Situația clerului și a bisericilor din RASS Moldovenească în anii 1930:
între credință și constrângere. Cazul preotului Alexandru Teohari
În a doua jumătate
a anilor '30 ai secolului trecut, în RASS Moldovenească a început o nouă
campanie de închidere a bisericilor. Majoritatea preoţilor transnistreni au
devenit victime ale politicilor represive. Mulţi dintre ei au fost deportaţi
din ”zona de frontieră“. în oraşul Pervomaisk (Olviopol), regiunea Odesa, unde
în luna martie a anului 1938 au fost arestaţi şi încarceraţi în închisoarea din
Odesa. Clericii arestați au fost învinuiţi de ”activitate contrarevoluţionară
și de apartenență la organizaţii rebele contrarevoluţionare”. La 23 martie
1938, în cadrul şedinţei troicii NKVD din regiunea Odesa, au fost condamnaţi la
moarte prin împuşcare[1]. Unul
dintre preoții care au slujit în bisericile din stânga Nistrului și care au
fost supuși în repetate rânduri represiunilor sovietice a fost preotul
Alexandru Teohari. De origine greacă, acesta s-a născut la Odesa și a
desfășurat o activitate pastorală intensă în mai multe localități din RASS
Moldovenească. A slujit o perioadă mai îndelungată la biserica din Păsățele,
raionul Ananiev, precum și pentru intervale mai scurte în alte parohii, însă
activitatea sa a fost constant întreruptă de închiderea lăcașelor de cult de
către autoritățile sovietice. Pentru mai mult de un an, preotul Alexandru
Teohari a activat la biserica din Stanislavca, localitate situată la
aproximativ 7 km de orașul Râbnița, până când și acest lăcaș a fost închis.
Până în anul 1928, el fusese deja arestat de patru ori de către autoritățile
bolșevice. În același an, a fost din nou arestat sub acuzația de propagandă
antisovietică și condamnat de Colegiul GPU din RASSM la trei ani de detenție
într-un lagăr de muncă forțată. Pedeapsa a fost executată în lagărul Solovețk,
cunoscut pentru numărul mare de clerici ortodocși încarcerați acolo. Ulterior,
la 25 iunie 1938, a fost din nou arestat de către colaboratorii secției
raionale NKVD din Râbnița, fiind acuzat de activitate contrarevoluționară în
baza articolelor 54-10 și 54-11 din Codul Penal al RSS Ucrainene. În lipsa unor
probe concludente, după șapte luni de detenție, preotul a fost eliberat[2].
Situația
și condițiile de trai ale preoţilor şi ale ţăranilor transnistreni este
descrisă de către un tânăr, originar din gubernia Ekaterinoslav, refugiat de
peste Nistru: „Preoţii sunt închişi sau trimişi în Siberia la muncă silnică şi
la moarte sigură. Numai în satele de pe malul Nistrului bisericile au fost
lăsate pentru ca să se tragă clopotele şi să se facă slujbe de preoţi, cu
gândul că moldovenii basarabeni să creadă că în Rusia e bine. Dar în aceste
sate preotul este ţinut de puţinii credincioşi care au mai rămas, cei mai mulţi
fiind trimişi în Siberia sau în închisori. Preotul e silit să umble zdrenţos,
batjocorit, hulit şi flămând, căci n-are mâncare decât de la cei care se-ndură
să-i dea o bucată de pâine”[3].
Campaniile
anti-religioase de închidere a bisericilor erau organizate și se desfășurau cu
mare pompă. La biserica din Stanislavca, Râbnița, preotul Alexandru Teohari a
slujit până în anul 1935. Potrivit mărturiei fiilor lui, cu o zi înainte de Sf.
Pasti au venit la casa preotului o ceată de activiști, organizați ca la paradă,
cu cântece și veselie, fiind acompaniați și de fanfară. După ce i-au prezentat
preotului extrasul hotărârii de închidere a bisericii, au cerut cheile,
părintele le-a zis că lacătul greu se descuie, de aceea el va merge să le
deschidă biserica. Ajunși la biserică, după ce a descuiat ușa de la intrare,
părintele Alexandru s-a dus în altar și pe neobservate a luat Sf. Antimis și
l-a ascuns în sân, apoi i-a rugat pe activiștii atei să-i permită să ia cu el
ceva din odoarele sacre, însă a fost silit de ei ca să părăsească biserica. Sf.
Antimis de la biserica din Stanislavca a ajuns până în orașul german Bamberg,
unde în anul 1945, părintele Teohari, aflat în refugiu a înființat o capelă
ortodoxă, săvărșind Sf. Liturghii cu această sfințenie[4].
În toamna anului 1941, preotul
Teohari devine membru al Misiunii Ortodoxe din Transnistria, fiind numit de
către autoritățile bisericești, slujitor la biserica din orașul Bârzula[5].
Fosta biserică era transformată de către autoritățile sovietice în casă de
cultură a pionerilor[6]. După
mai multe lucrări de reamenajare, în acel local au răsunat din nou cântările
bisericești. În parohiile unde erau preoți titulari se preda religia, se
organizau coruri de elevi care cântau la biserică, cât și la serbările și
șezătorile din cadrul căminelor culturale. Se activa și în direcția asistenței
sociale, prin ajutorarea celor săraci și crearea cantinelor sociale. În raionul
Bârzula, în a 3-a zi de Paști, creștinii din parohii, în frunte cu preoții lor
au adunat ajutoare pentru ostașii răniți din spitale și pentru prizonierii din
lagărul de la Bârzula[7]. Unul
dintre fiii părintelui Teohari se afla prizonier într-un lagăr din România. La
insistența preotului protopop s-a aflat lagărul unde se afla prizonierul
Teohari, care mai apoi a fost eliberat și s-a întors la părinții lui.
Pentru a scăpa de urgia
bolșevică, în luna martie 1944, cănd trupele sovietice erau în înaintare,
preotul Alexandru Teohari împreună cu membrii familiei sale se refugiază în
România, apoi și-au continuat drumul pribegiei trecînd frontiera în Ungaria,
apoi în Germania și s-au stabilit în apropierea orașului Bamberg. Aici
părintele Alexandru, împreună cu câțiva refigiați din diferite țări ortodoxe
înființează o comunitate religioasă săvârșind slujbele divine într-un paraclis
luteran, reamenajat cu acordul autorităților locale în biserică ortodoxă. Sf.
Liturghii erau săvârșite de către preotul Teohari, cu Sf. Antimis de la biserica
din Stanislavca, păstrat cu sfințenie în tot acest timp[8].
În anul 1947, membrii familiei
Teohari se stabilesc în Belgia. Peste 4 ani de muncă istovitoare în mine,
membrii familiei preotului se refugiază în Canada, stabilindu-se în orașul
Montreal. Părintele Alexandru a slujit la Catedrala “Sf. Apostoli Petru și
Pavel“ din acest oraș, până la începutul lunii iulie 1952. La data de 3 iulie,
după lungul drum al suferinței, dar împresurat și de momente fericite,
părintele Alexandru Teohari își încheie drumul vieții pământești. A decedat din
cauza unei boli cardiovasculare. Soția părintelui a murit în anul 1990, la vârsta
de 97 de ani[9].
Extras din cartea: Protoiereu Ioan LISNIC. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei
și Transnistria. Vol. III. Iași, Editura Stef, 2022, p. 302-307.
[1]
Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord
în închisorile comuniste. Centenarul Marii Uniri, 1918–2018. Chișinău, Cuvântul
ABC, 2018, p. 127-128.
[2]ANA, F. R-3401, inv.
1, d. 4379, f. 18, 25-26, 36-38.
[3]Ce ne povestește un tânăr refugiat de peste Nistru.
În: ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 13,
26 martie 1933.
[4]Николай
и Иван Феохари. Семья Феохари иэ Одессы:
священник Александр и семеро детей.
Часть 1. În: „Церковный Вестник”, декабрь,
2014 г. Русский Кафедральный Собор Свв. Апп. Петра и Павла., Монреаль,
p. 19-25.
[5]„Transnistria Creştină. Revista Misiunii Ortodoxe
Române în Transnistria”, anul I, nr. 1, ianuarie-martie 1942, p. 45
[6]Николай и
Иван Феохари. Семья Феохари иэ Одессы:
священник Александр и семеро детей.
Часть 2. În: „Церковный
Вестник”, апрель, 2015 г. Русский Кафедральный Собор
Свв. Апп. Петра и Павла., Монреаль, p. 18.
[7]„Transnistria Creştină. Revista Misiunii Bisericești
pentru Transnistria”, anul II, nr. 1-2, ianuarie-iunie 1943, p. 116-118.
[8]Николай и
Иван Феохари. Семья Феохари иэ Одессы:
священник Александр и семеро детей.
Часть2, p. 17-21.
[9]Ibidem, p. 21-25.
