Părintele Zosima Cerchez – monahul “fără de arginți”

Părintele Zosima Cerchez – 

monahul “fără de arginți”

Potrivit relatărilor celor care l-au cunoscut, părintele Zosima îndeplinea cu strictețe pravila monahală, era și un bun predicator. Tot câștigul său îl împărțea săracilor și celor în nevoi. Deseori îl auzeai zicând: “Călugării nu au nevoie de bani”. De aceea și a fost numit monahul “fără de arginți”. Avea și darul proorociei.

Părintele Zosima Cerchez s-a născut la 18 noiembrie 1884 în familie de țărani. Părinții săi erau Sofronie și Parascheva Cerchez din satul Vertiujeni, jud. Soroca. A fost botezat la 28 noiembrie în Biserica “Sf. Treime” din satul vecin, Zăluceni (biserica din Vertiujeni la acea vreme era în fază finală de construcție) de către preotul Ioan Chihai, primind numele de botez Mihail. Nașii săi de botez fiind Ioan Bujoreanu și soția lui Partenie Ciobanu, Zinovia[1].

A învățat întâi în școala elementară din satul natal, apoi la Școala spirituală și până în 1914, la Seminarul Teologic din Chișinău[2]. O perioadă de timp face ascultare la Mănăstirea Balta din gubernia Podolia, unde a fost tuns în monahism, apoi hirotonit în treapta de ierodiacon și mai apoi în cea de ieromonah[3]. La acea vreme, atât în Podolia cât și în Basarabia, erau selectați candidați meritoși la preoție, pentru a face misionarism în combaterea mișcării inochentiste, care ajunseseră la apogeu.

Revine în Basarabia, înainte de a se stabili frontiera pe Nistru. Se stabilește la Chișinău, intrând în obștea de călugări de pe lângă Casa Arhiepiscopală, fiind numit slujitor la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” de la Via Arhierească. Pentru activitatea pastorală și misionară, părintele ieromonah Zosima Cerchez a fost hirotesit în treapta de Singhel, iar la 15 august 1931, în treapta de Protosinghel[4].

În anul 1937, părintele Zosima se afla la Mănăstirea Hârjăuca[5], la care s-a aflat până la lichidarea ei din 1940, când autoritățile sovietice locale au prefăcut mănăstirea în casă de odihnă. Datorită acestor împrejurări, o parte dintre viețuitorii mănastirii s-au retras la alte mănăstiri, iar ceilalți s-au stabilit cu traiul în satele vecine[6].

După eliberarea Basarabiei, părintele Zosima, a fost printre primii clerici înscriși pentru a continua activitatea misionară în cadrul Misiunii Ortodoxe din Transnistria. În luna august a anului 1941, părintele este numit stareț al Mănăstirii Balta, vechiul său loc de metanie. Împreună cu călugării, cei cinci viețuitori ai mănăstirii, au depus o muncă enormă în refacerea așezământului monahal, se desfășura și o activitate misionară în combaterea mișcării inochentiste. Despre activitatea misionară și gospodărească de la Mănăstirea Balta se scria și în publicațiile religioase: “La mănăstirea Sf. Treime din Balta se desfășoară o interesantă activitate misionară împotriva inochentismului”[7]. La începutul anului 1942, se mai scria : “Pentru a stăvili mișcarea inochentistă la Balta, unde sectanții se adunau în jurul mormântului păr. Teodosie Levițchi, încă din august 1941, ieromonahul Zosima Cerchez, un vechi cunoscător al inochentiștilor a început să organizeze mănăstirea. Datorită măsurilor luate de sfinția sa, inochentiștii s-au mutat la Lipețcoe, jud. Râbnița. El a început să lucreze cu multă râvnă și pricepere, în prezent aici se desfășoară o activitate rodnică gospodărească și misionară”[8].

Activitatea misionară a adus și roade, mulți dintre inochentiști au revenit la drepta credință: “La Balta, în jurul mănăstirii Sf. Treime, reînființată și condusă de starețul Zosima Cerchez, se duce o frumoasă lucrare de întoarcere a inochentiștilor la matca Ortodoxiei […], mulți dintre acești rătăciți s-au întors la drepta credință în urma lucrării misionare a starețului sus numit”[9].

Lucrările de reconstrucție a bisericii mănăstirii au durat până în luna august a anului 1942. Fără a primi vre-un ajutor, s-au sprijin de la cineva, datorită muncii enorme depuse de obștea mănăstirii, sub conducerea părintelui stareț, lucrările de reconstrucție au fost duse la bun sfârșit. Materialele de contrucție necesare erau procurate din venitul părintelui stareț. Într-un raport de activitate misionară, semnat de părintele Mihail Grosu, protopopul județului Balta, se menționa: “La mănăstirea din orașul Balta, unde a lucrat ca stareț părintele protosinghel Zosima Cerchez, s-au înfăptuit lucrari demne de toată lauda. Fără nici un sprijin din partea nimănui, cheltuindu-și salariul și toată agoniseala, prin muncă și dragoste de cele sfinte, părintele Zosima a refăcut și organizat complet mănăstirea”[10].

Slujba de sfințire a bisericii mănăstirii a fost săvârșită în mod solemn, la 15 august 1942. Invitații la slujba de sfințire au fost, arhimandritul Antim Nica, Vicarul Misiunii, preotul Mihail Grosu, protopopul județului Balta, ierodiaconul Dosoftei Moraru, slujitor la catedrala din Balta și secretar al protopopiei, și ierodiaconul Felix Dubneac[11]. Ultimul fiind coleg de seminar cu ierodiaconul Dosoftei Moraru, era și foarte atașat de personalitatea părintelui Zosima, ambii fiind originari din județul Soroca.

La retragerea autorităților românești din Transnistria, în 1944, părintele Zosima Cerchez a rămas la Mănăstirea Balta. După instaurarea puterii sovietice, numai în perioada din octombrie 1944 până în iulie 1945, au fost arestați de organele NKVD, zece preoți din regiunea Odesa, care au activat în cadrul Misiunii. A fost arestat și părintele Zosima Cerchez. Toți erau învinuiți de propagandă antisovietică, cum că în timpul cât “s-au aflat pe teritoriul ocupat de trupele germane-române …, rosteau predici antisovietice, pe ocupanți îi numeau eliberatori de bolșevici și defăimau puterea sovietică”[12]. Au fost judecați de către Tribunalul Militar din Odesa, sentința de judecată în majoritatea cazurilor a fost aceeași, condamnați la 10 ani de lagăr de “reeducare prin muncă” cu confiscarea averii, pe care mulți dintre ei nici nu o aveau[13].

Anii de detenție, părintele Zosima, i-a petrecut în Karlag, în unul dintre lagărele de concentrare de pe teritoriul regiunii Karaganda din Kazahstan[14]. Timp de zece ani a îndurat mizeria lagărului stalinist, muncile grele și condițiile inumane de detenție. După eliberarea din lagăr, i-au stabilit altă sentință, domiciliul obligatoriu în regiunea Aktiubinsk din Kazhstan. În perioada anilor 1955-1960, părintele Zosima a slujit în Biserica “Sf. Vladimir” din Aktiubinsk. Locuia modest, într-o căsuță mică din curtea bisericii[15]. În această biserică, fiind unica din regiune, au slujit mulți preoți supuși represiunilor, după ispășirea termenului de detenție sau exilați în acele ținuturi[16]. Printre preoții care au slujit în acest locaș sfânt întâlnim și numele “egumenului Zosima”[17].

Potrivit relatărilor celor care l-au cunoscut, părintele Zosima îndeplinea cu strictețe pravila monahală, era și un bun predicator. Tot câștigul său îl împărțea săracilor și celor în nevoi. Deseori îl auzeai zicând: “Călugării nu au nevoie de bani”. De aceea și a fost numit monahul “fără de arginți”. Avea și darul proorociei[18].

În anul 1960, fiind înaintat în vârstă și văzând că-i slăbesc puterile, părintele Zosima Cerchez, se întoarce la baștina sa, în satul său natal, Vertiujeni. Aici își petrece ultimii ani de viață, între cei apropiați și dragi. Trece la Domnul la 24 februarie 1965. A fost îmormântat în cimitirul din localitate, fiind condus în ultimul drum de foarte mulți creștini[19].

                                           Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] ANRM, F. 211, inv. 6, d. 210, f. 470

[2] KEB, nr. 25, 1914, p. 267

[3] Биографический справочник "За Христа пострадавшие", ПСТГУ, М. 1997г., 698с., Sursa: http://www.pstbi.ccas.ru/bin/db.exe/no_dbpath/docum/ans/ans/newmr/?HYZ9EJxGHoxITYZCF2JMTdG6Xbu5fi4cf8*U87SZs8eZdm0AeCKUe8gUYOvYs8uhfe8ctmY* , consultat, 3.04.2017, ora 18.50

[4] Revista Luminătorul, nr. 23, 1931, p. 1213

[5] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",

[6] В. Пасат, Православие в Молдавии, власть, церковь, верующие, 1940-1953, Том I , Москва, POCCПЭН, 2009, p. 168

[7] Revista Misionarul, nr. 1, 1942, p. 54

[8] Transnistria Creștină, Revista Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, anul I, nr. 1, ianuarie-martie, 1942, p. 62

[9] Revista Misionarul, nr. 1, 1942, p. 55

[10] Transnistria Creștină, Revista Misiunii Bisericești din Transnistria, anul I, nr. 3-4, iulie-decembrie, 1942, p. 48

[11] Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, Revista Dosarele Istoriei, nr. 11, 2002, p. 21

[12] Микола Михайлуца, Здійснення Органами Дпу-Нквс України Репресій Проти Православної Церкви на Одещині (1930 – 1940-ві рр.), З архівів ВУЧК-ГПУ-НКВД-КГБ, Науковий і документальний журнал, Київ 2004, nr. 1-2 (22/23), p. 445

[13] Ibidem, p. 446

[14] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",

[15] Ibidem

[16] Храм Святого Архангела Михаила г.Актюбинска, Sursa: http://hram.kz/home/17-2010-02-11-12-19-32.html, consultat, 3.04.217, ora 19.20

[17] Ibidem

[18] Биографический справочник "За Христа пострадавшие",

[19] Ibidem

Mănastirea Balta

                     Mormântul Părintelui Zosima Cerchez, 16 ianuarie 2020

Preotul Constantin Stadnițchi – martirizat în timpul persecuțiilor sovietice

Preotul Constantin Stadnițchi –
martirizat în timpul persecuțiilor sovietice

Biserica "Sf. Treime" din Chișinău, 1942

Preotul Constantin Stadnițchi s-a născut la 23 mai 1886[1]. În perioada anilor 1899-1903 a urmat studiile la Școala spirituală din Chișinău[2]. După absolvirea studiilor, a fost numit cântăreț la Biserica “Sf. Nicolae” din Frăsinești, jud. Lăpușna, iar în anul 1905, a fost transferat la Biserica “Pogorârea Sf. Duh” din Seliștea, același județ[3].

După zece ani de activitate în calitate de cântăreț, a fost hirotonit în treapta de diacon, slujind în continuare în funcția de cântăreț până în anul 1917. La data de 3 octombrie 1916, părintele diacon Constantin Stadnițchi, a fost transferat în calitate de cântăreț la Biserica “Sf. Treime” din Chișinău[4]. Aflat la Chișinău, în primăvara anului 1917, susține examenul pentru a deveni preot. A fost hirotonit în treapta de preot la 1 mai 1917 și numit la biserica din Seliștea[5], unde activa-se anterior în calitate de cântăreț.

În anul 1921, părintele a fost transferat la Biserica “Sf. Nicolae” din localitatea Vânători (com. Boldurești), jud. Lăpușna[6], unde aproape două decenii a păstorit credincioșii din această parohie.

În primul an de ocupație sovietică și de prigoană împotriva Bisericii (1940-1941), părintele Constantin Stadnițchi a fost arestat, primind cununa muceniciei prin asasinare[7]. În lista clericilor pensionari, decedați și deportați, văduvelor, orfanilor sau moștenitorilor lor, publicată în Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, figura și numele părintelui Constantin Stadnițchi. Urma ca la începutul anului 1943, preoteasa văduvă, Liubo Stadnițchi, să primească o  primă de ajutor reciproc[8].

                                          

                                              Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului, Chișinău, 1930, p. 74

[2] KEB, nr. 14, 1903, p. 326

[3] Spravocinaia kniga Kisheniovskoi Eparhii na 1905 god, Kisheniov, 1905, p. 95

[4] KEB, nr. 42, 1916, p. 230

[5] Idem, nr. 18-19, 1917, p. 89

[6] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului

[7] Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic de Misiune al BOR, Bucureșt, 2007, p. 768, Apud: Ziarul Raza, 1-9 ianuarie 1943

[8] Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, Foaie oficială lunară, nr. 1, 1943, p. 12

Părintele Serafim Gheorhiu – unul dintre martirii temnițelor comuniste

                Părintele Serafim Gheorhiu –                    unul dintre martirii temnițelor comuniste

Părintele Serafim Gheorhiu, cu numele de mirean, Spiru (Spiridon) Luis-Gheorghiu, s-a născut în Franța la 12 iulie 1908, în familia lui Gheorhe Luis, comandantul unei nave maritime de cursă lungă. A fost botezat pe crucișătorul “Amiral Nelson”, când vasul se afla ancorat într-un port dn Franța[1]. Cănd avea vârsta de numai 5 ani rămâne orfan de mamă, iar mai târziu, îi moare și tata. A fost înfiat de către Nicolae Gheorghiu, inginer de nave maritime, un bun prieten cu căpitanul Luis[2]. În anul 1915, părinții săi adoptivi se stabilesc la Brăila, unde tânărul Spiridon Luis-Gheorghiu își face studiile preuniversitare. Urmează studiile la Facultatea de Litere din București, după care activează în calitate de profesor de franceză la Liceul “Nicolae Bălcescu” din Brăila, la Seminarul “Sf. Apostol Andrei” din Galați și apoi la Seminarul Teologic din Chișinău[3]. Avea o convingere profundă în credință și o trăire potrivit Evangheliei, povățuind și ajutând pe învățăceii săi și pe alții pe calea credinței.

La 1 aprilie 1942 este tuns în monahism de către Î.P.S Efrem, Locotenent al Arhiepiscopiei Chișinăului, primind numele de călugărie, Serafim. Iată ce se scria pe paginile Revistei Misionarul despre acest eveniment: “Într-o atmosferă intimă este tuns în monahism de către Efrem, locotenent de arhiepiscop în capela Arhiepiscopiei Chișinăului […] Nouă ne-a fost drag tuturor domnul profesor Gheorghiu. El mărturisește multă cunoștință cărturărească și o adâncă smerenie în fața lui Dumnezeu […] Ne este cu mult mai aproape acum când îl vom vedea lucrând pe terenul misionar și multe sperăm de la dânsul. Călugăria ortodoxă îl primește cu toată dragostea și este mândră de el.”[4] A fost hirotonit în treapta de ierodiacon și peste câteva luni în treapta de ieromonah, pe seama capelei Casei Arhierești din Chișinău. Pe parcursul aflării sale la Chișinău, devine un colaborator fidel al Revistei Misionarul. Iată și câteva titluri ale materialelor publicate în această revistă: Episcopul Calinic al Râmnicului[5], Pentru trezire duhovnicească[6], Tradiția sfințeniei în Biserica Ortodoxă[7] ș.a.

În unul dintre materialele sale publicate, părintele Serafim vine cu un îndemn și către clerici, iată ce scria părintele ieromonah: “Sufletele nu se câștigă prin pleava vorbelor, ele se cuvine mai întâi, îndelung cerute de la Tatăl îndurărilor și al luminilor. Preotul care nu se roagă e o monstruozitate, e ca un ostaș trădător ce-și lasă armele și munițiile și se dă legat în mâna vrăjmașului. Deci, în primul rând, ni se cuvine o viață lăuntrică bogată, rugăciune adâncită cât mai multă, citirea Sf. Scripturi și a altor cărți luminătoare de suflet, ni se cuvin lacrimi și îngenuncheri și atunci vom vedea cum Harul Dumnezeiesc va străluci în cuvintele noastre, ce se vor face miezoase și dulci, și vor câștiga soiuri de suflete pentru Hristos și viața veșnică, nu prin talentul sau iscusința noastră, sau prin cine știe ce virtuți sau merite personale, ci prin Harul și îndurarea Aceluia care a zis: “Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și V-am rânduit să mergeți și să aduceți roadă și roada voastră să rămână, pentru că orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu să vă dea.” (Ioan XV, 16)”[8].

Numele părintelui Serafim Gheorghiu îl întâlnim și în lista predicatorilor de la Biserica Catedrală din Chișinău. A predicat în Catedrala din Chișinău, în a doua jumătate a anului 1942, la 12 iulie, 4 octombrie și 20 decembrie[9].  Pentru activitate pastorală și misionară rodnică, la data de 20 decembrie 1942,  părintele ieromonah Serafim a fost hirotesit în treapta de Singhel, iar la 21 ianuarie 1943, în treapta de Protosinghel[10].

Printre cucernicii preoți și clericii monahali care erau înscriși pentru a face misionarism în cadrul Misiunii Ortodoxe din Transnistria, era înscris și părintele Serafim Gheorghiu[11]. În perioada 1943-1944, părintele se afla la Mănăstirea de călugări Bolșoi Fontan din Odesa[12], stareț al acestei mănăstiri era ieromonahul Gherman Zavatta, italian de origine și catolic convertit la ortodoxie[13].

La retragerea autorităților românești în 1944, părintele Serafim Gheorghiu a rămas la Mănăstirea Bolșoi Fontan din Odesa. A fost arestat de către agenții Ministerului Securității sovietice și judecat la 10 ani de lagăr. Anii de detenție îi grăbesc sfârșitul. Astfel, trece la Domnul în anul 1947, fiind asistat de către preotul basarabean Misail Chiriță[14].

Despre martiriu părintelui Serafim Gheorghiu, cât și despre situația bisericilor din Odesa, după 1944, aflăm dintr-o scrisoare a părintelui Gherman (Armando) Zavatta din 28 iulie 1954, adresată Mitropolitului Visarion Puiu, fost Șef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942-1943), aflat în acea vreme în pribegie, în localitate Viels Maison-Aisine, la 96 km de Paris. Iată ce îi scria părintele Zavatta marelui ierarh: “… am fost martor ocular când în 1944 hoardele bolșevice au profanat opera și truda scumpului meu Mitropolit. Frumoasa reședință metropolitană reconstruită de Voi a fost prefăcută în sediu central al N.K.V.D. – ului; reședința Misiunii și casa anexă pentru preoți a fost ocupată de armata roșie, capela Universității a fost imediat distrusă. Noi sărmanii, cei rămași […] cu turma credincioasă lui Dumnezeu, așteptând lupul răpitor. A mai rămas și ieromonahul Serafim Gheorghiu din România. Acesta, arestat și apoi condamnat la zece ani de muncă silnică, moare în 1947 la Komorovo, asistat de preotul Misail Chiriță, în urma chinurilor bolșevicilor. Am plâns mult și m-am rugat pentru scumpa Românie, subjugată de trupele barbare sovietice. România este un martiriu mai mult în cer [...]. Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să le deie putere și libertate întregului popor rus (care suferă mai mult decât toți) și românilor supuși celei mai cumplite barbarii, pe care lumea civilizată puțin o cunoaște și puțin vrea să o cunoască”[15].

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Preot Eugen Drăgoi, Un martir la Dunărea de Jos, Ziarul Viața liberă, Galați, nr. 4872, 11 noiembrie, 2005, p. 12

[2] Ibidem

[3] Radu Preda, Luciditatea martirică, adevărul.ro, 31 august, 2016

[4] Revista Misionarul, nr. 2-3, 1942, p. 145

[5] Idem, nr. 4-5-6, 1942, p. 248-258

[6] Idem, nr. 7-10, 1942, p. 374-377

[7] Idem, nr. 11-12, 1942, p. 462-478

[8] Idem, nr. 7-10, 1942, p. 376

[9] Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, nr. 3, 1942, p. 16

[10] Idem, nr.1, 1943, p. 23

[11] Revista Misionarul, nr. 7-9, 1943, p. 569

[12] Pr. Eugen Drăgoi, Acareturile din Galați, ale schitului românesc Prodromul (VI), Revista Dunărea de Jos, nr. 153, noiembrie, 2014, p. 47   

[13] Revista Misionarul, nr. 7-9, 1943, p. 531-532

[14] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu, Documente din pribegie (1944-1963), Editura Moldopress, Pașcani, 2002, p. 147-148

[15] Ibidem

Preotul Atanasie Costev (Apostol) – arestat și deportat în Siberia

Preotul Atanasie Costev (Apostol) –
arestat și deportat în Siberia

Biserica din Tomai, Comrat

Preotul Atanasie Costev (Apostol) s-a născut la 4 august 1894. Era absolvent al Școlii normale și auditor al cursurilor misionare[1]. La 27 mai 1916 a fost numit cântăreț la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din satul Conovca, jud. Hotin[2]. A fost hirotonit preot la 23 aprilie 1917 pe seama Bisericii “Sf. Ier. Nicolae” din localitatea Împuțita (Vlădeni), jud. Ismail[3], iar la 1 iulie 1923, transferat la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din Bașcalia (com. Chirsova), jud. Tighina[4].

Pentru merite în activitatea pastorală, părintele Atanasie a fost decorat în repetate rânduri cu distincții bisericești, la 22 aprilie 1922 și 2 ianuarie 1932[5]. Ultima parohie a părintelui Atanasie Costiev (Apostol) a fost com. Tomai (plasa Comrat), jud. Tighina[6], cu Biserica “Adormirea Maicii Domnului”.

În primul an de ocupație sovietică (1940-1941), a fost arestat de către agenții organelor NKVD și deportat în Siberia[7]. Despre viața lui de mai departe nu se cunoaște nimic.

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului, Tipografia Eparhială Cartea Românească, Chișinău, 1930, p. 126

[2] Kisheniovskie Eparhialie Vedomosti, nr. 24, 1916, p. 115

[3] Anuarul Arhiepiscopiei Chișinăului

[4] Rev. Luminătorul, nr. 15, 1923, p. 2

[5] Idem, nr. 11, 1922, p. 7; nr. 5, 1932, p. 227

[6] Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, Foaia oficială lunară, nr. 1, 1943, p. 13

[7] Ibidem; Ioan Opriș, Despre problematica preoților români refugiați din teritoriile cedate (1940-1941), Revista Muzeului Național de Istorie a României, XXIV, 2012, p. 293

Preotul Anton Alexandru – arestat și întemnițat în repetate rânduri

Preotul Anton Alexandru –
arestat și întemnițat în repetate rânduri

 

Biserica din Căinarii Vechi, Soroca 

Preotul Anton D. Alexandru s-a născut la 4 octombrie 1915 în localitatea Gropnița, județul Iași[1]. După absolvirea studiilor teologice a fost hirotonit în treapta de diacon, la 6 august 1942 și în următoarea zi în treapta de preot. Sf. Taină a Preoției a fost săvârșită de către P.S. Partenie Ciopron, Episcopul Armatei Române, Locotenent (locțiitor) al Episcopiei Hotinului cu reședința la Bălți (1941-1944) în cadrul Sf. Liturghii, oficiată în Biserica Militară din orașul Bălți[2]. La 1 septembrie 1942, părintele Anton a fost numit slujitor la Biserica “Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căinarii Vechi, județul Soroca[3].

A păstorit credincioșii din parohia Căinarii Vechi până în martie 1944. Din cauza înaintării armatei sovietice a fost nevoit să se retragă la Iași. În iulie 1945, părintele a fost arestat și încarcerat timp de trei luni în lagărul de la Galata, Iași, fără să fie judecat[4].

La 19 iulie 1952 a fost arestat, fiind învinuit, cum că în perioada 1940-1941 ar fi fost șef de sector al legionarilor. Judecata la condamnat la 5 ani de detenție. Fiind trimis în lagărul de muncă forțată de la Bicaz, apoi transferat în lagărul de la Borzești, fiind eliberat în anul 1954[5].

A fost arestat din nou la 24 septembrie 1959 și după o anchetă care a durat 8 luni, a fost condamnat de către Tribunalul Militar Iași la 8 ani de detenție și confiscarea averii, fiind întemnițat în penitenciarile de la Jilava și Aiud[6]. La 31 iulie 1964 părintele a fost eliberat. La scurt timp după eliberare, din cauza condițiilor inumane și a schinjiurilor la care a fost supus în timpul detenției, trece la Domnul[7]. Potrivit altor surse, părintele Anton Alexandru, în anii 70 ai secolului trecut, a fost slujitor la Biserica “Sf. Împ. Constantin și Elena” din parohia Al. I. Cuza, Protopopiatul Pașcani[8].

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), Biserica Ortodoxă, Contact, contribuții@procesulcomunismului.com., 2004, p. 7

[2] Biserica Basarabeană, Organul Eparhiei Hotinului, nr. 4, 1942, p. 236-237

[3] Ibidem, p. 256

[4] Cicerone Ionițoiu, Victimile terorii comuniste, Arestați, torturați, întemnițați, uciși. Dicționar A-B,

 Ed. Mașina de scris, București, 2000, Procesul comunismului, wwwprocesilcomunismului.com.

[5] Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), p. 7

[6] Cicerone Ionițoiu, op. cit.

[7] Scurt pomelnic al clerului ortodox din închisorile comuniste, Sursa: https://manastirea.petru-voda.ro/2015/05/14/scurt-pomelnic-al-clerului-ortodox-din-inchisorile-comuniste/, consultat, 22.01.2017, ora, 20.40 
[8] Constantin Ciofu, Două biserici îmbracă veşmântul sfinţirii, Ziarul Lumina, 02 Septembrie 2010