luni, 11 decembrie 2023

O întâmplare de front. Sau despre pedeapsa înfricoșătoare a hulitorilor și batjocoritorilor de cele sfinte

 




O întâmplare de front. Sau despre pedeapsa înfricoșătoare a hulitorilor și batjocoritorilor de cele sfinte

 

 


Cititorule, crede ce vrei! Mie însă nu-mi poate zdruncina nimeni credinţa, că atunci s-a petrecut o minune.


Fără să fi făcut o zi de militărie, fără să fi tras vreodată cu arma, fără să fi ştiut că fac parte din lotul preoţilor care urmau să plece pe front, m-am pomenit ca din senin cu o telegramă, prin care mi se punea în vedere să mă prezint cu primul tren la regiment... .

Când am sosit acolo, am avut grijă să întreb dacă e adevărat că au nevoe de mine, socotind că poate va fi vreo farsă, mai ales că data chemării coincidea şi cu 1 Aprilie.

M-am înapoiat acasă să-mi iau cele necesare. Fără să mă preocup de ceea ce mi se punea în geamantan, am fugit la biserică să-mi iau obiectele religioase.

Nu ştiam ce să aleg mai întâi. Le-aşi fi vrut pe toate, ba, dacă mi-ar fi fost cu putinţă, aş fi luat şi biserica cu mine. Când, printre altele, am simţit că am cu mine sf. cruce şi sf. cuminecătură, mi-a dispărut toată teama, socotindu-mă la adăpost, aidoma unui pui sub cloşcă, sau unui copil în braţele mamei. Printre echipamentul ce mi s-a dat, au vruit să-mi dea şi un revolver. Refuzându-l, le-am arătat că îl am de acasă în servietă.

Printre ofiţerii ce i-am cunoscut, dela început m-a izbit un locotenent de rezervă, avocat în viaţa civilă prin mândria şi disprețul lui. Era spaima soldaţilor din regiment de a cărui răutate şi sudălmi nu scăpaseră decât prea puţini. În timpul călătoriei spre front zilnic avusesem discuţiuni aprinse cu el, căci făcea pe liber-cugetătorul, luând în derâdere religia creştină. Cu tot respectul și bunătatea ce i-am arătat, vedeam că mă dispreţueşte, fiind singurul care îl contraziceam în părerile lui şi-l certam din cauza atitudinii faţă de soldaţi. Ura lui n-a mai avut margini, când după câteva zile de front, am făcut un raport la colonel, cerând să se interzică bătaia, mai ales acolo în focul ucigător; pentru că se creia între soldaţi multă mâhnire sufletească. Colonelul, om bun, găsi îndreptăţite arătările mele şi dădu ordin secret către toţi ofiţerii şi gradele inferioare, prin care oprea cu desăvârşire bătaia. De aci începu şi mai mult să mă urască.

Nu mai vorbesc de răzbunările lui josnice, când, în lipsa mea, îmi arunca servieta cu cele sfinte sub pat sau pe jos. Faţă de această purtare, care era o blasfemie pentru cele sfinte și batjocoră pentru persoana mea, n-am făcut niciodată uz de faptul că eu aveam pe umăr o tresă mai mult ca el, ci l-am tratat cu blândeţe şi chiar milă.

Aveam obiceiul ca seara la culcare să le aduc aminte de rugăciune, lui şi celor două ordonanţe ale noastre. Ordonanţei lui tocmai atunci îi găsia de lucru sau începea să-l înjure. Cât de mult l-am rugat să-i dea voie şi ordonanţei lui sa meargă cu mine la biserica dintr-un sat vecin, unde slujeam sărbătoarea! Mi-a fost cu neputinţă să obţin această favoare. Ajunsese bietul Gheorghe să-mi spună, că tot stând mereu lângă păgânul acela o să-i rămână copii orfani. Intr-o dimineață am plecat împreună pe poziţie; el să împartă nişte rachete, iar eu fiind rugat de o companie să n-o dau uitării, deşi mă despărţisem de ea abia de trei zile.

Pe la jumătatea drumului a început o canonadă de artilerie inamică de se cutremura pământul. Am sărit jos de pe cai și am intrat intr-un şanţ, antitanc. Se părea că începem aci să ne cufundăm în pământ, aci că plutim prin văzduh.

Am început să-mi fac semnul sf. cruci şi să rostesc rugăciuni, în taină sau cât puteam de tare, nu mi-am dat seama nici atunci şi nici acum. Gheorghe era şi el aproape, trântit în şanţ.

Locotenentul ţipă la el să nu facă pe placul meu şi-l înjură de sf. cruce şi sf. împărtăşanie, pe care le ştia că le aveam cu mine. Gheorghe însă nu l-a mai ascultat de data aceasta. Înfuriat peste măsură îmi smulge servieta din mâini, o aruncă la câţiva metri afară din şanţ şi rânjeşte diabolic. Împinși de o forţă nevăzută, am sărit afară într-o clipită, eu şi Gheorghe, şi am căzut pe brânci lângă servieta svârlită.

O bubuitură îngrozitoare ne asurzește și... Doamne fie voia Ta! Când m-am trezit din buimăceală, am început să mă pipăi dacă mai sunt viu sau am intrat în veşnicie. Gheorghe şi cu mine eram cu capetele pe servietă şi cu un strat de glod pe spate. Ne-am făcut semnul sf. cruci şi l-am strigat pe locotenent. Nici un răspuns! O schijă il lovise drept în faţă.

Nu-i mai rămăsese din cap decât limba sfârtecată şi cu dinţii înfipţi în ea, poate ca o ultimă remuşcare pentru atâtea blestemuri pe care le pronunţase cu ajutorul ei faţă de divinitate.

Cititorule, crede ce vrei! Mie însă nu-mi poate zdruncina nimeni credinţa, că atunci s-a petrecut o minune.

 

Preot Ioan Şt. Cristache, Lahovari-Vlaşca. O întâmplare de front. În: “Glasul Bisericii”. Foaie de zidire sufletească pentru popor, nr. 11-12, 1945, p. 96-98.