DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI BISERICI MOARTEA ÎNSEAMNĂ SFÂRŞITUL VIEŢII PĂMÂNTEŞTI ŞI ÎNCEPUTUL VIEŢII VEŞNICE

DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINTEI BISERICI MOARTEA ÎNSEAMNĂ SFÂRŞITUL VIEŢII PĂMÂNTEŞTI ŞI ÎNCEPUTUL VIEŢII VEŞNICE

Din punct de vedere teologic, moartea înseamnă despărţirea su­fletului de trup. Sufletul imaterial şi nemuritor, principiul vieţii omeneşti, se duce la Dumnezeu, Cel care l-a dat, iar trupul se în­toarce în pământ, din care a fost făcut, prin putrezire descompunându-se în elementele din care a fost format.

Moartea este urmarea păcatului strămoşesc. Primul om, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, era perfect şi nemuritor. Prin neascultarea poruncii dumnezeieşti omul decade din nemurirea trupului. Însă sufletul, fiind de origine divină, i-a rămas ne­muritor. Deci, moartea nu este altceva decât sfârşitul vieţii pământeşti vremelnice, dar în acelaşi timp şi începutul vieţii veşnice. Chiar şi după moartea trupească sufletul îşi păstrează funcţiile sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, stările de bucurie sau întristare, dar nu poate lucra pentru mântuirea sa (Luca 16, 22-31; Apoc. 6, 9-10).

Judecata particulară şi vămile văzduhului

Îndată după moartea trupească fiecare suflet se supune judecăţii particulare. Această judecată este necesară, deoarece răsplata sau pedeapsa, pe care fiecare suflet o va primi după moarte în funcţie de cea ce a făcut aici pe pământ, cât a vieţuit în trup, trebuie să fie urmarea unei hotărâri date de Judecătorul cel Drept, chiar dacă nici răsplata, nici pedeapsa nu sunt depline sau definitive decât numai după  judecata universală Dreptul Judecător este Însuşi Mântuitorul: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului Său; Şi i-a dat putere să facă judecată pentru că este Fiul Omului (Ioan 5, 22-27).

Unii Părinţi, ca Sf. Efrem Sirul, Sf. Chiril al Alexandriei şi alţii, au încercat să arate în mod amănunţit felul în care se face judecata particulară, ceea ce a dat naştere la învăţătura despre vămile văzduhului. Potrivit acestei în­văţături, după despărţirea de trup, su­fletul este adus la judecată, fiind în­soţit de îngeri şi demoni. El trece prin anumite vămi, în prezenţa însoţitorilor săi, unde este cercetat pentru faptele săvârşite în viaţă. La fiecare vamă el dă socoteala, dacă a făcut sau nu anumite feluri de păcate. Dacă rezultatul cercetărilor este bun şi el trece prin toate vămile, îngerii îl duc în rai, unde va fi părtaş fericirii veşnice. Dacă, în­să, la vreuna din vămi se va de­scoperi că a făcut anumite păcate grele, duhurile rele îl iau cu ele şi îl duc în iad. Cel care judecă sufletele la aceste vămi este Mântuitorul Hristos.

Starea drepţilor şi a păcătoşilor după judecata particulară

Drepţii din rai sunt liberi de orice necazuri, dureri şi suferinţe. Ei trăiesc într-o stare de linişte şi bucurie deplină în comuniune cu Mântuitorul Hristos, cu îngerii şi cu sfinţii. Sf. Ioan Gură de Aur arată fericirea drepţilor după judecata particulară, ca fiind viaţa netulburată, locul unde nu este întristare, nici durere, unde nu sunt boli şi patimi, nici pricini de păcate, unde nu este „al meu şi al tău”, acest cuvânt care introduce în viaţă toate relele şi a născut nenumărate războaie.

Sufletele celor păcătoşi sunt îndepărtate de Dumnezeu şi lipsite de comuniune cu El, cu îngerii, sfinţii şi drepţii. Traiul în societatea duhurilor rele şi a sufletelor oamenilor răi îi fac pe cei păcătoşi să se întristeze având mustrări de conştiinţă. Prin „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 25, 30), care exprimă durerea şi suferinţe insuportabile, prin „focul cel veşnic” (Matei 25,41), care chinuie, păcătoşii primesc răsplata, însă „setea” de cele duhovniceşti este mai mare decât a oricărui foc, deoarece acesta nu ucide, nu mistuie, ci numai chinuieşte. „Focul de acolo care arde pe cei păcătoşi con­stă în pofta ce nu-şi găseşte materia pentru a fi satisfăcută” (Sf. Ioan Damaschin). Şi „păcătoşii în gheena focului vor fi biciuiţi de flăcările iubirii, suportând o suferinţă mai mare decât cea pro­dusă de torturile cele mai înfricoşătoare. Căci iubirea lucrează în două feluri diferite: ea devine bucurie în cei fericiţi şi suferinţă în cei respinşi” (Sf. Isaac Sirul).

Importanţa rugăciunilor Bisericii pentru cei răposaţi

Întrucât răsplata sau pedeapsa judecăţii particulare nu este deplină şi definitivă decât numai după judecata universală un loc important în Biserica Ortodoxă ocupă rugăciunile pentru cei răposaţi. Prin înmormântarea ortodoxă, în care se exprimă în mod deplin manifestarea sobornicităţii Bisericii pământeşti cu a celei cereşti, Biserica de pe pământ se roagă fierbinte şi cere puterilor îngereşti şi Bisericii celei din ceruri să i se alăture ei într-o rugăciune plenară către Mântuitorul Hristos ca să aşeze sufletul celui adormit în corturile drepţilor, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

La judecata particulară a fiecăruia, în­gerii cei buni întăresc încrederea şi le dau curaj sufletelor ce sunt cu nădejde la Mântuitorul Hristos. Iar alături de îngeri şi sfinţi în frunte cu Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, precum şi Biserica de pe pământ, prin rugăciunile ei, au un rol la stabilirea soartei sufletului care se prezin­tă la judecată. La fel, ca şi după judecata particulară care nu este deplină şi defini­tivă, Biserica, prin rugăciunile către Bunul Dumnezeu, poate să amelioreze starea su­fletelor păcătoşilor şi să le elibereze din locul de pustiire, să le scoată din iad.

Învierea morţilor şi schimbarea viilor la sfârşitul lumii

Îndată după a doua venire a Domnului va avea loc învierea morţilor. Aceasta a spus-o Mântuitorul prin cuvintele: „Adevăr, zic vouă, că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii (Ioan 5, 25). Prin înviere se înţelege reconstituirea trupului omenesc din elementele din care a fost compus şi revenirea lui la viaţă, prin unirea lui din nou cu sufletul împreună cu care a trăit pe pământ. Chezăşie a învierii noastre, a tuturor oamenilor, este Învierea Dom­nului, căci dacă a înviat Hristos, e dovadă că morţii pot să învieze, şi că vom învia şi noi, „căci precum toţi mor în Adam, aşa şi în Hristos toţi vom învia”. Trupurile înviate vor fi identice în esenţa lor cu cele de pe pământ, căci dacă nu vor mai fi aceleaşi, nu ar mai fi o înviere în adevăratul sens al cuvântului şi n-ar putea fi răsplătite pentru faptele pe care nu le-au făcut.

Cu toată identitatea materială, trupurile înviate se vor deosebi de cele de pe pământ, căci vor fi la fel cu trupul înviat al Mântuitorului, adică vor fi spiri­tuale, nestricăcioase şi nemuritoare, fără infirmităţi.

„Se seamănă (trupul) întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, învie întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, învie întru putere. Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 42-44). Aceste însuşiri nu vor avea decât trupurile celor drepţi şi nu toate în aceeaşi măsură. Trupurile celor păcătoşi vor fi nu­mai nemuritoare şi nu vor avea nici una din celelalte daruri ale spiritualităţii.

Trupurile celor care vor fi în viaţă, în momentul când vor învia morţii, vor suferi şi ele aceleaşi prefaceri ca şi cele înviate, posedând aceleaşi însuşiri. „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipită de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire (I Cor. 85, 51-53).

Judecata universală şi definitivă a drepţilor şi a păcătoşilor

Scopul venirii a doua a Domnului şi al învierii morţilor este judecata tuturor oamenilor şi răspla­ta lor definitivă după faptele pe care le-au făcut în această viaţă. Despre judecata de apoi au învăţat toţi pro­rocii Vechiului Testament şi este amintită în Sf. Scriptură aproape la fiecare pas. Această judecată va fi universală, fiindcă i se vor supune absolut toţi oamenii din toate locurile şi din toate timpurile. Mântuitorul Hristos, şezând pe scaunul Măririi Sale, înconjurat de îngeri, de apostoli şi de toţi Sfinţii, va fi Judecătorul Suprem. Judecata Lui va fi dreaptă, fiindcă cunoaşte nu doar faptele, dar şi gândurile cele mai ascunse ale oamenilor. Sentinţa de la această judecată va fi definitivă şi veşnică. Împotriva ei cel judecat nu va putea face apel, rămânând valabilă pentru veşnicie. Dreptul judecător nu va lua interogatoriu, nu va asculta martorii, nu va cere dovezi, deoarece El cunoaşte totul. Va despărţi pe cei buni de cei răi, „precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25, 32),

Răsplata celor drepţi va consta în fericirea deplină şi eternă care va creşte mereu. „Tendinţa continuă a acestora este realizarea unei uniri cât mai depline cu Dumnezeu, lu­crare care n-are limită, căci ea con­tinuă până la infinit” (Sf. Grigorie de Nyssa). Se vor împărtăşi şi de alte bunătăţi necunoscute pe pământ, cum zice Apostolul: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a ştiut, acelea le-a gătit Dumnezeu celora ce-L iubesc pe El”. Însă nu toţi se vor bucura de fericire în aceeaşi măsură, aceasta va avea grade diferite după dreptul ce-şi va câştiga fiecare la ea prin faptele sale din viaţa de pe pământ. Aceasta spune Mântuitorul când zice: „În casa Tatălui Meu multe lă­caşuri sunt”. Iar Apostolul Pavel o exprimă prin cuvintele: „Fiecare va primi plată după lucrul său”.

Cei păcătoşi vor petrece în chi­nuri veşnice împreună cu diavolii şi slujitorii lor, „vor fi roşi de viermele cel neadormit” şi vor îndura „plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Vor fi cuprinşi de durere fizică şi morală, ruşine, mânie şi deznădejde ce vor rezulta pentru ei din depărtarea de la faţa lui Dumnezeu. Ca şi fericirea celor drepţi, astfel şi nefericirea celor răi nu va fi egală pentru toţi, ci va avea diferite grade, cum spune Mântuitorul: „Acea slugă care a ştiut voia Domnului şi n-a gătit, nici n-a fă­cut după voia lui, se va bate mult, iar care n-a ştiut şi a făcut lucruri vrednice de bătaie, se va bate puţin”.

                                             Protoieru Ioan Lisnic