DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE. POMENIREA SF. GRIGORIE PALAMA – LUMINĂTOR AL DREPTEI CREDINŢE

DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE.
POMENIREA SF. GRIGORIE PALAMA – LUMINĂTOR
AL DREPTEI CREDINŢE

În fiecare an, în a doua Duminică a Postului Mare Sf. Biserică face pomenirea Sf. Grigorie Palama, care a trăit în sec. XIV. Biserica a condamnat pe duşmanii sfântului pentru învăţăturile lor pline de rătăcire de la credinţa dreptmăritoate. Acest lucru se consideră drept a doua biruinţă a Ortodoxiei (prima fiind biruinţa asupra celor ce nu cinsteau icoanele) şi din acest motiv s-a stabilit sărbătorirea anuală a sfântului în această duminică. Teologii apuseni Varlaam de Colabria şi Achindin, aflaţi pe Muntele Atos, încercau să împace divergenţele dogmatice dintre Apus şi Răsărit cât priveşte purcederea Sfântului Duh printr-o metodă de relativizare a problemei. Această abordare l-a determinat pe Sf. Grigorie să scrie două tratate despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi două scrisori adresate celor doi monahi colabrezi.

Poziţia Sf. Grigorie a fost susţinută de egumenii Athosului, semnatari ai „Tomului Aghioritic” în baza căruia atitudinea lui Varlaam e condamnată la cele două sinoade desfăşurate la Constantinopol în anul 1341. După biruinţa definitivă asupra lui Varlaam, care va părăsi Athosul şi se va întoarce în Apus, Sf. Grigorie îl combate în continuare pe monahul Achindin, un adversar al isihaştilor.

Isihia – treapta cea mai înaltă a rugăciunii

Metoda isihastă (gr. hesichia – tăcere, linişte şi concentrare interioară) de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei care au avut drept sursă de inspiraţie „Filocalia” şi se bazau pe învăţătura Sf. Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.

În sec. XII-XIV isihasmul se manifestă ca o mişcare de renaştere spirituală şi teologică. Prin invocarea continuă a numelui lui Iisus în „rugăciunea inimii” alcătuită din cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, asceţii isihaşti ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au văzut-o Sf. Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă â Mântuitorului pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) şi realizau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama, cel mai de seamă reprezentant şi susţinător al mişcării isihaste precizează că lumina taborică pe care o văd misticii nu e fiinţa lui Dumnezeu, e necreată, pentru că lucrarea necreată trebuie să corespundă unei fiinţe necreate, însă este accesibilă omului. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), dar energiile Lui, ca lucrări necreate, sunt accesibile şi pot fi văzute în contemplaţia mistică. Astfel, până la om ajung energiile sau puterile divine, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor. Pentru ca mintea să nu se risipească în cele din afara ei, Sf. Grigorie recomandă o anumită poziţie a trupului: „Ochiul să nu se întoarcă într-o parte sau într-alta, ci să privească spre ombilic, iar capul să se sprijine pe partea dreaptă a pieptului, trimiţând, prin această poziţie a trupului, puterea minţii, care se împrăştie privind la cele din afară, către inimă. Rostind continuu rugăciunea lui Iisus”.

Isihia creează o stare în care se practică virtuţile, cele mai importante fiind curăţirea inimii, pocăinţa, trezvia sau atenţia mintii.

Sf. Grigorie Palama - apărătorul isihasmului

Vorbind despre rugăciunea vameşului (Luca 18, 13), Sf. Grigorie Palama o arată drept prototip al rugăciunii isihaste: „Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”. Fără a se gândi la nimic altceva, el nu se gândea decât la Dumnezeu şi la el însuşi, întorcându-şi rugăciunea asupra sa şi înmulţind cererea de a fi miluit; aceasta este cea mai eficientă rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de pocăinţa neştirbită a sufletului şi de participarea trupului, care se împărtăşeşte şi el de harul domnesc.

Ridicaţi împotriva doctrinei isihaste, Varlaam de Colabria cu discipolii săi şi Achidin îi batjocoreau pe isihaşti pentru faptul că aceştia îşi închinau capetele şi trupurile în timpul rugăciunii. Sf. Grigorie Palama a adus exemplul proorocului Ilie, care se ruga cu capul plecat pe genunchi: „Şi acest Ilie, desăvârşit în contemplarea lui Dumnezeu, cu capul plecat pe genunchi – poziţie în care îşi aduna cu osârdie mintea, îndreptând-o către Dumnezeu, a adus ploaie cu rugăciunile sale în Samaria cea pustiită de secetă”.

După lungi dezbateri, sinodul de la Constantinopol din 1347 a aprobat isihasmul, iar la sinodul convocat în anul 1351 isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi, ulterior, a pătruns în tot Răsăritul ortodox, în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România. Au fost evidenţiate metodele specifice de concentrare a minţii şi a împreunării ei cu inima, a poziţiei trupului în timpul rugăciunii, a înfrânării simţurilor, a învăţăturilor privitoare la faptul că harul dumnezeiesc pe care omul îl primeşte în inimă este necreat, precum şi la faptul că lumina de pe Tabor este infinit mai presus de cunoaşterea umană, dar nu mai prejos de gândire.

În sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sf. Nicodim Aghioritul.

                                                  Protoiereu Ioan Lisnic