Centenarul Marii Uniri
Mitropolitul Visarion Puiu -
Director al Seminarului Teologic din Chişinău
şi Exarh al Mănăstirilor din Basarabia (1918-1921),
139 ani de la naștere
Centenarul Marii Uniri
Mitropolitul Visarion Puiu -
Director al Seminarului Teologic din Chişinău
şi Exarh al Mănăstirilor din Basarabia (1918-1921),
139 ani de la naștere
Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut în orașul Pașcani la
27 februarie 1879. După absolvirea claselor primare urmează studiile la
Seminariile din Roman şi Iaşi, la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la
Academia Duhovnicească din Kiev, a scris şi a publicat aproximativ 40 de
lucrări în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de
istorie şi de pregătire temeinică a tineretului în general şi a teologilor în
special. A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile
de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului
Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921),
Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923
– 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din
Transnistria (1942 – 1943). Aflându-se
în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţează
pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe
care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august
1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.
Începând cu vara anului 1918,
anul Marii Uniri, Biserica din Basarabia se încadrează în viaţa bisericii din
România întregită. S-a procedat la o nouă organizare a centrului eparhial, la
introducerea limbii române în multe biserici, mănăstiri şi în Seminarul
Teologic din Chişinău. În funcţiile importante ale eparhiei au fost numiţi
preoţi autohtoni care se bucurau de un anumit prestigiu, fruntaşi ai mişcării
de eliberare naţională. Printre cei numiţi atunci au fost însă şi câţiva
„regăţeni” care şi-au legat viaţa şi numele de Basarabia, sau după cum îi
numeşte Boris Buzilă în cartea sa, Din istoria vieţii bisericeşti din
Basarabia, „... s-au adaptat şi s-au
basarabenizat” de-a binelea. Unul dintre aceştia a fost şi arhimandritul
Visarion Puiu, fost director al Seminarului Teologic „Sf. Andrei” din Galați.
Experienţa şi realizările obţinute la conducerea seminarului gălăţean au
atras atenţia autorităţilor bisericeşti şi la 1 septembrie 1918, arhimandritul
Visarion Puiu este numit director al
Seminarului Teologic din Chişinău, chemat spre rosturi mai dificile, de a
reorganiza această instituţie.
Localul Seminarului din Chişinău
se afla într-o stare foarte jalnică. La începutul războiului, ca şi localul
Seminarului din Galaţi, fusese transformat în spital pentru răniţi. A servit
apoi în calitate de cazarmă pentru unele cete de bolşevici, iar la acel moment,
în localul seminarului locuiau ostaşii unităţii militare româneşti. Într-un
raport adresat Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop Nicodim, arhimandritul
Visarion Puiu scria despre situaţia jalnică de devastare a localului
seminarului: „pereţii şi duşamelele murdărite, geamurile sparte, ţevele de apă
stricate încât apa minează pereţii întregi şi putrezesc duşamelele, bucătăriile
şi celelalte dependente ale interiorului aproape distruse, mobilierul şcolar
parte nimicit, parte risipit, iar curtea plină de armată, care cu greu şi după
străduinţe repetate abia a părăsit cuprinsul ei”.[1]
Restaurarea localului seminarului s-a început
cu un prim ajutor financiar acordat de către P. Cazacu, directorul guvernului
local pentru Basarabia, consilierii eparhiali au refuzat să dea vreun ajutor,
la fel şi membrii organelor administrative inferioare ale seminarului care
locuiau în căminul internatului „n-au arătat nici cea mai mică bunăvoinţă în
munca pentru readucerea seminarului în stare de funcţiune”.[2]
Pentru data de 15 septembrie,
arhimandritul Visarion înştiinţează şi invită membrii Comisiunii Economice a
Seminarului pentru a inventaria „zestrea şcolară şi gospodărească” cât şi a
discuta în privinţa reparaţiei localului seminarului. Şedinţa Comisiunii
Economice nu a avut loc din cauza lipsei membrilor, inspectorului Iacov Filatov
şi prof. Gurie Ponomariof cei prezenţi: Preşedintele Şedinţei, arhimandritul
Visarion, membrii, prot. T. Petică şi diac. I. Munteanu au luat hotărârea ca
şedinţa să fie amânată pentru o dată care trebuia să fie fixată ulterior.[3]
Şedinţa a fost fixată pentru data
de 5 octombrie, la care s-a constituit un Comitet Activ al Seminarului din
Chişinău. Sub preşedinţia directorului şi membrilor prezenţi, la ordinea zilei
au fost puse următoarele probleme: 1. Darea de seamă a zestrei şcolare; 2.
Constituirea unui comitet activ; 3. Aprovizionarea de iarnă. S-a efectuat
inventarierea, s-a discutat despre mersul lucrărilor de reparaţie a localului
seminarului cât şi a internatului „pentru a putea fi pus în stare de a adăposti
elevii interni, iar în legătura cu apropiata deschidere a cursurilor să se
înceapă şi aprovizionările necesare pentru iarnă”.[4]
Pe lângă grija pentru restaurarea
localului seminarului arhimandritul Visarion a lucrat şi asupra întocmirii
programului de studiu pentru seminar. După aprobarea din partea Direcţiunii
şcolare şi culturale, programul a fost înaintat Arhiepiscopului Nicodim pentru
arhiereasca binecuvântare. La 28 septembrie părintele arhimandrit primeşte
următorul răspuns: „cu onoare vă aducem la cunoştinţă că Înalt Preasfinţia Sa
Arhiepiscopul Nicodim, în urma raportului P.C. Voastre din 20 septembrie a.c.
şi a recomandaţiei din partea Direcţiunii Şcolare, a aprobat noul program de
studii pentru Seminarul Teologic din Chişinău, dându-i arhiereasca
binecuvântare. Vă invităm deci să Binevoiţi a-l pune în aplicare cu începerea
noului an şcolar”. Rezoluţia arhimandritului Visarion a fost următoarea: „Luăm
act de mulţumire sufletească şi ne vom strădui de a-l aduce la îndeplinire”.[5]
La 18 octombrie a fost convocat
Consiliul profesoral al Seminarului. Sub preşedinţia rectorului arhimandrit
Visarion Puiu au fost puse în discuţie:
1. Chestiunea programei şcolare –
împărţirea orelor conform programei cât şi modificările numărului de ore. 2.
Împărţirea materiei, fiecare profesor trebuia să împartă materia de studii
proporţional cu planul calendaristic. 3. Cărţile didactice, fiecărui profesor,
le-au fost înmânate listele cărţilor didactice la obiectele de studiu.[6]
În următoarea zi, la 19 octombrie
s-a convocat Consiliul Economic al Seminarului unde s-a cercetat registrele de
venituri şi cheltuieli ale sumelor primite de la stat şi a registrelor sumelor
eparhiale. S-a constatat, cu părere de rău, că începutul anului de învăţământ,
preconizat pentru data de 1 noiembrie, era cu neputinţă.[7]
Într-un raport adresat
arhiepiscopului Nicodim, directorul seminarului de la Chişinău arăta că motivul
principal din cauza căruia se tărăgăna reparaţia localului seminarului era
lipsa mijloacelor financiare: „Reparaţiile se fac greoi, scump şi cu mare
întârziere, corespondenţa întârzie, numirile corpului didactic încă nu sunt
definitiv terminate, bugetul nu este de nimeni întocmit, iar seminarul nu se
ştie dacă trebuie organizat ca şcoală aparţinând unei biserici autonome sau
urmează a avea alcătuirea la fel cu seminarele din ţară, aprovizionarea
alimentelor. În asemenea condiţiuni găsindu-se seminarul respectuos vin prin
aceasta a spune Înalt Preasfinţiei Voastre din vereme că deschiderea cursurilor
este problematică şi că nu se va putea face nici la 1 noiembrie curent”.[8]
Când lucrările de reparaţie a
localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun, la 1 decembrie 1918,
arhimandritul Visarion Puiu este numit Exarh al Mănăstirilor din Basarabia. La
propunerea lui, în postul de director al seminarului a fost numit Economul,
prot. Victor Popescu. Iar între 11 şi 14 decembrie noul rector al Seminarului ia
în primire de la arhimandritul Visarion „zestrea şcolară” şi suma de bani
preconizată pentru reperaţie.[9]
După multă muncă şi strădanie, mai ales din partea arhimandritului Visarion,
Seminarul Teologic din Chişinău îşi începe cursurile la 14 ianuarie 1919.[10]
Funcţia de exarh al mănăstirilor
prevedea inspectarea mănăstirilor şi schiturilor, anchetarea reclamaţiilor
împotriva monahilor cât şi inspectarea întregii activităţi ce se desfăşura în
mănăstiri. Până la numirea arhimandritului Visarion Puiu în această demnitate,
postul de exarh al mănăstirilor l-a ocupat vicarul Eparhiei, episcopul Dionisie
Erhan de la mănăstirea Suruceni,[11]
devenit apoi episcop al Cetăţii Albe cu reşedinţa la Ismail (1932 – 1940).
În 1918, în Arhiepiscopia
Chişinăului şi Hotinului erau 13 mănăstiri de monahi, 7 de călugăriţe, 4
schituri de monahi şi unul de monahii, 3 frăţii de monahi pe lângă reşedinţele
arhiereşti şi 2 frăţii de călugăriţe ce conduceau două azile în oraşul
Chişinău. Aceste aşezăminte monahale erau locuite de peste 1000 monahi şi fraţi
şi mai bine de 1400 călugăriţe şi surori.[12]
După primele inspectări
mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din
Basarabia, „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o
podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi
naţional, „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate
insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii
religioase s-au păstrat întocmai ca şi
în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor
din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul
stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.[13]
În timpul activităţii de Exarh al
mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor,
arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna
organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor,
să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri
desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor
basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie
despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest
schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot
pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea,
după numele fostului proprietar al moşiei. După dispărţirea de Hârjăuca la
schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).[14]
Datorită insistenţei
arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea
şi schitul Rudi. În 1846, când schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia
autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei
din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi
biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla
într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite
de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil
moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea
spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene,
după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti,
filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării
schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici
(1921 – 1923)[15].
Activitatea desfăşurată la
Chişinău, în calitate de director al Seminarului şi Exarh al mănăstirilor i-au
adus arhimandritului Visarion mari satisfacţii: „Seminarul din Chişinău – îşi
amintea mitropolitul – îmi reamintea de şcolile teologice ruseşti, tot aşa şi
mănăstirile basarabene, încât însărcinarea de a lucra pentru ele mă mângâia,
iar cei doi ani şi jumătate cât le-am avut în grijă, au trecut cu mare
mulţumire sufletească pentru mine”. Iar despre călătoriile de inspectare a
mănăstirilor, avea să scrie: „Străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie,
cunoscând în destulă măsură toate stările de lucru, şi am văzut cât de puţin
cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales conducătorii
bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea ei sufletească de
patria mamă, şi mult aş fi dorit să pot contribui la adoptarea deciziilor
cuvenite, dar n-am fost ascultat”.[16]
În timpul activităţii sale la
Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii
Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca
scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici,
conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul
Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din
Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a
bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În
scurt timp, arhimandritului i se
încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologică din Chişinău. Mai
conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a
oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci.[17]
Societatea Istorico-arheologică
bisericească a fost întemeiată în aprilie 1904 şi a funcţionat până în 1944.
Desfăşurând o activitate fructuoasă a lăsat un bogat patrimoniu ştiinţific şi
cultural. Printre membrii ei au fost: I. Halipa, I. Parhomovici, V.
Curdinovschi, V. Puiu, C. Tomescu, N. Iorga, Al. Lapedatu, P. Constantinescu –
Iaşi ş.a. În 1906 a
fost organizat primul muzeu bisericesc din ţinut. Membrii societăţii au
promovat ideea protejării patrimoniului cultural în Basarabia, a ocrotirii
monumentelor istorice.[18]
Au editat Revista Societăţii, în care au fost publicate importante studii de
istorie locală. „Societatea Istorico-Arheologică din Chişinău – îşi amintea
memoralistul – a fost organizată de un eminent profesor rus, Iosif M.
Parhomovici, care, la vârsta de 72 de ani, a învăţat uimitor de bine limba
română, fiind apreciat elogios şi de Nicolae Iorga, când i-a vizitat Muzeul
Bisericesc.”[19]
În 1919 pe paginile Revistei
Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este
publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia,
având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene
după Marea Unire din 1918. Bazată pe
materialul documentar cules până la acea dată, autorul prezintă câte un scurt
istoric a fiecărei mănăstiri, dă numele ctitorilor şi cârmuitorilor din
pomelnicile mănăstireşti. Această lucrare, fiind cea mai fundamentală şi mai
sistematică din acest gen, stă până în prezent la baza istoriografică a tuturor
cercetărilor ce oglindesc viaţa monahală şi istoria mănăstirilor basarabene.
Meritele incontestabile ale
arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare
răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel
încât în primăvara anului 1921
a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.
„Am părăsit Basarabia cu mare
părere de rău – îşi amintea mai tîrziu mitropolitul Visarion – mai ales că
ştiam dinainte şi stările de lucruri din episcopia a cărui conducere mi se da,
cum şi puţinele nădejdi ce aveam că voi putea lucra ceva în această eparhie,
iar alegerea episcopală nu-mi bucura sufletul deloc.”[20]
Prot. Dr. Ioan Lisnic
[11]Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstirile din
Basarabia, Tipografia de editură naţională „Luceafărul”, Chişinău, 1919, p.86
[17] Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea
Istorico-arheologică bisericească din Basarabia, în revista Societăţii, vol.
XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p. 406
[18] Elena Ploşniţă, Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a
Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti, Revista Luminătorul, nr. 3, 1999,
p. 32 – 36
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu