marți, 22 august 2017

Preotul Boris Nicolaev – omorât în chinuri groaznice








Preotul Boris Nicolaev –
omorât în chinuri groaznice



Preotul Boris Nicolaev s-a născut la 18 august 1910 în familia preotului Sava Nicolaev, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din Bașcalia, jud. Bender. A fost botezat la 25 august în biserica din Bașcalia de către preotul Dimitrie Hartea din Cașcalia, având nași pe absolventul Seminarului Teologic din Chișinău, Ioan Nicolaev (fratele preotului Sava Nicolaev) și soția preotului Dimitrie Hartea, Anastasia. Ajuns la maturitate a urmat studiile Seminarului Teologic din Ismail, după care și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie. A fost hirotonit preot la 25 august 1935, pe seama Bisericii “Sf. Nicolae” din localitatea Culevcea, jud. Cetatea Albă. Pe parcursul activității sale pastorale a fost decorat cu mai multe distincții bisericești și ridicat în treapta de protoiereu.
Ultima parohie a părintelui Boris Nicolaev a fost localitatea Baraboi, r-nul Râșcani, cu Biserica “Nașterea Maicii Domnului”, numit la 1 octombrie 1948. În această parohie părintele a slujit timp de 12 ani. Era perioada prigoanei atee îndreptată împotriva slujitorilor Bisericii cât și de distrugere și demolare a locașelor sfinte. Unde activiștii întâmpinau mari piedici la distrugerea bisericilor, se răfuiau mai întâi cu oponenții planului lor barbar. Așa s-a întâmplat și la Baraboi. La începutul lunii ianuarie 1961, preotul Boris Nicolaev împreună cu cântărețul bisericesc, Trifon Rabei, întorcându-se de la o înmormântare săvârșită în satul vecin, au fost amândoi omorâți cu bestialitate. “Pe părintele Boris l-au lovit la tâmpla dreaptă i-au scos ochiul drept, i-au rupt mâna dreaptă și i-au schilodit tot corpul”. Părintele a fost înmormântat în cimitirul satului la 5 ianuarie 1961. Tot în acest an biserica din Baraboi a fost închisă și distrusă de către autoritățile sovietice.
Peste 45 ani de la asasinarea părintelui Boris, rămășițele pământești ale preotului au fost reînmormântate în curtea bisericii. La 17 iunie 2006 după oficierea Sf. Liturghii a fost săvârșită slujba parastasului și reînhumarea osemintelor preotului, cel care a pătimit pentru credință.

                               Protoiereu Ioan Lisnic






vineri, 18 august 2017

Preotul Gheorghe Ivanov – taumaturgul din Stolniceni







Preotul Gheorghe Ivanov –
taumaturgul din Stolniceni



Preotul Gheorghe Ivanov s-a născut la 25 mai 1880 în familia cântărețului Bisericii “Sf. Nicolae” din satul Chișcăreni, jud. Iași (Bălți). A fost botezat la 29 mai în biserica din satul natal de către preotul Gheorghe Țau, având nași pe diaconul Dimitrie Celan din Chișcăreni și Elisaveta, soția paraclisierului bisericii din Măgurele, Nicolae Antohi[1]. A învățat întâi la școala parohială din localitate apoi la Școala spirituală din Edineț[2] și la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1903[3]. În luna octombrie a anului 1903 a fost hirotonit preot pe sema Bisericii “Nașterea Maicii Domnului” din satul Stolniceni, jud. Bălți[4].
În luna septembrie a anului 1930, parohia Stolniceni a fost vizitată canonic de P.S. Visarion al Hotinului (1923-1935). Însoțitorul episcopului, prot. Dionisie Iavorschi, consilier administrativ al eparhiei, scria: “… biserica se prezintă bine, întreținută curat, are lumină suficientă, sf. altar destul de mare. Dar, atât exteriorul cât și interiorul bisericii au nevoie de reparație […]. Parohul e părintele Ivanov Gheorghe”[5].
Părintele Gheorghe Ivanov a păstorit credincioșii din Stolniceni timp de 43 ani. Pe parcursul activității sale pastorale a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești și ridicat la treapta de protoiereu. Își găsește sfârșitul în anul 1946. În Duminica a III-a din Postul Mare, părintele a săvârșit slujba divină în biserică. În noaptea acelei zile a fost vizitat de către trei nomenclaturiști: “unul din ei era locuitor al satului, al doilea era președintele sovietului sătesc și al treilea – un împuternicit al autorităților bolșevice”[6]. Oaspeții nepoftiți l-au chinuit pe părintele, apoi l-au strangulat cu un prosop și au ascuns trupul neînsuflețit sub o laiță. A fost înmormântat la 1 aprilie 1946 în curtea bisericii din Stolniceni.
“Părintelui i-a fost dat de la Dumnezeu această cruce de a pătimi pentru credință, pentru Biserică, pentru Hristos, pentru popor”. La mormântul părintelui vin oameni cu diferite probleme, patimi și boli. Mulți dintre cei veniți cu credință au primit vindecare[7]


                                    Protoiereu Ioan Lisnic




[1] ANRM, F. 211, inv. 1, d. 210, f. 698, 711
[2] KEB, nr. 14, 1893, p. 196
[3] П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 131
[4] KEB, nr. 21, 1903, p. 572
[5] Episcopia Hotinului, Foaie eparhială oficială, nr. 18, 1930, p. 219-220
[6] Pr. Mihail Bortă, Mărturii despre preotul martir Gheorghe Ivanov (1880-1946), Revista Altarul Credinței, nr. 7-8, 2013, p. 42-43
[7] Ibidem













miercuri, 16 august 2017

Preotul Alexandru Baltaga - martirizat în temnițele comuniste







Preotul Alexandru Baltaga -
martirizat în temnițele comuniste 




Preotul Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie 1861 în familia preotului Ștefan Baltaga, slujitor la Biserica “Sf. Nicolae” din satul Lozova, jud. Chișinău. A fost botezat la 20 aprilie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Baltaga, având nași pe Alexandru Camevshi și Vichentie Vitovschi din Chișinău[1]. A învățat la școala parohială din localitate, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1883. În perioada anilor 1883-1885 activează în calitate de padagog la Școala spirituală din Chișinău[2]. A fost hirotonit preot în anul 1886 pe seama Bisericii “Sf. Alexandr Nevski” din localitatea Călărași-sat, jud. Chișinău[3], unde a slujit fără întrerupere timp de 54 ani.
Potrivit celor care l-au cunoscut, părintele Alexandru Baltaga era “Plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voință neînduplecată, înzestrat cu un deosebit tact, prot. Alexandru Baltaga, rămânând preot rural a muncit în cursul întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar și cu deplin succes…”[4]. Pentru meritele sale, în perioada 1903-1925 a fost ales în repetate rânduri președinte al congreselor eparhiale, a prezidat de mai multe ori și congresele școlare ale circumscripției Chișinăului.
Pe parcursul activității sale pastorale, părintele Alexandru Baltaga a ocupat și alte funcții în eparhie: în perioada anilor 1890-1895 a fost judecător de inspecție în cercul V al jud. Orhei, apoi președinte al comitetului de revizuire a fabricii de lumânări în perioada 1904-1922, protopop al cercului V, jud. Orhei – 1905-1926 și 1928-1931. A mai îndeplinit funcția de membru al Sfatului Frăției  “Nașterea lui Hristos”, al comitetului Tipografiei Eparhiale și al Sfatului Eparhial Misionar, a mai fost președinte al Comitetului Eparhial, între anii 1908-1925; președinte al Consiliului Uniunii Clericilor Ortodocși din Basarabia, în perioada 1922-1930 ș.a.[5], a colaborat la Revista Luminătorul.
În toamna anului 1917, părintele Alexandru Baltaga a fost ales de către preoțimea basarabeană, deputat în Sfatul Țării. Este unul dintre deputații Sfatului Țării care la 27 martie 1918, a votat Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire a mai îndeplinit și funcția de membru al Comitetului de unificare al bisericilor din România Mare[6].
La data de 1 iulie 1935, părintele Alexandru este pensionat și la 17 decembrie același an prin decizia Ministerului Instrucțiuni, Culte și Arte este repus în funcția de paroh la biserica din Călărași-sat, “fără a se numi alt preot în locul lui”. Această decizie ministerială a fost întărită prin hotărârea Sf. Sinod din 1 mai 1936, în care părintele era desemnat “paroh la parohia Călărași-sat din cuprinsul Arhiepiscopiei Chișinăului, în mod exepțional, până la moarte”. Aceste hotărâri erau motivate “în vederea meritelor lui deosebite în viața Bisericească Națională din Basarabia, cum și pentru rolul care l-a avut la Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă România”[7].
Părintele Alexandru Baltaga a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești și ridicat la rangul de iconom mitrofor, la 30 august 1920. A mai fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, gr. III” în 1907 și gr. II în 1912; “Pentru munca în organizarea înaltei festivități a centinarului de război (1812-1912), medalia de bronz” decorat în 1914; “Sf. Vladimir, gr. IV” în 1915; “Steaua României în grad de ofițer”, în 1923; “Coroana României în grad de comandor”, în 1928; “Ordinul Ferdinant I în grad de cavaler”, în 1935. Părintele Alexandru a mai fost decorat cu următoarele medalii: “Alexandru III de argint”; “Recensământul populației din anul 1897, din bronz”; “A școalelor bisericești, din argint”; “Domnia de 300 de ani a Casei Împărătești Romanov, de argint”; “Încoronarea M.S. Regelui Ferdinant I al României, din bronz”, decorat în anul 1923 și medalia “M.S. Regele Carol al II-lea al României, din bronz”, în 1933[8].
În primele zile de ocupație sovietică (1940-1941), împreună cu alți foști deputați în Sfatul Țării este arestat și părintele Alexandru Baltaga. Era învinuit de către agenții organelor NKVD, cum că: “În anul 1918 a avut o atitudine dușmănoasă față de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Țării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică și alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate și alte puncte ale articolului 54 al Codului Penal, acordarea de ajutor aripei reacționare a burjuaziei mondiale (art. 54, p. 4); lupta activă împotriva clasei muncitoare și mișcări revoluționare (art. 54, p. 13) și sabotaj contrarevoluționar (art. 54, p. 14). Aceste învinuiri erau pedepsite de organele NKVD, cu ani grei de temniță, inclusiv cu pedeapsa capitală, condamnarea la moarte prin împușcare[9].
Părintele Alexandru s-a aflat în închisoarea din Chișinău până la sfârșitul lunii iunie 1941, când din cauza începerii operațiunilor militare, este evacuat împreună cu ceilalți deținuți în închisoarea din orașul Kazani, RASS Tătară[10]Din cauza vârstei înaintate și a presiunilor fizice și psihice la care a fost supus în timpul anchetei, cât și din cauza condițiilor inumane din temnițele comuniste, părintele trece la Domnul, la 7 august 1941. Peste 5 decenii de la arestare, Părintele Alexandru Baltaga, a fost reabilitat de către Procuratura Generală din R. Moldova, la 10 iulie 1991[11]

                                 Protoiereu Ioan Lisnic




[1] ANRM, F. 211, inv. 3, d. 144, f. 690
[2] П. А. Лотоцкiй, Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.) , Епархiальная типографiя, Кишиневъ, 1913, p. 76
[3] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului, 1930, Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chișinău, p. 56
[4]  Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruși, Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, Chișinău, 1931, p. 459
[5] Ibidem
[6] Mihai Tașcă, dr. în drept, Destinul crud al preotului Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul Țării, Ziarul Timpul, Cotidian național independent, vineri, 15 aprilie, 2011, p. 20
[7] Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. III, Editura Museum, Chișinău, 2000, p. 104
[8] Ibidem, p. 104-105
[9] Mihai Tașcă, op. cit.; Cartea Memoriei, Catalog al victemelor tolitarismului comunist, vol. IV, Editura Știința, 2005, p. 22
[10] Ibidem
[11] Mihai Tașcă, op. cit.




Clerul Basarabiei în frunte cu Mitropolitul Gurie Grosu, 
în stânga mitropolitului pr. Alexandru Baltaga, anii 30 ai sec. XX










vineri, 11 august 2017

Mitropolitul Arsenie Stadniţichi – canonizat și trecut în rândul neomartirilor ortodocși








Mitropolitul Arsenie Stadniţichi – canonizat
și trecut în rândul neomartirilor ortodocși


Viitorul Mitropolit Arsenie Stadniţichi s-a născut la 24 ianuarie 1862 în familia preotului Gheorghe Stadniţchi din satul Comarova (Cumarău), jud. Hotin. A învățat la Școala spirituală din Edineț, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău și în perioada anilor 1881-1885 la Academia Teologică din Kiev. O perioadă scurtă de timp a fost profesor la Școala spirituală din Edineț (1880-1881) și după absolvirea Academiei Teologice, numit profesor la Seminarul Teologic din Chișinău. Îndeplinea și funcția de redactor al revistei Buletinul Eparhiei Chișinăului, unde a publicat foarte multe materiale legate de istoria Bisericii din Basarabia. În anul 1895 i se conferă titlul științific de magistru în teologie pe baza lucrării editate, “Gavriil Bănulescu exarh al Moldovei (1808-1812) și mitropolit al Chișinăului (1813-1821)”, tot în acest an a fost călugărit.
La 1 ianuarie 1896, monahul Arsenie Stadnițchi a fost hirotonit în treapta de ieromonah și numit inspector al Seminarului Teologic din Novgorod, Rusia. În următorul an a fost numit rector al acestei instituții și ridicat în treapta de arhimandrit. În anul 1897 este numit în funcția de inspector al Academiei Teologice din Moscova și în 1898, numit rector al academiei. În următorul an este hirotonit Episcop de Volokolamsk și Vicar al Eparhiei Moskovei. A fost transferat, în 1903, în Episcopia Pskovului. După șapte ani de activitate în Eparhia Pskovului este transferat în scaunul de Arhiepiscop de Novgorod și ridicat în treapta de mitropolit, la 28 noiembrie 1917.
În anul 1904, arhiereului Arsenie Stadnițchi i se conferă titlul de doctor în științe teologice pe baza lucrării elaborate, “Cercetări și monografii privitoare la istoria Bisericii moldovenești”. Această lucrare a fost înalt apreciată atât în cadrul Imperiului Rus cât și în România, autorul ei fii  decorat de regele Carol I al României cu medalia “Bene Merente, gr. I” și Marele premiu Uvarov”, acordat de Academia de Științe a Rusiei. Mitropolitul a scris mai multe lucrări de istorie bisericească, în acest scop a întreprins mai multe călătorii de studii și documentare în România, Muntele Athos și în Țara Sfântă. În precuvântarea studiului despre Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, autorul scria: “… exprim adâncă recunoștință tuturor celor care ne-au acordat cu bunăvoință indicații și sfaturi în elaborarea lucrării [...]. Veșnică pomenire preasfințitului Melchisedec, de a cărui ospitalitate prietenească m-am bucurat și eu în timpul călătoriei mele prin România și care, drept vorbind, a fost acela care mi-a indicat subiectul lucrării de față”.
Pe parcursul activității sale de arhipăstor, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi, în 1906 a fost ales membru al Comitetului pentru instruire din cadrul Sf. Sinod și în următorul an, numit președinte al acestui Comitet. Mai îndeplinea și funcția de membru al Consiliului de Stat din partea clerului monahal. Era membru de onoare al Academiei Teologice din Kazan. La 28 noiembrie 1917, fiind ridicat în treapta de Mitropolit al Novgorodului, devine membru permanent al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Numele Mitropolitului Arsenie figura în lista celor trei candidați la scaunul patriarhal din Moskova. Considera că nu este vrednic de această înaltă demnitate, în această privință mitropolitul scria: “Așa dar, am devenit candidat pentru funcția de patriarh. Simt remușcări de conștiință, capul nu mai judecă, inima se oprește de tulburare. Doamne! Ce fel de patriarh pot fi eu. Doamne, cu lacrimi în ochi mă rog, depărtează paharul acesta de la mine. Sunt gata să pensionez, să mă duc în pustiu, unde mă vor duce ochii. Acum îi înțeleg bine pe sfinții părinți care renunțau să devină episcopi. Scriu aceste rânduri și plâng […]. Doamne, înțelepțește-mă și mă povățuiește...”. Pe parcursul activității sale pastorale, pedagogice și științifice a fost decorat cu mai multe distincții, ordinul “Sf. Stanislav, gr. III” în 1891, “Sf. Vladimir, gr. III” în 1900 și gr. II în 1911, “Sf. Ana, gr. I” în 1903 și “Sf. Alexandr Nevski” în 1915. A mai fost decorat cu “Coroana României, gr. III” în 1898, “Sf. Sava, gr. II” (Serbia) în 1899, Dreprul de a purta crucea cu pietre scupe pe culion în 1912, Dreptul de a purta al doilea engolpion în 1934 ș.a..   
În timpul regimului bolșevic, Mitropolitul Arsenie a avut mult de suferit, fiind învinuit de activitate contrarevoluționară. Pentru prima dată a fost arestat la Moskova, în noiembrie 1919, apoi în 1920, la Novgorod. A fost judecat și condamnat la 3 ani de detenție cu suspendare și exilat în regiunea Arhanghesk, apoi eliberat. Arestat din nou în 1922, împreună cu alți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu Patriarhul Tihon. Erau cu toții învinuiți cum că ar fi opus rezistență în timpul confiscării bunurilor bisericești în folosul înfometaților. În acele vremuri Rusia trecea printr-o foamete devastatoare, atât Patriarhul Tihon, cât și Mitropolitul Arsenie îndemnau clerul să jertvească în folosul înfometaților “obiecte de preț din biserici, lipsite de utilitate liturgică”. Apelul Mitropolitului Arsenie de a jertvi în folosul înfometaților a fost publicat în ziarul “Zvezda” din 22 aprilie 1922, iată ce scria mitropolitul: “Dacă avem cu ce înlocui jertva obiectelor bisericești, să nu pierdem această posibilitate. Iar dacă nu avem ce jertvi, apoi și fără aur și argint bisericile noastre vor rămânea biserici și sf. icoane vor rămânea sf. icoane... În acest scop vă rog să evitați orice fel de violență într-o formă sau alta”. Însăși mitropolitul a jertvit în acest scop, o cruce de aur cu 11 brilante, o cruce pectorală de aur, un engolpion de aur, încrustat cu pietre scumpe. Predarea binevolă a obiectelor bisericești din partea credincioșilor nu aducea nici un avantaj autorităților bolșevice, care căutau cu orice preț să submineze autoritatea Bisericii, de aceea au și urmat arestările din 1922. Mitropolitul Arsenie, cu mici întreruperi, s-a aflat în detenție până la 10 ianuarie 1924 și peste câteva zile după eliberare, din nou arestat și încarcerat în închisoarea Butîrka din Moskova. Peste un an de detenție a fost exilat în Asia Mijlocie, întâi la Așhabad, apoi la Tașkent. La Tașkent, potrivit mărturiei părintelui Constantin Popovici, Președintele comitetului de redacției al Revistei Luminătorul, cu care mitropolitul înteținea corespondența, cât și cu nepoata sa de pe frate, Antonina M. Andronachievici, născută Stadnițchi, care locuia în Chișinău, mitropolitul, “împreună cu alți vre-o câțiva episcopi gătea pe rând bucate pentru niște lucrători”.
La 11 august 1933, Î.P.S. Arsenie este numit de către Sinod, Mitropolit de Tașkent și Turkestan. Mitropolitul săvârșea slujbele divine sub cerul liber, în fața unui paraclis din cimitir, unicul locaș sfânt din Tașkent în care se mai oficiau slujbe bisericești. Slujbele Mitropolitului Arsenie adunau până la 20.000 de credincioși din oraș și din împrejurimi.
La 23 februarie 1936, Mitropolitul Arsenie Stadnițchi trece la Domnul. A fost înmormântat în cimitirul Botkin, în preajma paraclisului unde săvârșea slujbele bisericești în timpul aflării sale la Tașkent. În semn de aleasă prețuire cât și pentru jertvelnicia sa pentru credință, Mitropolitul Arsenie a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Rusă din diasporă, fiind trecut în rândul neomartirilor ortodocși. Începând cu anii 90 ai secolului trecut, la Novgorod (Rusia), în amintirea marelui ierarh, sunt organizate mai multe manifestări culturale printre care și conferințe științifice sub genericul  Opera Mitropolitului Arsenie (Арсеньевские чтения). 

                            Protoiereu Ioan Lisnic


















luni, 31 iulie 2017

Preoții Ianuarie, Leonid și Antonin Fialcovschi – victime ale represiunilor staliniste










Preoții Ianuarie, Leonid și Antonin Fialcovschi – victime ale represiunilor staliniste



                                                Preotul Ianuarie Fialcovschi


Preoții Ianuarie și Leonid Fialcovschi erau fiii preotului Ioan Fialcovschi, care pe parcursul activității sale pastorale a slujit la câteva biserici din stânga Nistrului: Coșnița, Caragaș, Goian. Preotul Antonin Fialcovschi era fiul preotului Ianuarie Fialcovschi. În timpul stăpânirii sovietice acești preoți au avut de suferit, fiind persecutați de către regimul comunist. Preotul Ianuarie, după închiderea bisericii din Caragaș, unde sluji-se timp de 42 ani fără întrerupere, a fost deportat din “zona de frontieră” în orașul Kirovograd. Fratele său, preotul Leonid, arestat în repetate rânduri, a fost judecat de către troika NKVD, fiind condamnat la moarte prin împușcare. Preotul Antonin Fialcovschi a fost și el persecutat, fiind arestat și judecat de către troika GPU la 3 ani de lagăr.

Preotul Ianuarie Fialcovschi s-a născut în anul 1867 în familia preotului Ioan Fialcovschi, parohul Bisericii “Sf. Arh. Mihail” din satul Coșnița, Dubăsari, care în perioada anilor 1886-1893 a fost paroh al Bisericii “Sf. Nicolae” din Caragaș, Tiraspol.
Viitorul preot, Ianuarie Fialcovschi, avea studiile Seminarului Teologic din Odesa, pe care le-a absolvit în anul 1890. O perioadă de timp a slujit în calitate de cântăreț bisericesc, fiind și profesor de religie. A fost hirotonit preot în anul 1892, pe seama unei biserici din cadrul Eparhiei Hersonului și în următorul an numit paroh la biserica din Caragaș, în locul tatălui său, care potrivit cererii înaintate a fost transferat la Biserica “Sf. Nicolae” din Goian, Dubăsari.
În anul 1909, părintele Ianuarie Fialcovschi a fost numit protopop al bisericilor cercului Tiraspol, tot în același an, din inițiativa sa a fost reconstruită biserica din Caragaș. Îndeplinea și funcția de profesor de religie la școla ministerială din localitatea păstorită. Pentru merite în activitatea pastorală a fost decorat cu multe distincții bisericești și ridicat în treapta de protoiereu.
În timpul stăpânirii sovietice, părintele Ianuarie Fialcovschi a avut de suferit ca și alți preoți din RASSM. După închiderea bisericii din Caragaș, în anul 1935 a fost silit să părăsească “zona de frontieră”, fiind deportat în orașul Kirovograd (Elisavetgrad). Autoritățile sovietice locale au transformat biserica din Caragaș în casă de cultură. La Kirovograd locuia familia fratelui său, preotul Leonid Fialcovschi, reîntors în 1936 din lagăr, arestat din nou în 1938 și condamnat la moarte prin împușcare.
După retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ucrainei în 1941, părintele Ianuarie Fialcovschi se reîntoarce la Caragaș, fiind întărit de către autoritățile Misiunii Ortodoxe din Transnistria, paroh la biserrica din localitate, având și sarcina de a readuce edificiul menirii sale inițiale. În funcția de cântăreț la biserica din Caragaș a fost numit fiul său, viitorul preot Antonin Fialcovschi, care la fel a avut de suferit în timpul prigoanei sovietice. În următorul an, părintele Ianuarie, este numit paroh la Catedrala “Sf. Nicolae” din Tiraspol, unde a slujit și după 1944, până în anul 1950.
La 9 august 1945, părintele Ianuarie a fost numit protopop al bisericilor din cercul Tiraspol, apoi protopop al bisericilor  din raioanele Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari și Slobozia. Fiind în această funcție a contribuit mult la reconstrucția bisericilor din Cioburciu, Hlinaia și lărgirea bisericii din Parcani. În luna mai 1950 revine la biserica din Caragaș, unde din inițiativa sa, în următorii ani se efectuiază o reparație capitală a bisericii. La împlinirea a 60 de ani de preoție, în 1952, a fost decorat cu înalta distincție bisericească, a doua cruce cu pietre scumpe.
Împlinind vârsta de 85 ani, la 15 februarie 1953, părintele Ianuarie Fialcovschi trece la Domnul. A fost înmormântat la 18 februarie în cimitirul din Tiraspol, după săvârșirea slujbei arhierești, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și rânduiala înmormântării.

Preotul Leonid Fialcovschi s-a născut la 20 septembrie 1883 în familia preotului Ioan Fialcovschi din localitatea Goian, Dubăsari. După decesul tatălui, a fost crescut de fratele său, preotul Ianuarie, paroh la biserica din Caragaș, Tiraspol. În anul 1902 a absolvit Școala spirituală din Odesa, fiind numit cântăreț la o biserica din ținutul Elisavetgrad, Eparhia Hersonului, activa și în calitate de profesor la școala parohială. A fost hirotonit diacon în anul 1917 și în 1923 hirotonit în treapta de preot.
Întreaga activitate pastorală a părintelui Leonid Fialcovschi este legată de orașul și ținutul Elisavetgrad (Kirovograd). Pentru merite în activitatea pastorală a fost decorat cu distincții bisericești și ridicat în  treapta de protoiereu.
În anul 1930, părintele Leonid a fost arestat, era învinuit de activitate contrarevoluționară. Din lipsă de probe, peste 2 luni de detenție a fost eliberat. La 16 ianuarie 1931 este din nou arestat, ca fiind “membru al unei organizații monarhiste contrarevoluționare”. Judecata a avut loc la 14 decembrie 1931, fiind condamnat la 3 ani de lagăr. S-a reîntors la familia sa în anul 1936, fiindcă după ispășirea termenului de detenție i s-a aplicat sentința  - domiciliul forțat în regiunile de Nord ale URSS.
Întorcându-se din exil, părintele Leonid, pentru a putea întreține familia a fost nevoit să se angajeze în calitate de muncitor la o uzină. La 11 februarie 1938 este arestat din nou, fiind învinuit cum că începând cu anul 1937 era “membru al unei organizații militare rebele”. Judecata a avut loc la 20 aprilie 1938, în cadrul ședinței troicii NKVD din regiunea Nikolaev, fiind condamnat la moarte prin îmușcare. Sentința de judecată a fost executată la 21 iunie 1938.
 Peste aproape două decenii de la executare, părintele Leonid Fialcovschi a fost reabilitat. Potrivit hotărârii Judecătoriei din orașul Kirovograd din 14 martie 1957, “sentința de judecată din 20 aprilie 1938, stabilită de către troica NKVD, a fost anulată, din lipsă de probe care ar dovedi vinovăția”.

Preotul Antonin Fialcovschi s-a născut la 2 septembrie 1894 în familia preotului Ianuarie Fialcovschi de la Biserica “Sf. Nicolae” din satul Caragaș, Tiraspol. În perioada anilor 1905-1915 a învățat la Gimnaziul din Odesa, continuând studiile la Universitatea din același oraș. După primul an de studii a fost mobilizat în armată, însă din cauza revoluției ruse, se întoarce la  Caragaș, ocupându-se în continuare cu agricultura.
În anul 1927, viitorul preot Antonin Fialcovschi a fost numit de către autoritățile eparhiale cântăreț la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din satul Parcani, Tiraspol și în următorul an transferat la biserica din Caragaș. A slujit împreună cu tatăl său la biserica din Caragaș până în anul 1931. La 8 august 1931, a fost arestat și judecat de către troica GPU la 3 ani de lagăr. Anii de detenție i-a petrecut într-un lagăr de pe teritoriul RASS Mordovia. După eliberare, până în anul 1941 a lucrat în calitate de contabil în orașul Kirovograd, localitate unde se afla și tatăl său, exilat.
Preotul Ianuarie Fialcovschi, împreună cu fiul său, Antonin revin la Caragaș în anul 1941 și sunt numiți de către Misiunea Ortodoxă din Transnistria în funcția de preot și respectiv cântăreț la biserica din Caragaș. În următorul an au fost transferați la Catedrala “Sf. Nicolae” din Tiraspol.
La 16 august 1945, cântărețul Antonin a fost hirotonit în treapta de diacon, iar în următorul an în treapta de preot, pe seama bisericii din Tiraspol.
În următorii ani, părintele Antonin Fialcovschi a fost numit duhovnic al protopoiei de Tiraspol și ridicat în treapta de protoiereu. În anul 1959, când biserica din Tiraspol a fost închisă, părintele a mai slujit într-o parohie până în 1961, când a fost pensionat.
La 5 decembrie 1982, părintele Antonin își încheie drumul vieții pământești. A fost îmormântat în cimitirul din Tiraspol, slujba îmormântării fiind săvârșită în Biserica “Schimbarea la Față a Domnului” din orașul Bender (Tighina).


                                  Protoiereu Ioan Lisnic









duminică, 30 iulie 2017

Preotul Emanuil Surmeli – condamnat la moarte prin împușcare






Preotul Emanuil Surmeli –
condamnat la moarte prin împușcare



Extrasul protocolului nr. 118, dosarul nr. 8253
al ședinței troicii NKVD din regiunea Odesa din 23.03.1938

Preotul Emanuil Surmeli era de origine greacă. S-a născut în anul 1861 în familia diaconului Dimitrie Surmeli, slujitor la “Biserica Greacă Adormirea Maicii Domnului de pe calea Baraboi” din localitatea Alexandrovka-Arnautovka, Ovidiopol, regiunea Odesa. Primul preot slujitor al acestei biserici a fost bunicul preotului martir Emanuil Surmeli. Avea studiile Școlii spirituale din Odesa. După absolvire, în perioada anilor 1885-1896, a slujit în calitate de cântăreț bisericesc. În 1886 era cântăreț la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din satul Pohrebea, Dubăsari, apoi în 1896 a fost hirotonit diacon și în următorul an hirotonit în treapta de preot pe seama Bisericii “Sf. Arh. Mihail” din satul Delacău, suburbia orașului Grigoriopol. După revoluția rusă din 1918 a slujit la biserica din Mălăiești, Tiraspol.
Sub noul regim bolșevic, părintele Emanuil Surmeli, a fost deposedat de terenurile de pământ pe care le avea și arestat de 2 ori. În anul 1937, când biserica din Mălăiești a fost închisă a fost deportat din “zona de frontieră” în orașul Pervomaisk (Olviopol), regiunea Odesa, iar la 15 martie 1938, arestat și încarcerat în închisoarea din Odesa. Era învinuit de activitate contrarevoluționară, fiind socotit “membru al unei organizații rebele, desfășura în rândul populației o propagandă contrarevoluționară, afirmând că colhoznicii trebuie să părăsească colhozurile pentru a se manifesta împotriva puterii sovietice”. Judecata a avut loc la 23 martie 1938, în cadrul ședinței troicii NKVD din regiunea Odesa, fiind condamnat la moarte prin împușcare.
Peste aproape 20 de ani de la executarea sentinței de judecată, la 22 ianuarie 1957, părintele Emanuil Surmeli a fost reabilitat de către Procuratura regiunii Nikolaev.

                                   Protoiereu Ioan Lisnic






sâmbătă, 29 iulie 2017

Preotul Leonid Parabin – judecat la ani grei de temniță






Preotul Leonid Parabin –
judecat la ani grei de temniță



Preotul Leonid Parabin s-a născut la 8 august 1902, în familia cântărețului bisericesc Ioan Parabin de la Biserica Adormirea Maicii Domnului” din satul Corjova, Dubăsari. Avea studiile Școlii spirituale și două clase la Seminarul Teologic, când instituția își sistase activitatea din cauza revoluției ruse. Ceva timp mai târziu a fost hirotonit preot. În perioada anilor 1930-1934 a fost slujitor la Biserica “Acoperemântul Maicii Domnului” din localitatea Corotna, Dubăsari (actualmente raionul Slobozia).
În anul 1927, părintele Leonid Parabin a fost arestat, fiind învinuit de activitate contrarevoluționară, însă din lipsă de probe a fost eliberat. După închiderea bisericii din Corotna, împreună cu alți preoți transnistreni a fost deportat din “zona de frontieră” în orașul Pervomaisk (Olviopol), regiunea Odesa. Preoții deportați în Pevomaisk, pentru a se putea întreține, erau nevoiți să se angajeze la diferite munci, în calitate de hamali, paznici și alte servicii. Părintele Leonid a lucrat în calitate de tencuitor.
La 27 iulie 1937, părintele Leonid Parabin a fost arestat, fiind învinuit ca și alți preoți din RASSM de activitate contrarevoluționară, fiind “membru al unei organizații rebele”. Judecata a avut loc la 10 septembrie 1937 în cadrul ședinței trocii NKVD din regiunea Odesa, fiind condamnat la 10 ani de lagăr. Anii de detenție i-a petrecut într-un lagăr de concetrare din regiunea Magadan, fiind eliberat la 28 iulie 1947. Despre viața de mai departe a părintelui Leonid nu se cunoaște nimic.

                                     Protoiereu Ioan Lisnic