DESPRE ICONOGRAFIE
Din învăţătura Sfintei Biserici
cunoaştem că sfintele icoane au fost în Biserica lui Hristos încă pe timpul
sfinţilor Apostoli.
Sfânta
Tradiţie ne spune că Sfântul Evanghelist Luca a fost pictor şi a pictat
icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, însuşi Mântuitorul a dăruit
lui Abgar, regele Edesei, „chipul Său nefăcut de mâini” – despre aceasta ne
mărturiseşte istoricul bisericesc Eusebiu. Din icoanele cele mai vechi, găsite
în catacombe şi în biserici de sub pământ, putem enumăra: o icoană a
Mântuitorului, pe care învăţaţii o atribuie sfârşitului secolului II, au fost găsite şi închipuirea
diferitelor evenimente evanghelice din viaţa lui Hristos, a sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel ş.a. Dar cea mai veche icoană, pe care savanţii o
atribuie secolului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel
mai înainte de veci cu o stea deasupra icoanei.
Istoria ne mărturiseşte că arta
de a picta exista cu mult mai înainte de venirea Mântuitorului pe pământ. Odată
cu apariţia creştinismului, fiind pusă la bază arta picturii laice, apare arta
de pictură creştină, deosebită prin natura şi forma sa exterioară.
Cu toate că lumea spirituală este
nevăzută pentru omul firesc (I Cor. 2, 14), în arta de pictură creştină, ca şi
în cea laică, pictorul trebuie să dispună de imaginaţie. Dacă pictorul laic
trebuie să dispună de o imaginaţie vizuală, apoi pictorul de icoane trebuie să simtă
realitatea lumii spirituale, să trăiască în ea, să respire aerul ei prin
rugăciune, să fie cuprins de curăţenia şi frumuseţea acestei lumi.
Sfintele icoane au apărut nu din
imaginaţia sau fantezia personală a pictorului, dar din receptivitatea
interpretării tainice a adevărului dumnezeiesc, bazându-se pe descoperirile dumnezeieşti
date Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe experienţa spirituală a predecesorilor
săi, învăţători şi iconografi începând de la Sfinţii Apostoli.
Sinodul VII Ecumenic recunoaşte
adevăraţi pictori de icoane pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii „...arătându-ne
taina mântuirii noastre prin pictura Sfintelor icoane, folosindu-se de arta
picturală”.
Sfinţii
Părinţi ai Bisericii, care conduceau această Sfântă îndeletnicire a
iconografiei, până la Sinodul VII Ecumenic şi după, primeau, aprobau şi
confirmau cele pictate, sau corectau, interziceau şi respingeau, dacă cele
pictate nu corespundeau adevărului spiritual. Reieşind din acestea, sfinţirea
icoanei nou pictate se făcea astfel: iconograful, care era şi el adesea
înaintaş de blagocestie, îndeplinind lucrul său, nu făcea pe icoană nici o
inscripţie, ci o aducea la examinare; şi dacă icoana corespundea adevărului
spiritual, se aşeza pe ea numele sfântului zugrăvit. Aceasta şi era sfinţirea
icoanei, după aceea icoana se socotea sfântă. Mai târziu momentul de sfinţire a
icoanei a început a se socoti stropirea cu apă sfinţită prin rostirea unor
anumite rugăciuni.
După
tradiţia veche, lemnul pe care este pictată icoana simbolizează Lemnul de viaţă
dătător; stratul cu care se acoperă placa de lemn, fiind alcătuit din cretă şi
clei de peşte, simbolizează împietrirea mării; vopselele, alcătuite din piatră
şi lut, sunt sorbite din tăria pământului şi a culorilor lui.
Dacă
tabloul după forma sa exterioară este ca o fereastră
în lumea materială, atunci icoana la fel este ca o fereastră, numai că în
lumea spirituală, nematerială, care nu are nici timp şi nici spaţiu în
închipuirea noastră. Astfel ea devine un semn de meditaţie şi revelaţie, ne
mărturiseşte despre prezenţa în timp şi în spaţiu a lui Dumnezeu.
Sf.
Părinţi iconografi, pregătindu-se pentru îndeletnicirea lor sfântă, mai întâi
se pregăteau prin post şi rugăciune, prin ascultare de îndrumătorii spirituali,
pentru ca în lucrul lor sfânt să nu se strecoare mândria, pentru a se apropia
cât mai mult de lumea pe care vroiau s-o redea. Grăitoare în acest sens este
pregătirea pentru pictarea copiei icoanei Maicii Domnului „Portăriţa”: se
săvârşesc cântări de rugăciuni în Mănăstirea Iviru, se spală cu apă sfinţită
scândura pe care urmează să se zugrăvească cinstitul chip, se dă binecuvântarea
preacuviosului Lamblih, care se nevoieşte cu toată frăţimea în post, în
rugăciune şi în priveghere, se scrie cu vopsele sfinţite (din Acatistul Sf.
Icoane).
Pentru a picta aşa cum pictau iconografii vechi nu
este destul să însuşeşti metodele şi stilul lor de lucru, ci, folosind normele
canonice şi metodele lor, să intri în lumea spirituală care se deschide prin
sfintele icoane. Să ne amintim de cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Fiţi imitatorii
mei, după cum eu sunt imitatorul lui Hristos” (I Cor. 9, 1). A picta icoane aşa
cum pictau cei din vechime şi Sfinţii iconografi înseamnă a urma Tradiţia. „A
reprezenta sacrul prin culoare aşa cum învaţă Tradiţia – scrie Sf. Simeon al
Tesalonicului – aceasta este adevărata pictură ca şi Scriptura când se copiază
scrierile sale.” Dar aceasta nu înseamnă copierea sfintelor icoane. Sf.
Apostol Pavel nu-L imita pe Hristos, copiind gesturile şi cuvintele Sale, ci
integrându-se în viaţa Lui, făcând ca Hristos să trăiască în el. Tot aşa, a picta
icoanele ca iconografii vechi nu înseamnă a copia formele vechi, ci a urma
Tradiţia Sacră, a trăi în această Tradiţie, prin rugăciune şi prin viaţă
evlavioasă. Pictorul iconograf nu trebuie să fie departe de spiritualitate; el
e obligat să se pătrundă de importanţa şi responsabilitatea misiunii sale.
Şi
oare ce ar putea exprima prin arta sa cineva care este departe de credinţă,
căruia îi este străină viaţa spirituală? Fireşte, ceea ce va zugrăvi acesta nu
va corespunde cu ceea ce îndrăzneşte să redea prin culori.
„Şi în
clipa când icoana se va despica măcar cât de puţin ontologic de la Sfântul pe
care îl reprezintă, el se ascunde într-o regiune inaccesibilă pentru noi, iar
icoana se face obiect între obiecte”.
Bibliografie
1.
Pr.
prof. D. Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, „Îndreptăţirea
cinstirii Sfintelor Icoane”, Craiova, 1986.
2.
sv.
Pavel Florenski, Ikonostas, Bogoslovskie trudî, nr.9, 1972.
3.
L.
Uspenski, Schiţă asupra teologiei icoanei în Biserica Ortodoxă, partea I.
4.
Combaterea
sectelor raţionaliste. „Despre cinstirea sfintelor icoane”, Tipografia
Eparhială, Chişinău, 1930.
5.
Pr.
prof. loan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al BOR, 1994.
Protoiereu Ioan Lisnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu