stat chiar și aproape două decenii după moartea sa. Rudele numeroaselor victime ale comunismului decenii la rând ”nu au avut dreptul” să afle nimic despre soarta apropiaților lor care au fost arestați de autoritățile sovietice. Redând biografiile a mai multor slujitori ai Bisericii Creștin-Ortodoxe, prezentul volum vine să aducă la lumină, atât pentru rude și apropiați cât și pentru întreaga Biserică, destinele unor clerici care au pătimit pentru credință și ale căror suferințe nu au fost cunoscute decenii la rând.

Secolul al XX-lea a fost marcat de prigoana comunistă împotriva  creștinilor ortodocși și ai clerului. Odată cu instaurarea regimului ateu bolșevic în Rusia a început un secol al martirilor, în care numeroși monahi, preoți  și credincioși au fost persecutați pentru credința lor. Obiectivul central al politicii ateiste a regimului sovietic a fost construirea unei societăţi fără de Dumnezeu. Sute de mii de creştini ortodocşi au fost arestaţi sub diferite pretexte, mulţi dintre aceştia fiind condamnați la moarte sau executați sumar. Avem un număr  impresionant de martiri și mărturisitori ai credinţei în Hristos, din timpul regimului comunist.

Mulți dintre sfinți sunt necunoscuți pentru noi, însă cunoscuți și proslăviți de Dumnezeu cu puterea sfințeniei. Unele dintre darurile, sau puterile prin care Dumnezeu îi proslăvește pe sfinți, sunt: Puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință; Puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii pentru mărturisirea dreptei credințe până la moarte; Puterea de a apăra sau a sluji cu devotement eroic credința și Biserica Ortodoxă. Nu Biserica îi face pe sfinți, ci însuși Dumnezeu răsplătește nevoințele lor cu semnele sfințeniei. Biserica poate să constate, să recunoască, să declare și să mărturisească sfințenia unui fiu al ei care a fost proslăvit de Dumnezeu, prin canonizare și înscrierea lor în sinaxare. De la întemeierea Bisericii și până în prezent, un semn al sfințeniei este moartea martirică, chinuirea pentru credința în Hristos, sfârșită prin moarte. O dovadă a completei lepădări de sine și o mărturie a credinței desăvârșite[1].

Politicile antireligioase ale regimului sovietic sunt subiectul a numeroase lucrări istorice, dar preocuparea majorității cercetătorilor cu tabloul general al campaniilor îndreptate împotriva Bisericii a lăsat în umbră destinele individuale ale numeroșilor creștini ortodocși, victime ale comunismului. Prezentul studiu vine să contribuie în baza fondurilor arhivistice din Chișinău și o serie de surse edite, la o mai bună cunoaștere a cazurilor indiviuale ale slujitorilor Bisericii Creștin-Ortodoxe care au fost persecutați de regimul comunist pentru credința lor.

Campaniile anti-religioase au făcut numeroase victime, iar menționarea tuturor pe paginile unei singure cărți este imposibilă. Dincolo de aceasta, prezentul studiu nu se referă la o anumită regiune a URSS sau la o anumită perioadă, dar redă toate cazurile clericilor care au fost persecutați pe criterii religioase de regimul sovietic și ale căror biografii au putut fi reconstituite în baza la o serie de surse edite și inedite. În ce privește sursele inedite, acestea au fost fondurile documentare accesibile în Chișinău, și anume cele ale Arhivei Naționale a Republicii Moldova și cele ale Arhivei Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove. Prezenta lucrare este o continuare a volumului Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, semnată de același autor și editată în 2018. În noua ediție sunt reconstituite biografiile unor clerici din Basarabia, RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) și ale unor preoți basarabeni aflați după 1918 în stânga Nistrului și care au pătimit pentru credință. La fel, sunt redate și biografiile completate în baza unor surse noi ale unor slujitori ai altarului despre care s-a scris în primul volum. 

Persoanele ale căror destine tragice au fost redate pe paginile prezentei lucrări pot fi împărțite în două grupuri. În prima categorie sunt incluși clericii care au pătimit în teritoriile din stânga Nistrului până la anexarea Basarabiei în 1940. Pe malul stâng al Nistrului a existat între anii 1924-1940 RASSM, fondurile documentare ale instituțiilor căreia se află la Chișinău. În baza acestor fonduri arhivistice, în care se conțin și un număr de aproximativ 20.000 de dosare personale desecretizate și transmise de la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta arhivă a poliției politice a Moldovei Sovietice) la Arhiva Națională din Chișinău, autorul a identificat numeroase cazuri de preoți și credincioși care au fost arestați sau executați de regimul comunist dîn stânga Nistrului. Agresivitatea și amploarea campaniilor îndreptate împotriva bisericii în anii 1920-30 sunt redate de evoluția numărului de locașuri sfinte și slujitori ai bisericii în teritoriul dintre Nistru și Bug. Până în anul 1917, în acest teritoriu au existat 1017 biserici și case de rugăciuni, 13 mănăstiri și schituri, 890 preoți și 384 călugări. După 23 de ani de politici anti-religioase, în 1941, în acest ținut activa numai o singură biserică la Odesa, în care săvârșea slujbele divine un preot moldovean, Vasile Bragă[2]. O parte din locașele sfinte au fost demolate, altele au fost transformate în magazii, săli de spectacole, cazărmi, grajduri sau chiar closete. Slujitorii altarelor au fost supuși la nenumărate umilințe, arestați, deportați, sau executați. Printre basarabenii care s-au aflat în URSS după 1918 se numără şi mulţi slujitori ai Bisericii, care, fiind persecutaţi de bolşevici, au devenit martiri ai credinţei ortodoxe.

Cel de-al doilea grup sunt creștinii ortodocși care au devenit martiri ai credinței și au  avut de suferit de pe urma politicilor represive sovietice, după ce în 1940, URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord. În 1940, pentru credincioşii şi clerul din aceste provincii a început o perioadă de grele încercări. S-a constatat că doar în primul an de ocupaţie sovietică (1940–1941) au fost distruse 13 biserici, 27 fiind transformate în cluburi, iar 48 de preoţi au fost omorâţi sau deportaţi[3]. Potrivit altor surse, peste o sută de preoți care se aflau în acest teritoriu au fost executați în acea perioadă, sau au fost deportați de autoritățile sovietice[4]. După reinstaurarea regimului sovietic în Basarabia și Bucovina de Nord în 1944, a continuat prigoana împotriva Bisericii începută în perioada primei ocupații dintre anii 1940 și 1941.

Numărul și distribuția pe regiuni și perioade a cazurilor de preoți arestați, exilați sau executați de sovietici a fost influențată în mare parte de caracterul izvoarelor documentare și a surselor edite disponibile, dar, dincolo de aceasta, considerăm că o împărțire mai detaliată pe grupuri a celor 350 de clerici menționați în prezenta lucrare și în volumul din 2018, reprezintă interes. Au fost identificați 11 preoți din anii 20, șapte dintre care, conform datelor disponibile, au fost exilați, iar alți patru au fost executați sumar sau condamnați la moarte. Pentru anii 1930-32 am descris 17 cazuri de preoți persecutați de regim, 16 dintre care au fost exilați și s-au întors din exil, iar unul dintre ei a fost omorât. Deținem informații privind 53 de clerici arestați în timpul Marii Terori, și anume în anii 1937-1938, dintre care doar doi au fost eliberați, iar restul au fost executați. Dintre aceștia 32 au fost slujitori ai Bisericii din RASSM, iar 21 dintre ei au fost basarabeni care se aflau în URSS. În urma ultimilor cercetări am depistat 133 de clerici supuși represiunilor în primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei (1940–1941). Dintre aceștia 11 au revenit la locurile natale, iar 122 au fost omorâţi fără judecată, exterminaţi în închisorile comuniste sau deportaţi şi pierduţi fără veste. Pentru perioada anilor 1944-1953, dintre cele 91 de cazuri identificate, 60 de clerici au revenit la locurile natale după detenție sau exil, iar 31 dintre ei nu s-au ma întors din locurile de surghiun. Am descris și destinele a 53 de clerici basarabeni care s-au refugiat în 1944 pe malul drept al Prutului, dar au fost arestați și supuși represiunilor, dintre care șapte au fost exterminați în închisorile comuniste.

Secolul trecut a fost marcat de politici represive aplicate de regimul sovietic,  între care și campaniile antireligioase. Numărul martirilor credinței Creștin-Ortodoxe nu poate fi stabilit cu exactitate nici chiar în baza fondurilor arhivistice existente, atât a celor desecretizate cât și a celor care rămân a fi inaccesibile pentru public și cercetărori. Dincolo de aceasta, identificarea  clericilor martiri din Basarabia, Transnistria și nordul Bucovinei este una dintre sarcinile importante  ale posterității și de ce nu, poate primii pași în inițierea pregătirii dosarelor pentru canonizarea și trecerea în rândul sfinților ale unor dintre ei. Cunoscând viața și faptele celor care au pătimit pentru credință, să urmăm îndemnul Sf. Apostol Pavel care zice: ”Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviți cu luare aminte cum și-au incheiat viața și urmați-le credința” (Evrei, 13,7).

---

[1] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație bisericească, Vol. II. Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 176-182.

[2] Nica, Antim, Arhimandrit Dr., Vicarul Misiunii Bisericești pentru Transnistria, Viața religioasă în Transnistria, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1943, p. 54.

[3] Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc. Iași: Ed. „Trinitas”, 1993, p. 121-122; apud: Basarabia dezrobită. Bucureşti, 1944, p. 99-126.

[4] „Luminătorul”. Revista Bisericii din Basarabia, nr. 9-10, 1941, p. 576.

SF. IERARH DIONISIE, EPISCOPUL CETĂȚII ALBE – ISMAIL, SINAXAR

SF. IERARH DIONISIE,
EPISCOPUL CETĂȚII ALBE – ISMAIL
SINAXAR

În luna septembrie, în ziua a șaptesprezecea, săvârşim pomenirea Sfântului lerarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail (+1943).

 Sfântul Ierarh Dionisie s-a născut în satul Bardar, județul Lăpușna, din Basarabia, în ziua de 2 noiembrie 1868, primind la botez numele Dimitrie. Părinţii săi, Vasile și Adriana Erhan, erau răzeși, din neamul arcașilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Cei opt copii ai acestei familii binecuvântate au moștenit, după mărturia Sfântului, „de la tatăl lor dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mamă întărirea în credinţa și obiceiurile strămoșești”.

La vârsta de 15 ani, simțind dorul de Dumnezeu și dorinţa de a îmbrăca haina monahală, Dimitrie a intrat în obștea Schitului Suruceni, aflată în apropierea Chişinăului, fiind primit cu bunătate de ieroschimonahul Serafim Blănaru, stareţ cu înaltă trăire duhovnicească. Acolo, prin smerenie și ascultare desăvârșită, prin stăruința rostirii rugăciunii lui Iisus și prin citirea cărților de folos, a pus bazele formării duhovnicești prin virtuţi alese. Fiind înzestrat cu o voce duioasă, fratele Dimitrie s-a arătaţ râvnitor faţă de sfintele slujbe și cântări bisericeşti, dar și dornic de cunoaștere, sarguindu-se să citească zilnic, pe lângă cărţile de slujbă şi Vieţile Sfinţilor, Canoanele Bisericii și învățătura de credinţă, dar mai ales Sfânta Scriptură, încât se spunea despre el că știa Biblia pe de rost. De asemenea, a citit cu multă râvnă scrieri ale Sfinților Părinți, care i-au fost călăuză în viață, pildă de predică folositoare de suflet şi sprijin în momentele de răscruce.

După șapte ani de ascultare, a fost făcut rasofor, iar după alți nouă ani a fost tuns în monahism, în anul 1899, primind numele Dionisie. A fost hirotonit ierodiacon în anul 1900 și ieromonah în anul 1904. Dovedind o viață aleasă, blândete, dar şi fermitate în apărarea dreptei credinţe și a poporului asuprit, ieromonahul Dionisie s-a bucurat de aprecierea credincioşilor care îl căutau pentru sfat duhovnicesc, dar şi a intelectualilor care ii sorbeau cuvintele şi învâțâturile pline de tâlc, rostite în dulcele grai „al vechilor cazanii”, precum și a monahilor din obștea mânăstirii, care, apreciindu-i virtuțile și ințelepciunea dobândite prin multe lecturi și nevoinţe duhovnicești, darul oratoriei, smerenia şi dragostea faţă de frați și pelerini, l-au ales ca să le fie povâţuitor și  stareţ, in anul 1908. În această slujire, i-a învăţat să citească și să scrie românește pe toţi cei 60 de călugări din obștea sa. Tânărul stareţ a avut un rol de seamă în acele vremuri grele, în care Basarabia era amenințată de teroarea bolșevică atee, întrucât a propovăduit, cu credință neșovăielnică, renașterea duhovnicească şi națională, lucrând cu osârdie la realizarea idealului de unitate al românilor, în perioada premergătoare momentului istoric de la 27 martie 1918, dar și după acesta.

Sfântul Dionisie, ca duhovnic și ca predicator, i-a incurajat și însuflețit pe mulţi contemporani ai săi să lucreze pentru unitatea neamului, ceea ce i-a determinat pe marele istoric Nicolae Iorga, pe profesorii de teologie: preotul Gala Galaction și Nichifor Crainic, precum şi pe alți oameni de seamă ai epocii, să-l caute pentru sfat şi binecuvântare, pe toți povăţuindu-i cu multă dragoste, ca un părinte iubitor.

Pentru activitatea sa bisericească deosebită, dar și pentru viața sa duhovnicească prin care ajunsese foarte cunoscut şi iubit de toți basarabenii, a fost ales ca arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului și Hotinului, la 22 iulie 1918, cu titulatura al Ismailului, fiind hirotonit in Catedrala mitropolitană din Iași, de către mitropolitul Pimen Georgescu.

Atât în calitate de vicar, cât şi ca episcop al eparhiei Cetăţii Albe-Ismail, începând din anul 1934, a contribuit la revigorarea vieții bisericeşti din Basarabia, intensificând activităţile misionare, culturale şi educaționale prin predicarea Evangheliei, readucerea multora de la rătăcirea inochentismului, încurajarea monahilor din mânâstiri, cărora le era model de vieţuire şi slujire. Pe mulți tineri i-a sprijinit la învățătură, pe cheltuială sa, acordându-le burse de studiu, insuflețind oamenii şi instituţiile prin sfatul său părintesc şi duhovnicesc, izvorât din experienţa Bisericii şi a vieții sale. Sfintele slujbe le săvârşea intotdeauna cu evlavie şi în linişte, nevorbind cu nimeni, ci fiind neîncetat in stare de rugăciune.

Pe lângă lucrarea de zidire sufletească pe carea înfăptuit-o, episcopul Dionisie a refăcut din temelii biserica reşedinței episcopale din Ismail, a înființat un ortelinat şi deschis o tipografie şi o fabrică de lumânări. Din îndemnul său au fost reparate multe biserici din județul Ismail. La Mănăstirea Borisăuca a întemeiat o şcoală de pictură bisericească, o bibliotecă şi un atelier de covoare şi țesături naţionale. La Giurgiuleşti a contribuit la construcția unei şcoli pe lângă biserică, iar în oraşul Bolgrad a reparat capital Catedrala Schimbarea la Față, construită între anii 1833 și 1838. De asemenea, pe cheltuiala sa a ridicat o biserică în ţinutul său natal, la Sociteni.

După ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, în anul 1940, s-a refugiat în Episcopia Argeșului, unde a păstorit credincioşii vreme de un an. Apoi, impovărat de ani şi de suferințele provocate de boli, s-a întors la mânâstirea sa de metanie, pe care a găsit-o prădată de ocupanţii atei. S-a străduit să refacă obştea şi să readucă mănăstirea la bunăstarea de odinioară. După 75 de ani de viaţă, din care 60 de viețuire monahală şi 25 de slujire arhierească, Sfântul Dionisie și-a cunoscut apropierea sfârșitului pământesc și a alcătuit testamentul său duhovnicesc, apoi și-a dat sufletul în mâinile Domnului, la data de 17 septembrie 1943, în spitalul din Chişinău. De acolo,  trupul său sfinţit a fost însoțit de mulți preoţi, monahi şi credincioși, care au mers pe jos, în procesiune, până la Manăstirea Suruceni, unde a fost înmormântat în gropnița de sub proscomidiarul bisericii cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

În perioada regimului ateu, Mănăstirea Suruceni a fost închisă, iar necredincioşii au încercat să profaneze mormântul Sfântului, dându-i foc, dar Dumnezeu i-a păzit sfântul trup. În anul 2018, începându-se lucrări de restaurare la biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Mănăstirea Suruceni, s-a deschis mormântul său, descoperindu-se sfintele sale moaşte întregi şi binemirositoare. Acestea au fost aşezate în biserica mânăstirii spre închinare, fiind izvor de binecuvântare pentru obştea monahală şi pentru închinâtori.

Luând în considerare credinţa statornică ortodoxă, faptele de vrednicie, viaţa de neîncetată rugăciune, nevoinţele şi descoperirea minunată a sfintelor moaşte întregi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din data de 25 octombrie 2018, a hotărât trecerea în rândul Sfinţilor a episcopului Dionisie al Cetăţii Albe-Ismail, înscriindu-l în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu zi de prăznuire la data de 17 septembrie, ziua trecerii sale la cele veşnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Slujba Sfântului Ierarh Dionisie Episcopul Cetăţii Albe-Ismail, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2019, pp. 18-21

Pomenirea Sf. Mc. Cosma și Damian, Doctori fără de arginți și a Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți

Pomenirea Sf. Mc. Cosma și Damian,
Doctori fără de arginți și a
Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți

Sf. Mc. Cosma și Damian, Doctori fără de arginți. Au fost frați și au trăit la Roma în timpul împăratului Caros (282-284). Erau medici și vindecau fără să ceară plată pentru ostenelile lor și încercau să-i aducă la Hristos pe cei tămăduiți. Au fost denunțați că practică vrăjitoria și că prin meșteșugul lor îi îndepărtează pe romani de religia părintească, aducându-i la “Cel răstignit”. Au fost trimiși soldați să-i prindă, dar cei doi se refugiaseră într-o peșteră, motiv pentru care soldații au prins câțiva bărbați unde locuiau medicii și, ducându-i la Roma, i-au supus la chinuri. Aflând despre cele petrecute și nevrând ca alții să sufere pentru ei, Sf. Cosma și Damian au ieși din ascunzătoare și au mers de bunăvoie înainea împăratului, mărturisindu-și credința. Se spune că în timpul interogatoriului, împăratului i s-a sucit gâtul și că a primit vindecare de la cei doi frați convertindu-se el însuși la creștinism. Sf. Cosma și Damian au fost eliberați, reluându-și ostenelile în slujba semenilor. Pornit cu invidie asupra lor, fostul lor dascăl în meșteșugul doctoriei, fiind păgân, i-a îndemnat să meargă împreună pe un munte la culesul buruienilor de leac și, acolo, despărțindu-i unul de altul, i-a ucis cu pietre.

Sf. Ier. Leontie de la Rădăuți. S-a născut la începutul sec. al XIV-lea în nordul Moldovei, în apropierea orașului Rădăuți. Îmbrăcând încă din tinerețe haina monahală, sub numele de Lavrentie, întemeiază o mănăstire în satul numit astăzi Laura, adică“Lavra”, nu departe de mănăstirea Putna, devenind peste un timp egumen al mănăstirii. Cu rânduiala lui Dumnezeu, Sf. Leontie a fost hirotonit mai târziu episcop al Rădăuților, unde s-a nevoit cu multă osârdie să vestească Evanghelia lui Hristos și să tragă pe toți la calea mântuirii. După mulți ani de slujire arhierească, Sf. Leontie se retrage din scaunul episcopal, mergând la schitul Laura, unde a primit schisma cea mare și numele de Leontie. După moarte, sfintele sale moaște, fiind făcătoare de minuni, au fost transferate, la cererea credincioșilor în catedrala episcopală de Rădăuți.

Extras din cartea: LISNIC, Ioan. Viețile sfinților după sinaxar: Compendiu / Protoiereu Ioan Lisnic ; red.: PS Ioan, Episcop de Soroca. ‒ Chișinău : Labirint, 2017. ‒ 210 p. ‒ Apare cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove. ‒ ISBN 978-9975-122-57-3, p.156-157