Univers spiritual: Ctitorii ale medelnicerului Enache Panaioti

Ctitorii ale medelnicerului Enache Panaioti

Medelnicerul Enache Panaioti face parte din categoria boierilor moldoveni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea care și-au legat numele nu doar de activitatea administrativă și de stăpânirea unor moșii, ci și de susținerea vieții religioase și culturale din nord-estul Moldovei. Activitatea ctitoricească a lui Enache Panaioti este legată de moșiile pe care le stăpânea în fostele ținuturi ale Iașilor și Sorocii, unde a sprijinit edificarea și întreținerea mai multor biserici. În tradiția boierimii moldovene, ridicarea unei biserici reprezenta atât o expresie a credinței ortodoxe, cât și o manifestare a responsabilității sociale față de comunitățile aflate pe domeniile familiale. Prin aceste ctitorii, boierii contribuiau la consolidarea vieții spirituale, la dezvoltarea învățământului parohial și la păstrarea identității românești într-o perioadă marcată de profunde transformări politice[1].

În primele decenii ale secolului al XIX – lea, moșia satului Gura Căinari era în posesia proprietarului Enache (Ioan) Panaioti, care avea titlul de medelnicer (DEX - Titlu de dregător în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova. Boierul care îi turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile, punea sarea în mâncare și îi servea masa, membru al Sfatului domnesc). Moșia respectivă o primi-se drept zestre. Medilnicerul mai stăpânea în Ținutul Iașilor moșiile satelor Drojdeni (actualul sat Lunga) și Putinești, situate la 6 km distanță de Gura Căinari, moșii dobândite prin cumpărate. Enache era văduv și avea 3 copii: un fiu Nicolae și 2 fiice: Ecaterina și Maria[2]. Soția lui Ioan Panaioti, Maria, care deceda-se la 19 ianuarie 1813, a fost înmormântată la Gura Căinari, în vecinătatea altarului bisericii în construcție, ctitorită de marele dregător[3]. Biserica cu hramul ”Sf. Cuv. Mc. Parascheva” din Gura Căinari a fost târnosită (DEX - târnosire – sfințire, inaugurare) în anul 1816[4], în localitate a existat o altă biserică mai veche, de lemn, lipită cu lut și acoperită cu stuf. Acel lăcaș de închinăciune avea hramul “Sf. Ierarh Nicolae”, nu se cunoaște când a fost zidit, atestat documentar în anul 1778. La Lunga (Drojdeni), serviciul divin se oficia în Biserica “Sf. Ierarh Nicolae”, atestată documentar în 1804. Biserica era de lemn, lipită cu lut și acoperită cu stuf[5]. În anul 1837, prin contribuția consilierului de curte Constantin Botezatu, împreună cu soția lui, Ecaterina, fiica lui Enache Panaioti, care primi-se drept zestre moșia satului Lunga, se construiește în această localitate actuala Biserică cu hramul “Sf. Împărați Constantin și Elena“[6] ctitorii lăcașului sfânt își dorm somnul de veci în preajma altarului bisericii.

În anul 1821, Enache Panaioti, pentru a dovedi rangul său de medelnicer a prezentat Comisiei pentru cercetarea dovezilor nobilimii din Basarabia un document eliberat de către domnitorul Constantin Ipsilanti Vodă din 1807. La 20 iulie 1821, medelnicerului Panaioti, după rangul său i s-a recunoscut dreptul de nobil[7].

Ioan Panaioti, ctitorul bisericii din Gura Căinarului s-a nevoit și de construcția unei biserici la Putinești. Lucrările de construcție a bisericii din Putinești au durat timp de patru ani, din 1824 până în 1828. În 1827, la 19 octombrie, trece în lumea celor drepți ctitorul principal al bisericii, medelnicerul Ioan Panaioti. A fost înmormântat în cavoul familiei sale, alături de soția sa, în vecinătatea altarului bisericii din Gura Căinarului, o altă ctitorie a marelui dregător. Un alt supraveghetor al lucrărilor de construcție a bisericii din Putinești a fost epitropul Dimitrie Panaioti, o rudă apropiată a medelnicerului. Cel din urmă a decedat în anul 1839, fiind înmormântat alături de cavoul familiei lui Enache Panaioti. În preajma altarului bisericii din Gura Căinarului sunt înmormântați Nicolae Leonard, trecut la Domnul la 18 februarie 1846 și soția sa Maria Leonard (Panaioti), decedată la 10 iulie 1870.

În anul 1832, moșia satului Putinești era în proprietatea pomescicului Nicolae Panaioti, fiul răposatului medelnicer Enache Panaioti. La data de 11 ianuarie 1864 a decedat soția proprietarului moșiei Putinești, Maria Panaioti, de apoplexie, la vârsta de 48 de ani. Peste patru ani de la decesul soției, la 18 noiembrie 1868 a răposat și proprietarul Nicolae Panaioti, la vârsta de 62 de ani, fiind bolnav de cehotcă (oftigă). A fost înmormântat la 20 noiembrie în preajma altarului bisericii din Putinești, alături de soția lui. Moșia satului a fost preluată de Ion Panaioti, fiul răposatului pomescic-medelnicer[8].

Ca proprietari ai unor întinse moșii din fostele ținuturi ale Iașilor și Sorocii, medelnicerul Enache Panaioti și urmașii săi și-au asumat nu doar rolul de ctitori ai unor lăcașuri de cult, ci și responsabilitatea întreținerii și sprijinirii acestora pe termen lung. În conformitate cu tradiția ctitoricească a boierimii moldovene, grija față de biserică nu se limita la ridicarea edificiului, ci presupunea înzestrarea acestuia cu cele necesare desfășurării serviciului divin, precum și asigurarea unor surse de venit destinate întreținerii clerului și a edificiului bisericesc. Prin astfel de danii și acte de binefacere, ctitorii contribuiau la continuitatea vieții religioase și la consolidarea rolului bisericii ca principal centru spiritual și comunitar al satelor aflate pe domeniile lor.

Protoiereu Ioan Lisnic

[1]Extras din cartea: Protoiereu Ioan Lisnic. Biserica “Sf. Nicolae” din Putineşti la popas aniversar: 200 ani de la sfințirea pietrei de temelie și începutul lucrărilor de construcție (1824-2024). Iași. Editura Stef, 2024.

[2]Gheorghe G. Bezviconi. Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru. București. Fundația Regele Carol I, 1940, p. 102.

[3] Pe piatra mormântului este încrustat următorul text: „Aici odihnește robul lui Dumnezeu Ioann Panaioti Medelnicer care sau mutat din viață la anu 1827 octombrie 18 alături cu soțîia sa Maria care la 1813 Genari 19 asemenea sau mutat. Pomescicu moșielor Putinești Gura Căinariului și Lunga”.

[4]Evidența bisericii din Gura Căinarului pe anul 1843, ANA, F. 211, inv. 6, d. 20, f. 72.

[5]И. Н. Халиппа. Сведения о состоянии церквей Бессарабии в 1812-13 гг. Труды Бессарабской Губернской Учёной Архивной Комиссии. Том третий. Кишинев, 1907 год, стр. 280.

[6]ANA, F. 211, inv. 1, d. 57, f. 368.

[7]Gheorghe G. Bezviconi, op. cit.

[8]ANA, F. 211, inv. 6, d. 103, f. 21; inv. 6, d. 118, f. 101; inv. 15, d. 7, f. 65.