DESPRE PĂCATUL SUPERSTIŢIEI
.
Pe lângă toate darurile primite de la Creatorul său, omul a fost înzestrat şi cu darul de a gândi şi a acţiona liber, şi bineînţeles, dacă omul n-ar fi liber a alege binele sau răul, n-ar primi laudă, recompensă, sau n-ar fi pedepsit după dreptate.Pentru a fi plăcut Creatorului său, omul trebuie să ştie a alege binele de rău, să fie cuprins de învăţăturile credinţei pentru a le înfăptui şi a merge pe calea care duce spre mântuire. Însă a parcurge această cale până la „Limanul cel liniştit”, este foarte greu, omul întâmpină greutăţi ce îl pot abate de la acest drum, rătăcind şi devenind orb în credinţă.
Să presupunem că pe de o parte a acestui drum stă necredinţa în Dumnezeu, iar pe de altă parte – superstiţia („prejudecată care decurge din credinţa în spirite bune sau rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului şl ale magiei”, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1996). Omul fiind cuprins de anumite prejudecăţi, în virtutea cărora diferite fenomene şi evenimente le priveşte ca pe o manifestare a forţelor supranaturale, dându-le chiar o importantă religioasă, introducând în credinţă învăţături şi legi de prisos. Atunci, diavolul sădeşte superstiţie acolo unde nu poate sădi necredinţă şi pe ambele părţi îl duce pe om la aceeaşi prăpastie. Sf. Ieronim scrie: „Dacă te vei abate de la drumul drept, e indiferent unde vei merge: la dreapta sau la stânga, odată ce ai pierdut drumul drept”.
Cu părere de rău, unii creştini până astăzi rătăcesc de la adevărurile credinţei, se abat de la calea dreaptă, iar uneori ar da o mai mare atenţie superstiţiilor moştenite din trecutul îndepărtat.
Una din superstiţii este împărţirea zilelor săptămânii în zile bune sau favorabile, şi în zile grele, nefavorabile sau chiar periculoase. Spre exemplu, ziua cea dintâi a săptămânii, adică lunea, este socotită ca zi grea, şi dacă cineva dă lunea bani sau altceva – toată săptămâna va avea cheltuieli; ziua de marţi o socot ca o zi grea şi favorabilă pentru accidente, nici un lucru nu-l încep din această zi, etc.
Dar să ne aducem aminte că toate zilele facerii au fost bine cunoscute de către Ziditorul, El nu a făcut zile rele, negre sau grele şi nu numai că fiecare zi a sfinţit-o cu a Sa binecuvântare, dar şi după săvârşirea facerii a zis că toate sunt bune (Facere, 1, 31). Adevărat, că Dumnezeu Cel ce a făcut lumea şi a cuvântat că toate cele făcute sunt bune, trimite uneori asupra noastră, spre pedeapsă pentru
păcatele noastre, şi zile rele. Dar nevoile ce cad uneori asupra noastră nu întotdeauna se întâmplă să cadă în anumite zile ale săptămânii.
Un îndemn spre păcat din partea puterii celui rău este, când la om apare dorinţa mare de a afla viitorul, şi fiind cuprins de această curiozitate, sau având vreo greutate, el apelează la diferite învăţături greşite care vin din partea diavolului prin prorocii săi mincinoşi, prin vrăji, descântece, ghiciri, fie în cafea, în palmă sau în cărţi de joc, prin tălmăcirea visurilor ş.a., prin care omul inconştient cheamă în ajutor puterea diavolului. Este însă falsă generalizarea că toate ispitele şi toate faptele rele vin de la diavol, dar la fel de greşit este a nu lua în consideraţie că această putere demonică poate să intre în acţiune.
Din punct de vedere fiziologic, savanţii afirmă că visele pot fi diferite şi nu sunt altceva decât o oglindire a vieţii. Există visuri-amintiri, visuri-dorinţe, visuri-coşmaruri ş.a. Însă este greşită învăţătura existenţei visurilor de însemnătate „prevestitoare”. Dumnezeiescul părinte Ioan Scărarul arată visul ca „o mişcare a minţii în nemişcarea trupului”, Sf. Diadoh al Foticeli arată visul ca o nălucire, visurile nu sunt altceva decât „chipuri ale gândurilor”, sau „batjocoriri ale diavolului”. „Visele ce ne vestesc nouă munca şi judecata sunt de la Bunul Dumnezeu, iar dacă vor veni cu deznădejde, acelea sunt de la diavol. Diavolul slavei celei deşarte şi a mândriei, pe cei slabi de minte în visuri şi în vedeniile sale înşelătoare îi fac proroci. Şi când vom începe a ne pleca diavolilor şi a crede visurilor, apoi şi deşteptaţi fiind noi, ne batjocoresc” (Sf. loan Scărarul, Scara cuv. 3, p. 14).
Despre deşertăciunea visurilor şi a vrăjilor găsim o învăţătură cuprinzătoare în Dumnezeiasca Scriptură (vezi Înţelepciunea lui Isus Sirah, cap. 34; Eremia, cap. 23): „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire. Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa şi cel care crede visurilor” (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 34, 1-2).
Adesea îi auzi pe unii creştini, cum că cineva n-ar fi avut noroc, sau cum că aşa i-a fost soarta ş.a. Dar trebuie să ştim că bunătăţile şi răutăţile noastre se mişcă după a noastră voinţă şi numai în religia păgână a romanilor era o zeiţă a norocului
numită Fortuna, care se socotea că le aduce noroc. Vorbind despre soartă, sau despre destin, dacă omul acceptă această învăţătură greşită şi se împacă cu destinul ce îl află din horoscop sau din altă învăţătură greşită, el nu mai este responsabil pentru faptele sale, îşi formează o concepţie cum că aşa i-a fost destinat, independent de voinţa sa. Bineînţeles că Creatorului nostru îi este cunoscut dinainte ce se va petrece cu fiecare din noi, dar nu hotărăşte ce se va întâmpla. Dacă ar hotărî ce să se petreacă, omul va deveni la fel ca un robot şi nu ar mai putea fi judecat.
„Multor creştini li se pare un lucru obişnuit... Strănută cineva şi aceasta are însemnătate, pe cineva din spate l-a numit pe nume, piciorul s-a poticnit la ieşire, s-a agăţat haina – toate acestea sunt piedici. Şi oamenii destul de serios, aşteptând Judecătorul din ceruri, uşor cad în acest viciu vătămător. Dar, vai de poporul ce se va deda acestora” (Творение св. Василия Великого).
Dacă acestea sunt la păgâni, nu-i deloc de mirare. Dar când cei ce se închină Crucii se alăturează tainelor neglăsuite, ajunşi înţelepţi a se ţine de obiceiurile păgâne – este vrednic de lacrimi” (Творение св. Иоанна Златоуста).
Prin acestea şi prin multe alte semne de superstiţie omul se face orb în credinţă, aduce defăimare lui Dumnezeu, se abate de la calea dreptei credinţe, punând început unei căi pieritoare. Să mergem, dar, pe calea credinţei cu rugăciune, cu nădejde şi cu dragoste.
Bibliografie
1. Юрий Крижанич, Беседы о суеверии; Богословские труды № 27, 1986.
2. Nicolae Mladin. Prelegeri de mistică ortodoxă, ed. „Veritas”, Târgu Mureş, 1996.
3. Pr. Simeon Adrian. Călăuză Canonică, ed. “Pelerinul”, Iaşi, 1996.
Protoiereu Ioan Lisnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu