DARUL VORBIRII POATE DEVENI PENTRU OM UN MIJLOC PERICULOS PENTRU CĂDEREA ÎN PĂCAT

DARUL VORBIRII POATE DEVENI PENTRU OM UN MIJLOC PERICULOS PENTRU CĂDEREA ÎN PĂCAT

                                                                                                                                                                                                                             Acest dar are aşa putere, că poate să salveze şi să omoare, să mântuiască şi să piardă.
    Pe lângă toate darurile primite de la Creatorul său, omul a fost înzestrat cu raţiune şi cu preţiosul dar de a vorbi, uşurându-i comunicarea şi deosebindu-l de celelalte făpturi, care se mai numesc necuvântătoare.
   După căderea în păcat a primilor oameni, când însuşirile trupului şi mai cu seamă ale sufletului s-au întunecat, darul vorbirii adesea devine pentru om un mijloc periculos pentru a cădea în păcat. Prin darul vorbirii, în dependenţă de educaţia şi de obişnuinţele ce le posedă omul se dezvăluie dispoziţia lui lăuntrică şi starea morală. Mântuitorul ne învaţă că „omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul cel rău din vistieria cea rea a inimii sale, scoate cele rele” (Luca 6, 45).
    Am putea să ne întrebăm: putem fi oare judecaţi pentru vorbire? S-ar părea, la prima vedere, că nu-i nimic însemnat în cuvintele rostite în viaţa de toate zilele. Despre puterea cuvântului găsim învăţătură în Sfânta Scriptură: „În puterea cuvântului este viaţa şi moartea” (Pilde 18, 21); „Mulţi au pierit de ascuţişul săbiei, dar mai mulţi de uneltirile limbii (Sirah 28, 13). Adică, cuvântul omenesc se poate întrebuinţa în două feluri şi stă în puterea fiecăruia cum să-l întrebuinţeze; are o aşa putere, că poate să salveze şi să omoare, să mântuie şi să piardă. Referindu-se la importanţa cuvintelor rostite, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Nu este nici un mădular al trupului, prin care diavolul să ne poată aşa de lesne amăgi şi a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată şi printr-o gură nepăzită”.
    Păcatele care se săvârşesc prin cuvânt sunt de multe feluri; de la limba rea ne vin hulirile, batjocurile, vorbele de ruşine, cuvintele de ocară, mărturiile mincinoase ş.a.
    Cele mai neiertate cuvinte de batjocură sunt sudălmile, cu atât mai mult când sunt îndreptate spre profanarea celor Sfinte şi a Numelui lui Dumnezeu, când sunt
întrebuinţate fără cinstea cuvenită, fără respect, din mânie şi din obişnuinţă. Pentru batjocoritorii celor Sfinte este pregătită straşnica sentinţă: „Celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12,32).
    Despre soarta acelora ne mărturiseşte şi Sf. Apostol Pavel: „Batjocoritorii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 10).
    „Acum deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră” (Coloseni 3, 8). Aceste păcate, despre care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel, le putem întâlni şi în societatea noastră, cu regret, pe care unii nici nu le consideră drept păcate.
    Fără a-şi da seama, din mânie şi obişnuinţă, unii folosesc cuvinte de blestem, în care adesea se pomenesc numele Binelui şi al răului. Mulţi, din furie, strigă aproapelui: bată-te …; trăsnite-ar ...; omorâte-ar …, etc. Dacă în aceste blesteme se pomeneşte numele lui Dumnezeu, adică prin puterea Lui El să facă acel rău, acest păcat este identic cu acel al înjurării celor sfinte. Şi când se cheamă puterea celui rău: luate-ar ...; să te ducă ...; stropşească-te …, aceste cuvinte se întorc asupra vorbitorului. Dacă ar fi după doleanţele acestor guri rele şi nesocotite, ar fi un dezastru în lumea aceasta, în care ar domni puterea întunericului. Dar din toate aceste groaznice şi ruşinoase cuvinte suferă nemijlocit cei ce le folosesc, căci zice Mântuitorul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7. 1-2).
    Sfântul Macarie cel Mare, referindu-se la puterea ce o are cuvântul în vorbire, ne învaţă: „Vorbirea rea şi pe cei buni îi face răi, dar cuvântul bun şi pe cei răi îi face buni”. „Căci, spune Mântuitorul, din prisosul inimii grăieşte gura lui” (Luca 6, 41); „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 37).
    Minciuna sau mărturiile mincinoase, dacă produc sminteală, pagubă spirituală sau materială, pot deveni un păcat grav. Dar nu putem ca să nu socotim de păcat folosirea vorbirii în deşert, care nu aduce nici un folos. „Că pentru orice
cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 3).
    Să ne păzim de vorbele cele deşarte, de glume necuviincioase şi de a judeca, lăsând viaţa altor oameni judecăţii dreptului Judecător. Să avem permanent control în vorbire, urmând îndemnul Sf. Apostol Pavel: „Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Efeseni 5, 4).
    Pe lângă râvna noastră de a ne păzi în vorbire, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum se roagă psalmistul David: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele” (Psalmi 140, 3).
    Să folosim darul vorbirii primit de la Bunul Dumnezeu, în primul rând, pentru a-L proslăvi, spre a vorbi numai lucruri bune şi a face fapte bune, pentru a ne povăţui unul pe altul spre desăvârşire în credinţă şi a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu.

                                                       Protoiereu Ioan Lisnic