Gavriil Rohut, Arhiepiscop al Moldovei sovietice cu reședința la Balta – condamnat la moarte prin împușcare

Gavriil Rohut,
Arhiepiscop al Moldovei sovietice cu reședința la Balta
– condamnat la moarte prin împușcare

 În anul 1924, autoritățile sovietice înființează în stânga Nistrului o entitate statală numită Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Această provincie rămânea în componența Ucrainei sovietice și cuprindea raioanele transnistrene de astăzi ale R.Moldova, plus  raioanele Ananiev, Balta, Bârzula, Codâma, Cruteni, Ocna Roșie și Pesciana. Scopul creării RASSM era motivată de către statul sovietic, ca răspuns la aspirațiile naționale ale moldovenilor de peste Nistru, de fapt se urmărea ca prin propagandă să se contribuie la bolșevizarea Basarabiei și extinderea comunismului până în Balcani. Până în anul 1929, capitala acestei republici a fost la Balta, apoi a fost mutată la Tiraspol[1].

Pentru a da și o mai mare amploare propagandistică, autoritățile sovietice îngăduie organizarea în RASSM a unei episcopii moldovenești cu sediul la Balta. În timpul țarismului, în orașul Balta se afla reședința vicarilor eparhiei Podoliei (cu sediul la Kameneț-Podolsk), de această dată, vicariatul de Balta este ridicat la rangul de episcopie. Episcopia de Balta era în componența Mitropoliei Harkovului și a întregii Ucraine din cadrul grupării religioase necanonice “Biserica vie”, susținută de autoritățile comuniste cu scopul de a diviza Biserica Ortodoxă. Membrii acestei grupări religioase se pronunțau pentru “democratizarea” Bisericii, se abăteau de la Canoanele Bisericești, simplificau slujbele, admiteau căsătoria episcopilor, recăsătoria preoților și a diaconilor văduvi ș.a. Pe lângă Biserica "tihoniană” (canonică) și“Biserica vie”, pe teritoriul Ucrainei sovietice activa și o altă grupare bisericească necanonică, numită “Biserica ucraineană autocefală”, apărută ca produs al mișcării naționaliste ucrainene. După 1930, s-au făcut încercări de a întemeia în RASSM o episcopie moldovenească  “tihoniană”, cu sediul la Tiraspol, însă fără nici un rezultat.

În anul 1926, la conducerea Eparhiei de Balta a fost numit episcopul moldovean Gavriil Rohut, care a  condus această eparhie până în anul 1938, când a fost arestat[2]. Erarhul de la Balta era acuzat de activitate contrarevoluționară, fiind judecat la 22 aprilie 1938 în cadrul ședinței troicii NKVD din RASSM și condamnat la moarte prin împușcare[3]. Odată cu arestarea epscopului încetează și existența eparhiei de Balta.

Gavriil Rohut s-a născut la 23 noiembrie 1872[4] într-o familie de țărani moldoveni din stânga Nistrului. Părinții săi erau Timofei și Tatiana Rohut din satul Harmațca, Dubăsari. A învățat întâi la școala primară din satul natal, apoi a mers la Grigoriopol unde a urmat studiile gimnaziale. Ajuns la vârsta maturității și fiind atras de viața monahală, pleacă la Muntele Athos. După o perioadă de ascultare la mănăstire, a fost tuns în monahism, la 25 martie 1897. A frecventat școala mănăstirească, apoi a fost hirotonit ieromonah.

Peste câțiva ani, ieromonahul Gavriil se întoarce la locurile natale, viețuind pe rând la câteva mănăstiri. A fost stareț al mănăstirilor Berșad și Șargorod, apoi a fost numit Exarh al mănăstirilor din Eparhia Podoliei și ridicat la rangul de arhimandrit[5].

În anul 1923, sub presiunea autorităților bolșevice, arhimandritul Gavriil Rohut aderă la gruparea religioasă necanonică “Biserica vie”[6]. La scurt timp, după abaterea de la Biserica Canonică a fost ridicat la treapta de arhiereu și numit Vicar al Eparhiei Moghilăului, cu reședința la Bar. În anul 1926 a fost numit în funcția de episcop al Moldovei  sovietice, cu reședința la Balta[7] și în 1932, ridicat la rangul de arhiepiscop[8].

La Balta, episcopul Gavriil Rohut trăia modest. Se întreținea din venitul de la catedrală și din cotizațiile parohiale mici, menite pentru întreținerea episcopiei. Odată cu înființarea Episcopiei de la Balta, în parohiile moldovenești în care slujbele bisericești se oficiau mai înainte în limba slavonă, o parte din rugăciuni și cântări bisericești erau rostite și căntate în limba înțeleasă de popor. Episcopia Moldovei avea 164 parohii, era condusă de chiriarh, ajutat de consiliul eparhial, numit „Cârmuirea Eparhială Moldovenească”.

Până în anul 1938, toate bisericile Eparhiei de Balta au fost închise, majoritatea preoților fiind supuși represiunilor[9]. Arhiepiscopul Gavriil a păstorit la Balta până la 7 martie 1938, cand a fost și el arestat. În scrisoarea informativă din 18 aprilie 1938, eliberată de către  sovietul orășenesc Balta, se menționa: „Rogut Gavriil Timofeevici, născut în anul 1872 în satul Harmațca, raionul Dubăsari, s-a stabilit cu traiul în orașul Balta în anul 1926. Din momentul sosirii sale la Balta, Rogut Gavriil a fost arhiereu eparhial – slujitor al cultului religios. Potrivit informațiilor disponibile, după închiderea bisericilor din orașul Balta, aduna poporul la rugăciune în cimitir. Desfășura și o activitate îndreptată împotriva puterii sovietice. În orașul Balta, Rogut nu are  avere.” Din protocolul de anchetă se arăta că Rogut Gavriil era “arhiepiscop al orașului Balta și arhiepiscop al Moldovei”. Conform rechizitoriului din 18 aprilie 1938, pe parcursul anchetei a fost stabilit cum că “Rogut G.T. a fost de-a lungul anilor slujitor al cultului religios. În anul 1936, Rogut G. a fost recrutat de către mitropolitul orașului Kiev, Cekanovski, într-o organizație contrarevoluționară, cu scopul de a desfășura în rândul populației, activități contrarevoluționare și de spionaj. Fiind membru al unei organizații contrarevoluționare, făcea agitație c. r. în rândul clericilor”[10].

Judecata erarhului de la Balta a avut loc la 22 aprilie 1938, în cadrul sedinței troicii NKVD din RASSM, conform art. 58-10 CP al RSSU, fiind condamnat la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 24 aprilie 1938.

Peste 5 decenii de la executarea sentinței, arhiepiscopul Gavriil Rogut a fost reabilitat de către Procuratura regiunii Odesa, la 28 aprilie 1989[11].

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Elena Negru, Politica etnoculturală în R.A.S.S. Moldovenească (1924-1940), Editura Prut Internațional, Chișinău, 2003, p. 11

[2] Nica, Antim, Arhimandrit Dr., Vicarul Misiunii Bisericești pentru Transnistria, Viața religioasă în Transnistria, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1943, p. 61 - 64

[3] Архимандрит Евфросин (Билаш), Одесский Мартиролог: Путь к Голгофе усеян не только осколками звезд… Часть 19, Sursa: http://2010.orthodoxy.org.ua/content/odesskii-martirolog-put-k-golgofe-useyan-ne-tolko-oskolkami-zvezd-chast-19-80536, Apud: Архив УСБУ в Одесской области. Дело 17 878-П. Л.д.8

[4] Русское православие, Sursa: http://ortho-rus.ksproject.org/cgi-bin/ps_file.cgi?2_670

[5] Nica, Antim, Arhimandrit Dr., op. cit., p. 62

[6] Образовательный портал «Два града», Sursa: https://dvagrada.ru

[7] Nica, Antim, Arhimandrit Dr., op. cit.

[8] Русское православие

[9] Nica, Antim, Arhimandrit Dr., op. cit., p. 64 - 65

[10] Архимандрит Евфросин (Билаш), op. cit.

[11] Ibidem; Новомученики, исповедники, за Христа пострадавшие в годы гонений на Русскую Православную Церковь в XXв., Sursa: http://martyrs.pstbi.ru/bin/code.exe/frames/m/ind_oem.html/charset/ans

Sigiliul Episcopiei de Balta

Preoții Ioan și Climentie Holdevici – condamnați la moarte prin împușcare

Preoții Ioan și Climentie Holdevici –
condamnați la moarte prin împușcare

Preotul Climentie era fiul preotului Ioan Holdevici. Ambii preoți au fost martirizați prin împușcare, in timpul represiunilor sovietice din anii 30 ai secolului trecut. Părintele Ioan a fost judecat la 14 noiembrie 1937, în cadrul ședinței troicii NKVD din  regiunea Kameneț-Podolsk și condamnat la moarte prin împușcare. Peste 7 luni de la martirajul părintelui, a fost condamnat la aceiasi pedeapsă și fiul său, preotul Climentie Holdevici, fiind judecat la 14 iunie 1938, în cadrul ședinței troicii NKVD din ținutul Krasnoiarsk.

Preotul Ioan Holdevici s-a născut în anul 1866[1] în satul Neporotova, jud. Hotin. Tatăl său, Xenofont Holdevici era cântăreț titular la biserica din Heporotova[2]. În perioada anilor 1880-1886, viitorul preot a învățat la Seminarul Teologic din Chișinău[3] și după absolvirea studiilor, la 13 iunie 1886 a fost numit preot la Biserica „Sf. Dimitrie” din localitatea Belousovca, jud. Hotin[4], fiind hirotonit în trepta de preot la 22 iulie[5]. La 11 decembrie părintelui Ioan i se încredințează funcția de misionar al județului Hotin[6].

La 17 februarie 1887, preotul Ioan Holdevici a fost transferat la Biserica „Sf. Împ. Constantin și Elena” din Hotin[7] și în următorul an este numit în funcția de profesor la scoala parohială nr.1 din același oraș[8]. Între anii 1890-1906, părintele a slujit la Biserica “Sf. Ap. Petru și Pavel” din Lencăuți[9], apoi la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din Rucșin, jud. Hotin[10]. Pe parcursul activității sale pastorale, misionare și pedagogice a fost decorat cu mai multe distincții bisericești[11], iar la 6 mai 1913 a fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, gr. III”[12].

La biserica din Rucșin, părintele Ioan Holdevici a slujit până în anul 1918. A refuzat să depună jurământ de credință regelui și statului român, pregătindu-și actele pentru a pleca cu întreaga familie în Rusia. Părintele a fost și unul dintre susținătorii Revoltei de la Hotin (1919), “a dat în folosința rebelilor o pereche de cai pentru artilerie și binecuvânta toate detașamentele de rebeli din Rucșin care plecau la luptă împotriva ocupanților”[13]. După înăbușirea revoltei, autoritățile românești l-au expulzat pe părintele Ioan peste Nistru[14]. A locuit în continuare, împreună cu membrii familiei sale, în localitatea Volkovințî, regiunea Hmelnițk (Ukraina).

Represiunile sovietice din anii 30, nu l-au trecut cu vederea nici pe părintele Ioan Holdevici. A fost arestat la 26 octombrie 1937, fiind acuzat de activitate contrarevoluționară. Judecata a avut loc la 14 noiembrie 1937, în cadrul ședinței troicii NKVD din  regiunea Kameneț-Podolsk și condamnat la moarte prin împușcare. Executarea sentinței a avut loc la 27 noiembrie[15], la acea vreme părintele avea  vârsta de 71 de ani pământești împliniți.

Peste 7 luni de la martirajul părintelui, a fost condamnat la aceiasi pedeapsă și fiul său, preotul Climentie Holdevici[16].  Părintele Ioan a fost reabilitat la 29 septembrie 1989 de către Procuratura regiunii Hmelnițk[17].

Preotul Climentie (Clim) Holdevici s-a născut în anul 1887 în familia preotului Ioan și a preotesei Eugenia Holdevici[18] din orașul Hotin. În 1887, tatăl său era preot la Biserica „Sf. Împ. Constantin și Elena” din Hotin[19], între anii 1890-1906, părintele a slujit la Biserica “Sf. Ap. Petru și Pavel” din Lencăuți[20], apoi la Biserica “Sf. Arh. Mihail” din Rucșin, jud. Hotin[21]. Tânărul Climentie și-a petrecut copilăria în satul Lencăuți, unde a si urmat școala parohială. În perioada anilor 1897-1902 a învățat la Școala spirituală din Edineț[22]. În  1917, era membru al partidului libertății naționale din Rusia[23] (partidul kadeților).

În anul 1928, Climentie Holdevici era preot în satul Ust-Erba, raionul Bograd, Republica Hakasia (Rusia). Din cauza etichetării sale ca „slujitor al cultului religios”, împreună cu alți clerici din Hakasia, sunt lipsiți de dreptul la vot, listă semnată la 11 decembrie 1928 de către șeful GPU din ținutul Hakasia[24]. În 1934, părintele a fost condamnat la muncă forțată pe o perioadă de un an[25]. A locuit în continuare în orașul Abakan și pentru a se putea întreține, a lucrat în calitate de contabil la o cooperativă de stat.

La 7 mai 1938, părintele Climentie Holdevici a fost arestat. Era acuzat ca fiind membru al unei organizații contrarevoluționare. Judecata a avut loc la 14 iunie 1938, în cadrul ședinței troicii NKVD din ținutul Krasnoiarsk, fiind condamnat la moarte prin împușcare. Executarea sentinței a avut loc la 7 august 1938[26]. Cu 7 luni înainte a fost condamnat la moarte și tatăl  părintelui Climentie, preotul Ioan Holdevici[27]. Părintele Climentie a fost reabilitat de către Judecătoria ținutului Hakasia, în anul 1957[28].

                              Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1] Справочная книга Кишиневской Епархiи, на 1911 годъ , Кишиневъ,1911, p. 207

[2] Лотоцкiй П.А. Списокъ и краткiя бiографiи окончившихъ полный курсъ Кишиневской Духовной Семинарiи (1813-1913 г.г.). Кишиневъ: Епархiальная типографiя, 1913, p. 83

[3] Кишиневскiа Епархiальныя Въедомости, еженедъльное изданie, nr. 12. 1886, p. 139

[4] Idem, nr. 14, 1886, p. 176

[5] Idem, nr. 15, 1886, p. 197

[6] Idem, nr. 24, 1886, p. 313

[7] Idem, nr. 5, 1887, p. 153

[8] Idem, nr. 19, 1888, p. 676

[9] Idem, nr. 24, 1890, p. 1071

[10] Idem, nr. 5, 1906, p. 51

[11] Idem, nr. 6, 1893, p. 72; nr. 14, 1897, p. 290; nr. 10, 1902, p. 273, ș.a.

[12] Idem, nr. 19, 1913, p. 152

[13] Яків Гайсенюк, Рукшин на зламі століть, Книга друга, видавництво «Зелена Буковина», Чернівці, 2010, p. 124, 136; Мандзяк, Олексiй, Православна Церква на Сокиреанщинi, Сокиряны, 2016, p. 693

[14] Ibidem

[15] Реабілітовані історією: Хмельницька область, Книга третя, Хмельницький, 2010, p. 617

[16] Жертвы политического террора в СССР, Sursa: http://lists.memo.ru/d34/f365.htm

[17] Реабілітовані історією: Хмельницька область

[18] ANRM, F. 208, inv. 6, d. 1193, f. 19

[19] Кишиневскiа Епархiальныя Въедомости, еженедъльное изданie,  , nr. 5, 1887, p. 153

[20] Idem, nr. 24, 1890, p. 1071

[21] Idem, nr. 5, 1906, p. 51

[22] Idem, nr. 14, 1902, p. 431

[23] Семейное древо, Sursa: https://pomnirod.ru/materialy-k-statyam/repressii  

[24] Список лиц религиозных культов, проживающих на территории Хакасского округа, лишенных права голоса, ГА РХ, ф.16, оп.3с., д.3, Sursa: http://www.memorial.krsk.ru/DOKUMENT/KK/281211.htm

[25] Жертвы политического террора в СССР; Красноярское общество "Мемориал", Sursa: https://ru.openlist.wiki/%D0%A5%D0%B0%D0%BB%D0%B4%D0%B5%D0%B2%D0%B8%D1%87_%D0%9A%D0%BB%D0%B8%D0%BC_%D0%98%D0%B2%D0%B0%D0%BD%D0%BE%D0%B2%D0%B8%D1%87_(1887)

[26] Книга памяти жертв политических репрессий Республики Хакасия, Том 1, Sursa: http://www.memorial.krsk.ru/Articles/XKP/1/H.htm

[27] Реабілітовані історією: Хмельницька область, Книга третя, Хмельницький, 2010, p. 617

[28] Книга памяти жертв политических репрессий Республики Хакасия, Том 1

ANRM, F. 208, inv. 6, d. 1193, f. 19