VIAŢA ESTE UN DAR DE LA DUMNEZEU ŞI NU AVEM DREPTUL DE A FACE CU EA CE DORIM

           

               VIAŢA ESTE UN DAR DE LA DUMNEZEU ŞI NU AVEM DREPTUL                                                         DE A FACE CU EA CE DORIM

  „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nu moare pentru sine. Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim – pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” Rom. 14, 7-8. Deci, dacă nu trăim pentru sine, ci pentru Domnul, viaţa noastră trebuie s-o punem în slujba Domnului, însă pentru a putea pune viaţa în slujba slujirii lui Dumnezeu, în primul rând, ea trebuie îngrijită. Grija faţă de viaţă ne obligă de a ne folosi de toate mijloacele pentru întreţinerea ei, însă, pe de altă parte, ni se cere şi o luptă împotriva patimilor, lăcomiei, mândriei şi egoismului, care se opun iubirii pe care Dumnezeu ne-o oferă. De aceea, este necesară renunţarea la păcat, lepădarea de sine şi purtarea crucii, de a pierde lumea, mai degrabă, decât a fi în pericolul pierderii sufletului.
    Când sufletul va fi împovărat peste măsură de grijile pământeşti, a unei vieţi în decădere de la idealurile fireşti, şi mai cu seamă, de la cele duhovniceşti, atunci prin aceasta omul se depărtează de Dumnezeu, se izolează de societate şi viaţa lui devine un infern. Ajung la întrebarea, la ce bun trăiesc. La o astfel de constatare pot ajunge numai acei oameni care nu ating acele trei mijloace prin care dobândim fericirea – credinţa, dragostea şi nădejdea în Dumnezeu. Numai gândul de a atenta la propria viaţă sau la viaţa aproapelui este un păcat. Chiar şi în cazul nesuportării greutăţilor, de a scăpa de boală, de lipsuri de suferinţe, gândul la atentare este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Fiindcă fiecare om primeşte viaţa ca un dar de la Dumnezeu şi de aceea nu avem dreptul de a face cu ea ce dorim. A şaptea poruncă dumnezeiască este „Să nu ucizi!” Această poruncă opreşte şi sinuciderea, adică ridicarea vieţii aproapelui şi a noastră, care este bunul cel mai de preţ al omului.
   Cu părere de rău, în societatea noastră întâlnim încă cazuri de ucidere şi sinucidere, când omul singur îndrăzneşte de a se lipsi de propria viaţă sau de a lipsi de viaţă pe altcineva. Păcatul sinuciderii este unul dintre cele mai grave păcate care poate să-l facă omul pe pământ, fiindcă, curmându-şi viaţa, nu mai are timp de căinţă. Sinuciderea este un păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu poate fi iertat, nici în lumea acesta, nici în cealaltă şi, bineînţeles, cei ce atentează la viaţă primesc, pe drept, pedeapsa meritată. Unuia ca acesta nu i se poate face nici un fel de slujbă (prohod), aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, după pravila Bisericii Ortodoxe: „ Cine se va ucide de bunăvoia lui, să nu se îngroape creştineşte cu preot şi cu pomenire… Cei ce s-au sinucis de bunăvoie, nu se îngroapă în cimitirul creştinilor, ci deoparte, cu sinucigaşii, cu ereticii şi cu copii nebotezaţi”.
    Crima săvârşită împotriva propriei vieţi este egală cu cea săvârşită împotriva vieţii aproapelui, care la fel este o moştenire de la Dumnezeu, şi dacă nu avem dreptul să facem orice dorim cu propria viaţă, nu putem deveni stăpâni ai unei vieţi străine. Prin decăderea şi ignorarea valorilor morale şi spirituale, în societate apare o mentalitate cu totul greşită, care vine în contradicţie chiar şi cu legile fireşti ale existenţei umane.
    În concepţia unora, avortul este, eventual, un act nepermis moral, fără de a-şi da bine seama că prin întreruperea sarcinii se ia dreptul la viaţă a unei fiinţe omeneşti şi se comite păcatul greu al uciderii. Cei implicaţi în această crimă duc şi răspunderea lipsirii viitorului născut de a se învrednici de Sf. Botez pentru a avea posibilitatea de a se mântui. După Canoanele Bisericeşti, acest păcat este pedepsit foarte aspru: „Pe cele care dau doctorii, lepădătoare de făt (provocătoare de avort) şi pe acele care primesc otrăvuri de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului” (91 Sin. VI ecum.).
    O metodă de „ucidere”, ajungînd în unele ţări să fie legalizată este eutanasia (ajutorul medicului în curmarea vieţii unei persoane care suferă de o boală incurabilă). Oricât de strictă nu ar fi această lege în privinţa „apărării” drepturilor bolnavului, viaţa fiind un dar de la Dumnezeu trebuie protejată, dar nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte trebuie să oferim bolnavului posibilitatea de a apela la mila lui Dumnezeu şi de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a împlini lipsurile, necazurilor lui Hristos, pentru Trupul Lui, adică Biserica” (Cor. 1.24)

                                                                                     Protoiereu Ioan Lisnic