Anatolie Barbos, fiu de preot -
acuzat
de activitate antisovietică
În mandatul de arestare se scria că: „Barbos Anatolie, fost
ofițer al Armatei Române, în grad de locotenent a venit din România la Chișinău
în luna august 1940 și a aderat la o grupare antisovietică cuzistă. S-a
hotărât, ca Barbos Anatolie, care locuiește în or. Chișinău, Râșcani – curtea
bisericii din Râșcani, să fie arestat și supus percheziției".
Anatolie Barbos s-a născut în anul 1913,
în familia preotului Pavel și a preotesei Zinovia Barbos, din localitatea
Fetești, jud. Hotin. A învățat întâi la școala primară din satul de baștină,
apoi la un gimnaziu din Chișinău și în 1930, devine student la Universitatea
din Iași, Facultatea de Chimie. În anul 1935, în timpul când își făcea studiile
la facultate a fost mobilizat în armată, fiind repartizat într-un regiment
dislocat în orașul Cernăuți. La scurt timp după mobilizare a fost trimis la
școala de ofițeri de rezervă din București și după încheierea studiilor
militare a fost demobilizat. În anul 1938 a fost ridicat la gradul militar de
plutonier și tot în acel an devine sublocotenent în rezervă.
După absolvirea studiilor, Anatolie
Barbos s-a ocupat cu cercetările științifice activând și în calitate de
asistent la Catedra de Chimie la
Universitatea din Iași. Fiind în rezervă militară, în anul 1939 a fost mobilizat
în armată, în calitate de comandant de pluton. La 25 iulie 1940, după cedarea
Basarabiei, împreună cu alți militari români basarabeni demobilizați, se
reîntoarce la Chișinău. La punctul de trecere de la Ungheni, fratele său Petru
Barbos, sublocotenent demobilizat a fost reținut de către grănicerii sovietici
și de atunci, cei apropiați nu au mai aflat nimic despre el. Unul dintre
camarazii săi având un inel de aur, de teamă ca să nu fie confiscat de către
comisia sovietică de frontieră s-a înțeles ca după percheziționarea lui Petru
Barbos, să-i transmită acel inel. Din nefericire, momentul transmiterii
inelului a fost observat de către grănicerii sovietici. Acel serviciu l-a
costat scump pe Petru Barbos.
Părintele Pavel, împreună cu preoteasa
Zinovia Barbos au avut 5 copii: Anatolie, Petru, Victor, Raisa și Tamara.
Anatolie era căsătorit cu Antonina, născută în anul 1915 și au avut un copil,
Iuliu, născut în 1941 . Întorcându-se la Chișinău, Anatolie Barbos a lucrat o
perioadă scurtă de timp în calitate de șef de laborator în sovhozul „Leontiev”
din jud. Bender. Acel laborator nu era deloc organizat, motiv pentru care s-a
eliberat din serviciu. A renunțat de a se mai angaja undeva la lucru, fiindcă
permanent i se refuza din cauza provinienței sale sociale și se înscrie în
listele celor care doreau să se repatrieze în România.
Au venit la Chişinău și tatăl său,
preotul Pavel Barbos împreună cu membrii familiei sale, cu scopul de a perfecta
actele necesare pentru repatriere în România. Familia Barbos a locuit în casele
din curtea Bisericii ”Sf. Împărați Constantin și Elena” din sectorul Râșcani.
Locuința a fost oferită cu mult drag de către preotul Vladimir Aronov, slujitor
la acea biserică. Părintele Vladimir era un vechi prieten a preotului Pavel
Barbos, se cunoșteau încă de pe băncile Seminarului Teologic din Chișinău. La
fel și fii lor, Anatolie Barbos și Boris Aronov erau buni prieteni și se
cunoșteau încă de pe vremea când învățau la gimnaziu. Tânăra familie Barbos
deseori mergeau în vizită la prieteni, îi vizitau și pe Vadim și Olga Zâcov, Antonina
Barbos era o bună prietenă cu Olga. La locuința familiei Zâcov se adunau mai
multe familii tinere petrecând timpul liber, jucând șah, sau vorbind pe teme
libere . Anatolie Barbos s-ar fi exprimat la acele întâlniri că îi vine greu
să-și găsească un serviciu, din cauza provinienței sale sociale, fiind fiu de
preot. Ar mai fi zis că populația din Basarabia este nemulțumită de lipsa unor
produse în vânzare și de cozile mari ce se fac la magazine. În privința
slujitorilor bisericești, ar fi zis că sunt asupriți de către autoritățile
sovietice, sunt obligați să plătească impozite mari și că unele biserici au
fost închise.
La 25 iunie 1941, Anatolie Barbos a fost
arestat de către colaboratorii secției NKVD din Chișinău. Era acuzat de
activitate antisovietică. În mandatul de arestare se scria că: „Barbos
Anatolie, fost ofițer al Armatei Române, în grad de locotenent a venit din
România la Chișinău în luna august 1940 și a aderat la o grupare antisovietică
cuzistă. S-a hotărât, ca Barbos Anatolie, care locuiește în or. Chișinău,
Râșcani – curtea bisericii din Râșcani, să fie arestat și supus
percheziției". Tot în aceiași zi a fost arestat și Vadim Zâcov și au fost
efectuate percheziții la domiciliul celor arestați. Martori în timpul
percheziției de la domiciliul lui Anatolie Barbos au fost părinții inculpatului
. Au fost confiscate mai multe acte, pașaportul, carnetul de ofițer, carnetul
de călătorie CFR, diploma de absolvire a Universității din Iași, certificatul
de serviciu în Armata Română și 25 de fotografii, care mai apoi au fost
nimicite prin ardere.
Din cauza înaintării liniei frontului,
Anatolie Barbos împreună cu alți deținuți politici basarabeni au fost evacuați
în interiorul URSS, fiind transportați cu trenul, în vagoane de marfă. Anatolie a încercat să evadeze ieșind din
vagonul de arestați prin ferestruica de ventelare și a sărit din mersul
trenului. Întorcându-se la Chișinău a fost arestat din nou și trimis în
surghiun, în închisoarea din Irkutsk.
În perioada 20 ianuarie – 22 martie
1942, inculpatul Barbos A. P. a fost interogat de 16 ori și era acuzat de
crimă, conform art. 58-10, p. 2 și 58-11 CP RSSFR, de propagandă antisovietică
și luptă activă împotriva mișcării revoluționare, cel arestat a negat toate
acuzațiile. A fost efectuată și confruntarea dintre cel acuzat și Vadim Zâcov,
încarcerat și el în închisoarea din Irkutsk, după care anchetatorul a anunțat
despre încetarea urmăriri penale.
La 22 martie 1942, a fost alcătuit
rechzitoriu în care se menționa că: „Barbos Anatolii Pavlovici, după instaurarea
puterii sovietice în Basarabia, fiind ostil faţă de URSS devine un membru activ
al unei grupări contrarevoluţionare. Frecventa regulat întrunirile grupării
care era condusă de către Zâcov Vadim Evghenievici. Membrii grupării
contrarevoluţionare se adunau la locuinţa lui Zâcov şi îşi exprimau ura faţă de
puterea sovietică instaurată în Basarabia. Barbos, deseori vizita satele
judeţelor Hotin şi Soroca, unde desfăşura o agitaţie antisovietică în rândul
ţăranilor şi a clericilor. Fiind în detenţie desfăşura şi în rândul celor
arestaţi o agitaţie antisovietică îndreptată spre subminarea activităţilor
guvernului sovietic şi a PC(b)”. Ofiţerul NKVD care a condus ancheta propunea,
ca Barbos A. P. şi Zâcov V. E., fiind nişte persoane social periculoase, să li
se aplice pedeapsa capitală – moarte prin împușcare și confiscarea averii lor
personale. Dosarul de urmărire penală a fost transmis spre examinare organului
de justiție NKVD din URSS.
Judecata a avut loc la 18 noiembrie
1942, cu urmtoarea sentință: „Barbos Anatolii Pavlovici, pentru agitație
antisovietică, să i se aplice pedeapsa privațiunii de libertate pe un termen de
10 ani, într-un lagăr de muncă forțată, termenul de detenție să se socoată de
la 25 iunie 1941”. La fel şi Zâcov V. E.
a fost judecat pe un termen de 10 ani de detenţie , perzându-i-se urma în
închisorile sovietice.
Arestatul Barbos A. P. a fost plasat în
lagărul din Taişet, Regiunea Irkutsk până la data de 25 iunie 1951. După
ispășirea termenului de detenție i se stabilește o altă sentință - să fie
deportat în Ținutul Krasnoiarsk. A avut domiciliu obligatoriu în localitatea
Nijne-Angarsk, raionul Udereisk, Ținutul Krasnoiarsk. A lucrat ca simplu
muncitor într-o brigadă de foraj.
La sfârșitul anului 1953, Anatolie
Barbos a scris o plângere pe adresa Sovietului de Miniștri al URSS, tovarășului
Malenkov, că a fost judecat pe nedrept și că se află în deportare fără nici un
temei. Iată ce scria petiţionarul: „Sunt de acum 2 ani de când am fost eliberat
din detenţie, dar nu sunt liber. Am fost condamnat la exil, ceea ce nu era
prevăzut în sentinţa de condamnare. Dacă înainte aşteptam împlinirea termenului
de detenţie, acum nici nu ştiu ce să aştept, sunt în totală disperare şi nici
nu ştiu dacă voi fi vre-o dată cu adevărat un cetăţean cu drepturi depline.
Oare ce vină am că m-am născut într-o societate capitalistă, doar eu am crescut
în sărăcie şi neajunsuri. Pentru ce sunt aşa de aspru pedepsit şi cum să şterg
această pată neagră, pata deportării? Lucrez cinstit, în calitate de simplu
muncitor într-o brigadă de foraj, mi s-a acordat de mai multe ori premii. Eu nu
mă plâng, fiind că munca fizică este minunată, însă nu mă satisface moral. Eu
am învăţat! Destinul meu sunt laboratoarele. Acolo pot fi de 1000 de ori mai de
folos omenirii”. Această scrisoare a grăbit eliberarea lui Barbos din surghun,
hotărâre care a fost adoptată la 14 iulie 1954 .
La data de 3 octombrie 1956, în urma
efectuării unor noi investigații, Anatolie Barbos a fost reabilitat de către Procuratura RSSM.
Se menţiona că din cauza lipsei de probe, hotărârea Comisiei Extraordinare pe
lângă NKVD-ul URSS din 18 noiembrie 1942, în privința lui Barbos Anatolii
Pavlovici, se anulează. Reclamantul locuia în orățelul Novostroika, raionul
Prokopievsk, Regiunea Kemerovo.
După reabilitare, Anatolie Barbos s-a
stabilit cu traiul în orașul Kaltan, regiunea Kemerovo, unde și-a întemeiat o
familie. Lucra la un laborator al unei întreprinderi care se ocupa cu livrarea
apei. In vara anului 1966, a reușit să viziteze România. A obținut viza ca să
plece la sora sa, Raisa care locuia în Craiova. A vizitat şi Bucureştiul, unde
după 25 ani de despărțire a avut posibilitatea să se întîlnească cu fosta lui
soție, Antonina și cu fiul lor Iuliu. Corespondenţa dintre foștii soți Barbos a
durat până la începutul anilor 1980, când soţia lui Anatolie i-a scris
Antoninei că soțul ei a murit.
Din mărturiile fiului lui Anatolie,
Iuliu Barbos: Bună seara Părinte Ioan Lisnic! Scuze pentru întârziere, dar am
lipsit din Bucuresti. Conexiunea mea de internet/e-mail este prin cablu şi deci
fixă. Dacă lipsesc de acasă este dificil să accesez mail-ul. Nu cunoşteam
datele privind tatăl meu. Mulţumesc pentru ele. In condiţiile date mama a
evitat să imi povestească trecutul lor. Amândoi au suferit mult şi fără vină.
Păcat pentru că amândoi au fost nişte tineri dotaţi şi cu perspective mari. S-a
ales praful. Mama a decedat acum 7 ani. In ce mă priveşte nu sunt prea multe de
povestit. Sunt inginer cu specialitatea locomotive. Am lucrat tot timpul în
problemele CFR, mai întâi în depou (7 ani) apoi în cadrul institutului de
cercetări, de unde am ieşit la pensie în 2004. Am un băiat din prima căsătorie,
care implineşte 54 de ani şi care lucrează în domeniul calculatoarelor. Mama
îmi spunea că tata a fost văr primar cu Oleg Danovski. Nu am avut legături cu
el, dar stiu că a decedat. Poate că familia lui stie detalii suplimentare
despre familia bunicului. Cu stimă, Iuliu Barbos.
Vă mulţumesc foarte mult pentru materialul trimis.
Dumneavoastră realizaţi un lucru important. Istoria adevărată trebuie
cunoscută, chiar dacă uneori doare. Citind materialul trimis mi-am dat seama că
posed câteva informaţii suplimentare. După eliberarea din surghiun tata a
incercat să ia legătura cu mama. Pentru aceasta a apelat la un coleg care avea
o soră în Constanţa şi pe care a rugat-o să ne caute. Din cunoştinţă în
cunoştinţă aceasta a reuşit să ne găsească. Ca urmare au putut să corespondeze.
Astfel am aflat că tata locuia în localitatea Kaltan (sper să nu greşesc) din
regiunea Kemerovo (despre asta sunt sigur). Uitându-mă pe Google Earth am văzut
că localitatea Kaltan se află la cca. 30 km sud de Novokuzneţk. Tata era
căsătorit cu o localnică şi lucra la un laborator al unei întreprinderi care se
ocupa cu livrarea apei. In vara anului 1966 tata a venit în România în vizită
la sora sa Raisa care locuia în Craiova. A vizitat şi Bucureştiul. Cu această
ocazie ne-am întâlnit. Corespondenţa dintre mama şi tata a durat până la
începutul anilor 1980 când soţia tatei i-a scris mamei că tata a murit. Nu ştiu
exact data. Am căutat mult prin hârtiile lăsate de mama, dar nu am găsit nimic
din corespondenţa lor. Cu această ocazie am găsit câteva fotografii care s-ar
putea să vă intereseze şi pe care vi le trimit. Prin 1990, un coleg (pe care îl
chema Sikorski) proiectant de căi ferate mi-a spus că pe bunica lui o chema
Barbos şi că această familie se trage din arcaşii lui Stefan cel Mare, care pe
parcurs au trecut la preoţie din tată în fiu. Aveţi cumva înformaţii
suplimentare? Să vă dea Cel de Sus puterea de a termina ceea ce aţi început. Cu
stimă, Iuliu Barbos.
Extras din cartea:
Protoiereu Ioan LISNIC. Clerici
ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și
Transnistria. Vol. III. Iași, Editura Stef, 2022, p. 24-29.
