LUMINA DE LA CANDELE ŞI LUMÂNĂRI ESTE CHIPUL LUMINII DUMNEZEIEŞTI

LUMINA DE LA CANDELE ŞI LUMÂNĂRI
ESTE CHIPUL LUMINII DUMNEZEIEŞTI

„Niciodată nu se săvârşesc slujbele fără lumânări, noi însă le folosim nu pentru a alunga întunericul nopţii, liturghia se săvârşeşte la noi si la lumina zilei, dar pentru a reda prin aceasta pe Hristos – Lumină nezidită, fără care noi şi la miezul zilei putem rătăci în întuneric”. (Tertulian)

       O deosebită însemnătate simbolică în Biserica creştină o are lumina de la candele şi de la lumânări. Nici o slujbă divină sau Sf. Taină, sau altă erurgie nu se săvârşeşte fără aprinderea acestei lumini.

      Acestei tradiţii i se dă început încă din Legea Veche, când Dumnezeu îi porunceşte lui Moise la zidirea Cortului Legii să aşeze în el „Sfeşnicul şi să aprindă într-însul candelele lui” (Ieşirea 40, 4). Această întrebuinţare a lumânărilor mai apoi trece şi în casele credincioşilor din Legea Veche, în zilele cinelor, a sâmbetelor, la Paşti şi la alte sărbători evreieşti, devenind chiar o necesitate pentru poporul evreiesc – „Făclia picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele” (Ps. 118,105).

    Aprinderea lumânărilor şi a candelelor după predania Legii Vechi se păstrează şi în Legea Nouă. Sf. Apostoli, când se adunau în case pentru propovăduirea Cuvântului Dumnezeiesc, rugăciunea şi frângerea pâinii, le săvârşeau cu candele aprinse. Despre aceasta aflăm în Cartea Faptelor Sf. Apostoli: „Iar în camera de sus, unde erau adunaţi, erau multe lumini aprinse” (Fapte 20, 8). Amintirea despre „multe lumini” ne vorbeşte despre folosirea lor nu pur şi simplu pentru iluminare, dar având o însemnătate spirituală.

Creştinii primelor veacuri în timpul prigoanei pentru credinţă, adunându-se pentru slujirea Dumnezeiască, în taină, la fel luminau locurile unde se adunau spre rugăciune cu lumânări aprinse.

    „Niciodată nu se săvârşesc slujbele fără lumânări, spune Tertulian, noi însă le folosim nu pentru a alunga întunericul nopţii, liturghia se săvârşeşte la noi şi la lumina zilei, dar pentru a reda prin aceasta pe Hristos – Lumină nezidită, fără care noi şi la miezul zilei putem rătăci în întuneric”. Sf. Sofronie, patriarhul Ierusalimului, aliniază lumina candelelor şi a lumânărilor la „esenţa luminii veşnice”.

    Sf. Părinţi de la al III-lea Sinod Ecumenic stabilesc că: „în felul în care ne închinăm cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, Sf. Evanghelii şi celorlalte obiecte sfinte, pentru cinstirea lor se vor aduce tămâieri şi lumini, precum se obişnuia după cuviinţă şi în vechime”.

      Această lumină, emanată de la candele şi lumânări în Biserica Ortodoxă, este în primul rând chipul luminii dumnezeieşti. Ea simbolizează pe Hristos ca „Lumina lumii” (Ioan 8, 12); „Lumină din lumină” (Simbolul credinţei); „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 8).

Încă în vechime ceara şi uleiul erau aduse de credincioşi ca jertfă, care simboliza curăţenia oamenilor ce o aduceau şi până în prezent această jertfă preînchipuie curăţenia şi sinceritatea omului care se închină lui Dumnezeu.

    În Sf. Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, adesea se pomeneşte despre folosirea untdelemnului, care preînchipuie mila lui Dumnezeu către oameni, adeverind curăţenia relaţiilor dintre ei. Încă în Legea Veche, Moise primeşte poruncă de la Dumnezeu ca în jertfă să „aducă untdelemn curat pentru luminat, stors din măsline, ca să ardă sfeşnicul în toată vremea, în cortul adunării” (Ieşirea, 27, 20). Ceara fiind extrasă de albine după aducerea nectarului de pe flori, preînchipuie aducerea jertfei de la toată făptura, aşa încât prefacerea ei în foc preînchipuie îndumnezeirea, prefacerea omului pământesc într-o făptură nouă, prin focul şi căldura dumnezeiască.

    Lumânarea aprinsă în faţa icoanelor în Biserică este simbolul credinţei noastre, a speranţei în ajutorul binecuvântat de Dumnezeu, acesta fiind trimis întotdeauna cu prisosinţă fiecăruia care cu credinţă şi cu rugăciune aleargă către Dumnezeu prin mijlocitorii lui. Lumânarea aprinsă este simbolul înflăcărat al jertfei de mulţumire a omului faţă de Dumnezeu şi, astfel, cum ceara are însuşirea de a fi moale şi a se supune prelucrării, aşa şi omul care o aduce în jertfă îşi exprimă sinceritatea credinţei prin supunere şi ascultare de poruncile dumnezeieşti.

   Biserica creştină a primit şi păstrează această tradiţie de folosire a luminii de la arderea cerii şi a untdelemnului în timpul slujirii dumnezeieşti, fiindcă această lumină preînchipuie Lumina dumnezeiască şi ea nu poate fi înlocuită de acea lumină care se foloseşte pentru simpla iluminare, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu, „nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36).

Protoiereu Ioan Lisnic