luni, 30 iunie 2014

PÂINEA EUHARISTICĂ

                              

                                     PÂINEA EUHARISTICĂ


  Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, şi luând paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26, 26-28).



    Taina instituită de însuşi Mântuitorul la ultima Sa cină cu apostolii, prin rugăciunea de mulţumire şi gestul de binecuvântare a pâinii şi a paharului, este transmisă prin ucenicii Săi primelor comunităţi creştine, înfiinţate de ei, care încep să-şi stabilească cultul lor prin „învăţătura Apostolilor, comuniune, frângerea pâinii şi rugăciunii” (Fapte, 2, 42). Partea principală a cultului primilor creştini era „frân-gerea pâinii”, care se numea chiar de la început Sfânta Euharistie.
    Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură ne mărturiseşte că Cina cea de Taină săvârşită de Mântuitor a avut loc până la paştile iudeilor şi nu avea nimic comun cu obiceiurile pascale de pe atunci. Şi anume, azima, sau pâinea pascală la iudei se obişnuia să fie pâine nedospită, pe când pâinea folosită la această ultimă cină, care a fost binecuvântată şi frântă spre împărtăşirea ucenicilor Săi de către Mântuitor nu putea nicidecum să corespundă cerinţelor ritualului evreiesc de paşti.
    La instituirea Euharistiei ( Mt. 14, 22; I Cor. 11, 23) Hristos a luat „artos”, adică pâine dospită, pe când folosirea pâinii nedospite în ritualul Euharistiei după cum este numită de patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie ca una dintre „ereziile latine”, defăimează sensul Cinei de pe urmă, care ar fi fost o simplă cină pascală şi nu instituirea Tainei Noului Testament – Euharistia.
    În sec. XI-XIV se înteţeşte confruntarea între Bisericile creştine de Răsărit şi de Apus. Biserica Răsăriteană nu folosea şi nu foloseşte azima ca pâine euharistică, argumentând că aceasta este o rămăşiţă a paştelui iudaic, iar latinii foloseau pâinea nefermentată sau nedospită. Printr-un decret al sinodului de la Florenţa (1439) din lista punctelor de controversă dintre Apus şi Răsărit este eliminată problema azimei, admiţându-se că atât pâinea dospită cât şi cea nedospită pot fi folosite în ritualul Euharistiei. Ceva mai târziu printr-o scrisoare a sinodului local din Constantinopol (1583), este condamnată folosirea azimei. „Oricine spune că Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină a luat pâine nedospită, ca aceea a evreilor, şi nu pâine hrănitoare cu aluat, să fie îndepărtat şi să fie dat anatema ca un susţinător al concepţiilor evreieşti...”
    Întrucât, frângerea pâinii la primele comunităţi creştine se săvârşea după porunca Mântuitorului, în amintirea Cinei Lui, ea se mai numea şi „Cina domnească” (I Cor. 11, 20). Frângerea pâinii era însoţită de o masă comună, numită agapă – masa dragostei, care întreţinea printre credincioşi sentimentul dragostei creştine. Pâinea pentru Sfânta Euharistie sau prescurile (grec. ceea ce se aduce) se aduceau de credincioşi pentru săvârşirea slujbei, în acest scop alegându-se cele mai bune, celelalte rămânând pentru agape. Cu trecerea timpului prescură se numeşte numai pâinea care se întrebuinţează pentru săvârşirea liturghiei.
    Prescurile dintotdeauna se fac din două părticele, aceasta însemnând că Iisus Hristos are două firi - dumnezeiască şi omenească. Se obişnuia ca pe suprafaţa prescurii să fie chipul crucii. Mai târziu în jurul crucii apare inscripţia ISHS NICA (Iisus Hristos biruieşte), asemenea cu cea de pe steagurile armatei împăratului Constantin cel Mare care biruie pe duşman prin puterea acestui semn.
   Odată cu apariţia primelor liturghii creştine, centrul cultului cărora rămânea acelaşi – Taina Euharistiei, mai târziu fixându-se rugăciunile şi rânduiala proscomidiei, s-a luat hotărârea ca în toate Bisericile creştine prescurile ce se foloseau la liturghie să fie aceleaşi după forma exterioară şi după pecetea tipărită
pe ele. În unele biserici, mai mult în mănăstiri, ca excepţie, se permitea folosirea altor peceţi pentru prescuri, cu chipul sărbătorii hramului, a unui sfânt ş.a. Aceste prescuri, de regulă, erau pregătite pentru a fi împărţite credincioşilor.
    Prescura, ca şi oricare pâine este făcută din trei elemente: din făină, apă şi sare împreunate şi coapte prin căldura focului. După tradiţie, făina preînchipuie sufletul, apa – botezul, sarea – ştiinţa şi învăţătura Cuvântului, care a zis ucenicilor: „Voi sunteţi sarea pământului”.
    Proscomidia este partea cea dintâi a liturghiei sau rânduiala după care se pregătesc darurile pentru Jertfa Sfintei Liturghii la care se folosesc cinci prescuri, spre amintire că Iisus Hristos cu cinci pâini a săturat cinci mii de oameni. Din prima prescură se scoate Agneţul sau Mieluşelul (lat. agnus), pentru că închipuieşte pe Mântuitor, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Acesta se sfinţeşte şi se preface în timpul Sfintei Euharistii în adevăratul Trup al Domnului Iisus Hristos. Din a doua prescură se scoate o părticică în cinstea şi pomenirea Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu. Din a treia – se scot nouă părticele întru cinstea şi pomenirea tuturor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. Din a patra şi a cincea prescură – pentru credincioşii care se pomenesc pentru vii şi pentru cei răposaţi. Aşezarea miridelor pe sfântul disc, în jurul Agneţului închipuieşte Biserica luptătoare şi biruitoare, viii şi morţii, sfinţii şi credincioşii în jurul Mântuitorului.

                                                                                       Protoiereu Ioan Lisnic


duminică, 29 iunie 2014

Pentru istoria monahismului din Moldova

  

         Pentru istoria monahismului din Moldova


Mănăstirea Dobruşa





















+Visarion Episcopul Hotinului, Pentru istoria monahismului din Moldova,
 rev. Arhivele Basarabiei, nr.3, 1929,p.1-6






Biserica mănăstirii Dobruşa



sâmbătă, 28 iunie 2014

Istoria Schitului Rudi

                                 

                                   Istoria Schitului Rudi


















































Preot Al.Proţenco, profesor la Şcoala Normală din Soroca, 
Istoria schitului Rudi, Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti 
din Chişinău, vol.XVI, Chişinău, Tipografia şi Legătoria Eparhială, 1925, p.3-17






Episcopul Visarion Puiu al Hotinului
 în mijlocul monahilor de la schitul Rudi



Biserica schitului Rudi după restaurare 






vineri, 27 iunie 2014

Însemnări despre mănăstirile şi schiturile Eparhiei Hotinului din anul 1820



                  Însemnări despre mănăstirile şi schiturile                                             Eparhiei Hotinului din anul 1820















+Visarion, episcopul Hotinului, Însemnări despre monastirile şi schiturile eparhiei Hotinului, din anul 1820, rev.Arhivele Basarabiei, nr.3, 1930, p.261-268












Mănăstirea Coşelăuca






joi, 26 iunie 2014

Situaţia religioasă din Basarabia şi Bucovina de Nord în primul an de ocupaţie sovietică



       Situaţia religioasă din Basarabia şi Bucovina de Nord                                în primul an de ocupaţie sovietică


    Ca urmare a semnării Protocolului adițional secret al tratatului sovieto-german din 23 august 1939, Uniunea Sovietică arăta interes față de Basarabia. La 26 iunie 1940, Guvernul sovietic adresează României prin ambasadorul român la Moscova o notă ultimativă în care se cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord. Sovieticii motivau ” înapoierea” Basarabiei argumentând fals cum că majoritatea populației de pe acest teritoriu o alcătuiesc ucrainenii și că în 1918 a fost zădărnicită unirea Basarabiei cu Ucraina.Nordul Bucovinei îl cereau ca deaspăgubire pentru ocuparea Basarabiei de către România timp de 22 de ani. Pentru a evita invazia sovietică pe întreg teritoriul României, după lungi discuții în Consiliul de coroană s-a acceptat cerințele ultimatului, hotărând ca armata și administrația civilă de pe teritoriile indicate să se evecueze. La 28 iunie 1940 trupele sovietice intră în Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța( motivând mai apoi că ținutul Herța a fost ocupat ”din greșeală”).În aceeași zi s-a început evacuările din Basarabia și Bucovina de nord. Împreună cu administrația civilă și militară românească s-au retras peste Prut un număr mare de populație. S-au retras și 486 de preoți din cele trei eparhii basarabene și 112 preoți din Mitropolia Bucovinei.
    După eliberarea Basarabiei şi revenirea autorităţilor româneşti, s-a constatat că doar într-o perioadă de un an de ocupaţie sovietică (1940-1941) au fost distruse 13 biserici, 27 transformate în cluburi, 48 de preoţi omorâţi sau deportaţi.Potrivit altor date, dintre cei rămași în timpul ocupației, au fost execitați, sau deportați peste o sută de preoți.Numai în localitatea Volintiri, jud. Cetatea Albă au fost executați de către agenții N.C.V.D.,16 preoți.În perioada stăpânirii sovietice se desfăşura o intensă propagandă antireligioasă. Bisericile erau supuse la plata unor impozite exagerate, în cazul neachitării la timp a sumelor stabilite de autorităţi locaşele sfinte erau închise şi transformate în magazii, sali de spectacole, căzărmi, grajduri sau chiar closete, cum a fost cazul unor biserici din Hotin şi Ismail. Preoţii rămaşi sub stăpânirea sovietică erau şi ei supuşi la plata impozitelor. Erau obligaţi să îndeplinească tot felul de munci degradante, erau umiliţi, bătuţi, deportaţi şi chiar omorâţi.
     În vara anului 1941, când trupele sovietice se retrăgeau,devastau şi incendiau în calea lor tot ce era mai de preţ.A fost incendiată  Catedrala din Chişinău şi Palatul Mitropolitan.Au suferit mari distrugeri şi alte biserici.Dintre cele 182 de parohii eliberate din nordul  Bucovinei 18 biserici erau deteriorate. În stare avariată era și catedrala din Cernăuți dar cel mai mult au suferit o parte din clădirile mitropoliei Bucovinei, Facultatea de Teologie, Internatul teologic, Școala de cântăreți și biserica seminarială.Această biserică a fost devastată și pângărită în cel mai groaznic chip. Iata doar câteva mărturii ale scriitorului Constantin Virgil Gheorghiu dintr-un reportaj de război:„Cum pășești apoi pragul bisericii, te lovește un miros greu. Chiar lângă ușă se află o mitră episcopală pe care bolșevicii, după ce i-au luat pietrele scumpe, au transformat-o în oală de noapte. Aurul și argintul a fost scos. Ochii sfinților sunt înțepați cu baionetele. În icoanele de pe catapeteasmă pe care nu le-au putut înțepa cu baionetele, au tras cu revolverele. Stră nele și cea mai mare parte din mobilierul de lemn al bisericii au fost întrebuințate ca lemn de foc [...] , bucăți de veșminte preoțești, de icoane de pânză sau mușama erau întrebuințate de bolșevici ca hârtie igienică. Biserica era transformată în întregime în closet. Soldații bolșevici au pângărit mai ales sfântul altar care era plin de excremente. Între aceste murdării erau aruncate bucăți de cruce, bucăți de icoane sau de veșminte. Dar spectacolul de grozavă pângărire și de nemaipomenită sălbătăcie pe care-l înfățișează această bisericuță umilită de bolșevici și de evrei este indesriptibil.”
    Despre starea în care se afla Palatul Episcopal din Bălţi după eliberarea oraşului , avea să-şi amintească mai târziu P.S. Partenie Ciopron, Episcopul Armatei Române,locotenent(locţiitor)al Episcopiei de Bălţi:
 „ Măreţul palat episcopal bălţean n-a avut a suferi de pe urma barbariei ca zidărie, dar tot ce a fost înăuntru nu s-a mai aflat la venirea noastră. Ba s-a aflat ceva: când am venit aici am găsit bălegar şi gunoi, moloz şi murdărie în toate odăile ..., a trebuit să radem parchetul care avea un lat de mână de noroi şi de alte murdării de asupra ... şi aşa peste tot... N-am putut vedea un mai desăvârşit cult al murdăriei ca la aceşti „ făcători de revoluţie”, cu pretenţia de a schimba lumea ...”, îşi amintea episcopul.
   După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, viaţa religioasă a revenit la normal. Sub conducerea arhiereilor numiţi în funcţie au început lucrările de refacere a bisericilor distruse de sovietici, au fost redeschise şcolile teologice , au început să reapară periodicile bisericeşti.

                                                                                Protoiereu Ioan Lisnic






Catedrala din Chişinău incendiată


Biserica din Varniţa distrusă în urma bombardamentelor




Palatul Mitropolitan după distrugere