sâmbătă, 25 iunie 2016

DUMINICA I-A DUPĂ CINCIZECIME. POMENIREA TUTUROR SFINŢILOR






DUMINICA I-A DUPĂ CINCIZECIME.
POMENIREA TUTUROR SFINŢILOR



Biserica lui Dumnezeu este formată din credincioşi care locuiesc pe pământ şi în cer. Biserica pământească care este alcătuită din credincioşii care pe parcursul vieţii lor pământeşti tind spre desăvârşire în credinţă, luptându-se cu vrăjmaşul neamului omenesc. Biserica cerească şi biruitoare asupra răului este alcătuită din îngerii, sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară Maria Maica Domnului Nostru Iisus Hristos, care este mai cinstită decât heruvimii, strămoşii noştri, morţi întru credinţa lui Hristos, părinţii şi fraţii noştri. Capul bisericii pământeşti şi cereşti, care alcătuiesc împreună o singură Biserică, este Hristos. Sfinţii locuitori ai cerului, ca unii care au ajuns la desăvârşire, trăiesc întru Dumnezeu şi întru iubire, pentru că „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16). În virtutea acestei iubiri sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu ne compătimesc şi se roagă pentru noi.
Despre numărul tuturor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu ne mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, că a văzut „mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finici” (Apoc.7, 9).
Sfânta Biserică în fiecare zi face pomenire sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, însă nu toţi sfinţii sunt cunoscuţi lumii, dar ei sunt cunoscuţi lui Dumnezeu, cel minunat întru sfinţii Săi. Pentru a da mărirea cuvenită tu­turor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au aşezat în prima Duminică după Cincizecime pomenirea tuturor sfinţilor, a strămoşilor şi patriarhilor, mucenicilor şi ierarhilor, sfinţilor mărturisitori şi cuvioşilor mucenici, cuvioşilor şi drepţilor, toată ceata sfintelor femei şi toţi ceilalţi sfinţi necunoscuţi, împreună cu care să fie şi cei ce se vor adăuga în viitor pe care Duhul Sfânt sălăşluindu-se întru ei i-a sfinţit. A fost aşezată această sărbătoare spre pomenire ca să cin­stim şi pe mulţi alţi sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu, care din anumite pricini şi împrejurări lumeşti au rămas neştiuţi de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu. Prăznuim această sărbătoare ca să primim şi aju­torul acelora, al tuturor care au bineplăcut lui Dumnezeu în orice parte a pământului, iar pe de altă parte şi pentru sfinţii care se vor adăuga mai târziu.
Mărturisind credinţa, sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu căutau să-şi găsească „lor patrie” în „cetate” gătită de Dumnezeu. „Au suferit bat­jocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închi­soare, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu ferestrăul, au murit ucişi cu sabie, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Şi de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii şi în munţi, şi în peşteri, si în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 36-38).
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (I Cor. 4, 16). S-ar părea la prima vedere că este cu neputinţă a urma exemplul vieţii sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. Trebuie însa să cunoaştem că sfinţii au fost oameni asemenea nouă, au trăit pe pământul acesta, au avut aceleaşi ispite, au avut aceleaşi nevoi şi neno­rociri, au suferit aceleaşi griji şi supărări, însă în toate acestea ei nădăjduiau în Dumnezeu, toate le răbdau pentru Dumnezeu, socotind întru nimic bunătăţile lumeşti. Însă vieţile sfinţilor pe cât sunt de numeroa­se, pe atât sunt de diferite. Unii dintre ei se retrăgeau de la răzvrătirile acestei lumi, ca fără piedici să slujească lui Dumnezeu, au căpătat mântuire în pustie, alţii în zgomotul oraşelor trăind în lume, însă nu după legile lumii, unii în lăcaşurile sfinte, alţii pe câmpul de luptă, alţii petreceau zi şi noapte în rugăciune, prin smerenie, răbdare, curăţenie sufletească şi trupească, prin dragoste către Dumnezeu şi către aproapele suferind chinuri, munci şi chiar moarte.
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta...” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 37, 38).
Cum putem îndeplini această po­runcă?
Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu petre­ceau întotdeauna aşa după cum dic­ta conştiinţa şi poruncile dum­nezeieşti, pentru aceasta au şi moştenit Împărăţia Veşnică.
Nu este de ajuns numai de a cinsti şi a-i proslăvi pe sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, ci şi a-i chema prin rugăciune pentru mijlocire înaintea lui Dumnezeu în timpul nenorocirilor noastre, ţinând minte „că mult poate rugăciunea dreptului” (Iacov 5, 16), pentru că „Ochii Domnului sunt îndreptaţi către cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Ps. 33, 14).
Să ne rugăm sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu ca ei să mijlocească înaintea Milostivului Dumnezeu pen­tru noi păcătoşii. 

                           
                                        Protoiereu Ioan Lisnic






vineri, 24 iunie 2016

De ce unii tineri foarte rar frecventează biserica



De ce unii tineri
foarte rar frecventează biserica



Scriitorul rus F. M. Dostoievski spune în una din cărțile lui:
“Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze în fața a ceva.
Dacă omul îl refuză pe Dumnezeu va îngenunchea cu siguranță în fața unui idol.”

    "In afara Bisericii nu există mântuire" spunea Sfântul Ciprian al Cartaginei în secolul III. Cei care frecventează cu regularitate Biserica știu că Sfânta Liturghie este Jertfa nesângeroasă care permanentizează și actualizează efectele sfințitoare ale Jertfei de pe Golgota, este Taina Împărtășirii cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos, este miezul vieții creștine; nu ne putem mântui decât în relație cu Hristos prin Biserică.
Însă de ce nu merg tinerii în număr mai mare la biserică? Statisticile unor profesori de Religie spun ca 1 din 5 elevi merge la biserică, adica merg și participă activ la Sfânta Liturghie duminicală. Trebuie precizat că pentru unii elevi sintagma "a merge la biserică" este înțeleasă ca trecere în fugă pe la biserică și e sinonima cu a aprinde lumânări, a da acatist sau a da o slujbă de pomenire, a spune o rugaciune în Casa Domnului, iar nu participare efectivă la Sfânta Liturghie. Pricinile ne-binecuvântate pentru care nu s-au întamplat a fi acolo, la Sfânta Liturghie, motivele sau justificările sunt nenumarate. Dacă ar fi să le grupăm ar trebui să spunem ca acestea sunt credința puțina, lipsa catehizării, "credintă personală" și necredința.
Argumentul pe care îl întâlnim cel mai des e acela că slujba Liturghiei "este plictisitoare și foarte lungă". Cei care spun aceasta se scandalizează gândindu-se că sunt unii creștini care stau chiar atât. Adevarul este că slujba Liturghiei durează aproximativ o ora și jumatate, iar cei care vin nu se plâng, în general, de lungimea ei. Plictiseala vine și din neîntelegerea slujbei, a limbajului liturgic. Când nu înțelegi ce se întamplă e greu să găsești motivația de a participa la slujbă. Până la urmă aceste argumente sunt rodul lipsei de catehizare. Când există întelegere, cunoaștere și dragoste pentru Dumnezeu, participarea nu mai este efort supraomenesc.
Părintele Savatie Baștovoi spunea într-un articol  că sunt atâția tineri care stau ore în șir, pe vânt, pe ploaie, sprijiniți de un gard alături de persoana iubită. Ce-i ține acolo? Ce alungă oboseala? Dragostea! Iar în cazul prezenței la biserică putem spune că dragostea vine și din cunoaștere, căci nu poți iubi ce nu cunoști, si, de asemenea, aceasta alungă oboseala, plictiseala. Incepătorilor într-ale mersului la biserică, dar nu numai lor, li se recomandă să-I vorbeasca lui Hristos despre problemele și bucuriile lor, ba chiar și despre plictiseala ce-i cuprinde, și să ceară lui Dumnezeu să-i ajute să înțeleagă și să aprecieze slujba. Va veni cu siguranță și momentul când vor răspunde ca și Sfântul Petru prezent la Schimbarea la față: Învățătorule, bine este ca noi să fim aici (Marcu 9, 5).
Un alt motiv invocat de tineri pentru neparticiparea la Liturghie este acela că în week-end e prilej de somn până mai spre prânz, e mai mult timp liber de care ar dori să profite. Alții, invocând același motiv, recunosc că-i vorba aici de comoditate, de lene (ar putea merge la Liturghie, dar nu o fac). Până la urmă și aici e vorba de plictiseală, de necunoasterea lucrurilor care țin de credință, de neînțelegerea slujbei, de lipsa catehizării.
Un serios și sincer argument adus de tineri este acela că în familiile lor nu s-a facut educație religioasă, că nu-i îndeamnă și nu-i îndrumă nimeni din cei de-acasă ("părinții nu ne îndrumă, nici ei nu merg la biserică"), că nu au fost obișnuiți cu slujba de mici (obișnuința e a doua natură...). Părinții nu sunt modele concrete în acest sens; "nici măcar cineva din rude nu am care să meargă cu regularitate la biserică". Unii părinți chiar îi dau înapoi pe tineri de la participarea la Liturghie, considerând că fiul sau fiica vrea să scape de treburile casnice - și așa multe la număr. Cu adevărat aceasta este o problemă, însă nu de nerezolvat. S-a vorbit de multe ori despre colaborarea dintre toți factorii educaționali responsabili: Scoala, Familia, Biserica.
Primul mare pilon în formarea tinerilor este familia. Părinţii cu adevărat creştini trebuie să înţeleagă că poartă întreaga răspundere de educaţia copiilor lor în cunoaşterea şi urmarea adevărurilor de credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la părinţii care nu-şi educă cuviincios copiii, scrie: „Părinţii, care ignorează educarea copiilor săi creştineşte, săvârşesc fărădelegile mai mare decât ucigaşii – ei despart trupul de suflet, iar părinţii, sufletul şi trupul copiilor îl împing în focul cel veşnic”. Pentru a sădi în copii o înaltă morală creştină, părinţii trebuie să le fie exemplu în toate. Orice învăţă­tură, orice artă pedagogică nu poate fi comparată cu acel exemplu, pe care îl văd copiii în părinţii săi. Educaţia creştină din casă, unde încercăm să adăugăm permanent noi şi noi nuanţe ale educaţiei creştine (copilul nu numai că simte, dar aude şi vede cum se comportă cele două modele ale lui: mama şi tata).
Biserica este al doilea mare pilon în formarea tinerilor. Este foarte odihnitor şi plin de speranţă pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu părinţii sunt şi alţi tineri, de vârste apropiate, care au aceleaşi principii de viaţă ca ale lui. Şi ei vin la biserică, intră şi-l ajută pe preot în Sfântul Altar, deprind citirea și cântările bisericești la strană, merg în pelerinaj la mănăstiri etc. În felul acesta, chiar dacă se simte în disonanţă cu cei de la şcoală, nu este un caz izolat, pentru că are prieteni şi la biserică. Şi aceştia devin prietenii adevăraţi! În această perioadă delicată de până la 18 ani, dacă părinţii au depus toate eforturile să le insufle dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, ferindu-i de concepţii greşite ale vieţii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că răsplata lui Dumnezeu este mare pentru aceşti părinţi. În această Familie a Bisericii ne maturizăm şi-L putem mărturisi pe Hristos şi în „afară“. În acest fel, Biserica se înnoieşte prin alţi tineri care încep să-L cunoască pe Dumnezeu ca iubire şi iertare. Aşa se împrietenesc şi se pun bazele unor familii frumoase de tineri care se roagă împreună, se spovedesc şi se împărtăşesc, dau naştere pruncilor, într-un cuvânt, Dumnezeu este centrul vieţii lor.
În ultimul timp tot mai mulți părinți dau importanţă modelului care le educă copilul, fie la grădiniță sau la școală. Acest lucru este subliniat de un mare psihiatru american, Karl Maninnger care zice: „Ceea ce este un învăţător este mult mai important decât ceea ce învaţă el“. În Grădiniţa şi Şcoala creştină educatorii și profesorii, în special profesorii de religie trebuie să fie apropiaţi de valorile Bisericii, să fie modele de urmat şă-i deprindă pe elevi cu viaţă din care face parte şi Dumnezeu. Nu se rupe contactul cu lumea înconjurătoare, nu acesta este scopul, dar a oferi copiilor o educaţie creştină este cea mai bună investiţie: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16, 26). Astfel, şcoala creştină are un anumit duh, un duh bun care prezintă o imagine reală a lumii în care trăim.  
De prea puţine ori în inima tinerilor este sădită iubirea pentru Hristos, cel care a iubit tinerii, care a fost tânăr, a vindecat tineri, a înviat tineri din morţi, a avut ucenici tineri. Tinerii trebuie să vadă, să audă, să simtă şi să iubească Evanghelia ca pe ceva viu şi lucrător, esenţial pentru viaţa lor, căci Evanghelia nu este o literă moartă, ci Duhul Sfânt prezent care-l aduce pe Hristos în lume.
Tinerii trebuie să fie ajutați în căutările lor. Este necesar un permanent dialog cu generațiile tinere care sunt deschise vieții spirituale sau care sunt în căutare. Altfel, este riscul să găsească în altă parte, să se oprească din căutările lor dezamăgiți sau indiferenți sau să se mulțumească doar cu aparențe de autentic.  De aceea suntem chemați să ieșim în întâmpinarea căutărilor tinerilor și să-i înțelegem chiar dacă ei înșiși la vârsta asta nu se înțeleg. Fiecare generație – spunea cineva - este un nou popor ce trebuie evanghelizat. Tinerii așteaptă să nu-i judecăm. Să-i înțelegem, să-i acceptăm și să-i iubim așa cum sunt. Avem nevoie să cunoaștem profund condițiile lor de viață, luptele lor, aspirațiile lor înainte de a răspunde așteptărilor și nevoilor lor. Ei vin spre Biserică și aici se simt acasă atunci când Biserica are capacitatea de a-i face să se simtă persoane, când le asigură lucrurile de care au nevoie; încredere, recunoaștere, când sunt ascultați, când sunt valorificați, când se bucură de o comuniune reală, când se simt liberi.
Cum oferim, ca părinți, profesori, preoți, speranță tinerilor și cum le sugerăm un mod de viață care să redea sens existenței lor și să fie un răspuns autentic pentru întrebările fundamentale ale vieții? Cred că lucrul pe care-l așteaptă cel mai mult tânărul din relația cu noi (preot, profesor, părinte) și implicit cu Biserica este să-i conștientizăm lui și să-i dezvoltăm darurile lui Dumnezeu pe care le are înlăuntrul său. Să-l punem în valoare, să-l ajutăm să rodească.
Știm cu toții că prin Botez devenim membrii ai Trupului lui Hristos, prin Botez, in sens mistic, toți sunt membrii ai Bisericii, dar nu toți sunt activi, de aceea în parohie o prioritate misionară trebuie să fie menținerea tinerilor ca mădulare vii ale Trupului lui Hristos - Biserica. Tinerii în Biserică este o expresie ce presupune perpetuarea relației tineri-Hristos și ancorarea acestora în viața bisericească, iar fermentul în această relație enunțată este preotul paroh. Trebuie să fim ancorați într-o serie de activități care-i arată pe tineri ca și parte activă a vieții parohiale (spovedanie, cateheză, seri de film, discuții,  etc).
Părinţii cu adevărat creştini care cu toată inima tind spre educarea copiilor în cred­inţă sunt binecuvântaţi prin cuvintele psalmistului: „Mila lui Dumnezeu din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul, şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui şi-şi aduc aminte de poruncile Lui, ca sa le facă pe ele”. (Ps.102, 17-19).
„Lasă-i fiului tău nu bogăţie, ci o bună amintire despre tine! Nu aurul, ci un nume cinstit!
Nu argintul, ci ştiinţă duhovnicească! Nu o casă luxoasă, ci iscusinţa de a răbda! Nu prieteni vestiţi, ci prieteni buni...”

„Cine îi lipseşte pe copii de Biserică, acela îi lipseşte de Dumnezeu şi de orice fericire.”





joi, 16 iunie 2016

Preotul Ioan Tătaru (Tatarciuc) – judecat pentru “trădare de patrie”


          



Preotul Ioan Tătaru (Tatarciuc) –
judecat pentru “trădare de patrie”





Preotul Ioan Tătaru s-a născut la 20 aprilie 1901. Avea studiile Seminarului Teologic din Chișinău pe care le-a absolvit în anul 1923. A fost hirotonit preot la 1 martie 1924, de către P.S. Episcop Visarion al Hotinului (1923-1935) și numit paroh al Bisericii “Sf.Treime” din localitatea Cupcini, jud. Bălți. Timp de două decenii părintele Ioan Tătaru a fost păstor duhovnicesc al creștinilor din această parohie.
În primăvara anului 1944, împreună cu membrii familiei sale se refugiază peste Prut. Revin în RSSM și se stabilesc în com. Chiurt, r-nul Edineț.
Fiind acuzat de “trădarea patriei sale”, în anul 1952, părintele Ioan Tătaru a fost arestat. Judecata l-a condamnat la detenție într-un lagăr din Siberia. După expirarea termenului de detenție revine la baștină. La 1 septembrie 1959, părintele Ioan Tătaru era înregistrat la Cârmuirea eparhială și Consiliul pentru Problemele Bisericii Ortodoxe Ruse al Consiliului de Miniștri RSSM pentru a fi întărit slujitor într-o parohie din RSS Moldovenească. 


                                    Protoiereu Ioan Lisnic





miercuri, 15 iunie 2016

Preotul Gavriil Remizovschi – judecat pentru “uneltire împotriva ordinii sociale”






Preotul Gavriil Remizovschi – judecat
pentru “uneltire împotriva ordinii sociale”




Preotul Gavriil Remizovschi s-a născut la 13 iulie 1905. După absolvirea Seminarului Teologic din Chișinău, a fost hirotonit preot de către P.S. Episcop Visarion al Hotinului (1923-1935), la 1 decembrie 1928.
A slujit în mai multe biserici din localitățile, Revcăuți, jud. Hotin, Bogheni, jud. Bălți și Recești, jud. Soroca.
 În primăvara anului 1944, din cauza apropierii liniei frontului, împreună cu alți preoți basarabeni se refugiază peste Prut. A fost numit de către autoritățile bisericești paroh în localitatea Râncăciov, jud. Dâmbovița.
Slujind în această parohie timp de 15 ani, în luna februarie a anului 1959, părintele Gavriil Remizovschi a fost arestat. Era învinuit de “uneltire împotriva ordinii sociale”. Judecata a avut loc la 15 aprilie 1959, fiind condamnat de către Tribunalul Militar București la zece ani de închisoare și cinci de interdicție corecțională. 
Anii de detenție i-a petrecut în penitenciarele Jilava, Gherla și lagărul de muncă din Bălțile Dunării. 

               
                                   Protoiereu Ioan Lisnic







marți, 14 iunie 2016

Preotul Teodor Petcu – acuzat de “spionaj în favoarea Marii Britanii” și de trădarea “patriei sale” URSS






Preotul Teodor Petcu – acuzat de
“spionaj în favoarea Marii Britanii”
și de trădarea “patriei sale” URSS



Preotul Teodor Petcu s-a născut la 17 februarie 1897 în com. Chiperceni, jud. Orhei. După absolvirea Seminarului Teologic, a slujit o perioadă de timp în calitate de cântăreț la Catedrala din Chișinău. A fost hirotonit preot în anul 1919 pe seama parohiei Stohnaia (com. Rezina), jud. Orhei, cu Biserica “Schimbarea la Față a Domnului”.
În toamna anului 1940, prin comisia mixtă româno-sovietică, obține permisul de a se refugia în România. Până în anul 1948, părintele Teodor a fost paroh al bisericii din localitatea Gaia, com. Murgaș, jud. Dolj.
A fost arestat la 21 august 1948, fiin acuzat de “spionaj în favoarea Marii Britanii” și predat autorităților sovietice. Serviciile sovietice secrete îl acuzau de trădarea ”patriei sale” URSS, fiind condamnat la 7 ani de muncă forțată într-un lagăr din Siberia. După eliberarea din lagăr, refuzând cetățenia sovietică, a fost repatriat.
Ajuns în România, părintele Teodor Petcu a fost arestat din nou, la 1 iunie 1956. Fiind încarcerat în penitenciarul Gherla, trece la Domnul la 12 martie 1957. 


                                      Protoiereu Ioan Lisnic







duminică, 12 iunie 2016

Preotul Petru Hagiu (Hadji) – condamnat la ani grei de detenție și decedat înainte de eliberare





Preotul Petru Hagiu (Hadji) –
condamnat la ani grei de detenție
și decedat înainte de eliberare




Preotul Petru Hagiu s-a născut la 23 august 1908 în localitatea Dumitrești, jud. Ismail. După absolvirea Facultății de Teologie a fost hirotonit preot, la 12 decembrie 1931, fiind numit paroh al Bisericii „Sf. Parascheva” din Olănești, jud. Cetatea Albă. La 1 martie 1934 a fost transferat la Catedrala “Înălțarea Domnului” din orașul Cetatea Albă.
Pentru merite în activitatea pastorală, părintele Petru Hagiu a fost decorat în repetate rânduri cu mai multe distincții bisericești, A fost decorat cu prima distincție în anul 1934. Pe parcursul mai multor ani (1934-1936), lucrările scrise ale părintelui Petru, pregătite pentru Conferințele pastorale generale au fost menționate de către Consiliul Eparhial, secția Cultură.
În vara anului 1941, împreună cu alți preoți basarabeni, a fost nevoit să se refugieze peste Prut, fiind numit de către autoritățile bisericești la o parohie din cadrul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. După instaurarea administrației românești în Basarabia, se reîntoarce la postul avut până la evacuare.
În perioada 15-24 septembrie 1942, în cadrul Episcopiei Cetății Albe-Ismail, s-au desfățurat Conferințe pastorale, organizate de către preoți. La aceste conferințe au luat parte P.S. Episcop Policarp, Locotenent (locțiitor) al Eparhiei Cetății Albe-Ismail (1941-1944), preoții referenți cât și preoții Cercurilor pastorale. Lucrarea părintelui Petru Hagiu, “Ce ne spun mormintele. Necesitatea îngrijirii lor”, a fost menționată, fiind recomandată pentru a fi publicată în Buletinul eparhial. O perioadă scurtă de timp a îndeplinit funcția de protopop al Cetății Albe.
A fost nevoit  din nou să se refugieze peste Prut, în primăvara anului 1944. Până în 1948 a slujit la biserica “Popa Soare” din București. La 5 noiembrie 1948 a fost trimis misionar în Ardeal, la fostele parohii Greco-catolice. În următorul an, părintele Petru Hagiu a fost arestat, fiind judecat la ani grei de temniță. Trece la Domnul  în 1961, cu o lună înainte de eliberare, în penitenciarul din Botoșani.


                                     Protoiereu Ioan Lisnic