Sava Ouş s-a născut la 28 octombrie 1887. După susţinerea
examenului pentru a ocupa postul de cântăreţ, în 1918 a fost numit cântăreţ la
Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Dubna, jud. Soroca[1].
În primul an de ocupaţie sovietică (1940–1941),
cântăreţul bisericesc Sava Ouş a fost arestat, judecat şi deportat în Siberia.
În darea de seamă a protopopiei Cercului 3 Soroca din 24 noiembrie 1942 era
publicată lista clericilor pensionaţi şi deportaţi. Soţia cântăreţului Sava,
deportat de bolşevici, avea să primească o primă de ajutor[2].
Preotul Ioan Bodiu de la biserica din Dubna avea să
scrie, mai târziu, despre arestarea şi deportarea lui Sava Ouş: ”Prin luna
noiembrie a fost ridicat cântăreţul meu Sava Ouş, condamnat la cinci ani exil,
pentru că n-a transportat pâinea la stat la timp, în fond cauza a fost aceea că
a plecat ginerele peste Prut. L-au judecat la Târgul Vertiujeni, două evreice
şi un evreu, toţi trei în vârstă de 18 ani. Cântăreţul nici până astăzi n-a
venit...”[3].
Extras din cartea:
Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia
și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri,
1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC, 2018, p. 229.
Preoteasa Tatiana Chirilenco -
acuzată
de agitație antisovietică
Tatiana Chirilenco (Sandulevschi) s-a născut în anul 1902, în familia preotului
Simeon și a preotesei Ana Sandulevschi, din satul Mălăiești I, jud. Tiraspol. Tatăl său era
slujitor la biserica din satul Mălăiești I. În anul 1909 a fost transferat la
biserica din localitatea Tașlâc, același județ. La vărsta de 15 ani, Tatiana,
rămâne orfană de ambii părinți, mama a decedat în 1910, iar tatăl ei, în 1917.
Din 1911 până în 1918 a învățat la Școala Eparhială din Odesa[1]. Fiind
orfană a locuit la unchiul ei, preotul Vasile Caimacan, care la acea vreme era
slujitor la Tașlâc, arestat în 1932, de către colaboratorii secției GPU din
RASSM[2].
În anul 1919, Tatiana
s-a angajat la serviciu, la cancelaria Miliției. În următorul an se căsătorește
cu viitorul preot martir Grigore Chirilenco, care după hirotonia în treapta de
preot a slujit la biserica din satul Lunga, Dubăsari. Au avut 2 fii, Alexandru,
a.n. 1924 și Boris, a.n. 1926, împreună cu ei locuia și mama preotului, Parascovia,
văduva diaconului-cântăreț Sava Chirilenco, fost slujitor la biserica din
Coșnița, Dubăsari. Preoteasa Tatiana era casnică și se ocupa de educația
fiilor. În anul 1931, preotul Grigore
Chirilenco a fost arestat de către colaboratorii organelor GPU și judecat
pentru activitate contrarevoluționară la 3 ani de detenție, iar în 1938 a fost condamnat de către troika NKVD
la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare[3].
La 22 noiembrie
1932, preoteasa Tatiana Chirilenco a fost arestată de către colaboratorii
organelor GPU din Dubăsari și încarcerată în închisoarea din Tiraspol. Era
acuzată de agitație antisovietică, conform art. 54-10 CP RSSU[4]. Potrivit
datelor ce se conțin în dosarul penal au
fost interogați 4 martori care au făcut declarații împotriva celei arestate.
Inculpata a fost interogată de 2 ori și a negat toate acuzațiile. În
rechzitoriu se menționa că: „Chirilenco Tatiana Simeonovna, adună la locuința
sa mai multe femei, mai ales din rândul chiaburilor deposedați de avere, cu
scopul desfșurării unei agitații antisovietice, îndreptată împotriva măsurilor
politice și gospodărești desfășurate de partid și puterea sovietică”. Se
recomanda ca Chirilenco T. S. să fie
condamnată la 3 ani privațiune de libertate.
Judecata a avut loc
la 3 februarie 1933, în cadrul unei ședințe speciale a Colegiului GPU din RSSU,
preotesei Tatiana Chirilenco aplicându-i-se urmtoarea sentință: „să fie
eliberată din detenție și să fie lipsită de dreptul de a locui în 12 p. pe un
termen de 3 ani, termenul să se socoată de la
22 noiembrie 1932”[5]. Preoteasa
Tatiana a fost silită să părăsească
locul de trai, satele din preajma Nistrului fiind socotite drept ”zonă de
frontieră”.
După întoarcerea
din lagăr părintele Grigore Chirilenco a mai slujit la biserica din satul Lunga[6],
până la închiderea ei. Probabil că și preoteasa Tatiana, după expirarea
termenului de interdicție, s-ar fi întors la Lunga. Despre viața ei de mai
departe nu se cunoaște nimic.
Materialul
respectiv va fi publicat în curând, în următorul vomul de carte: Protoiereu
Ioan LISNIC. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul
Bucovinei și Transnistria. Vol. IV.
[1]ANRM, F. R-3401, inv.
1, d. 1404, f. 8-9.
[2]Informații despre
preotul Vasile Caimacan puteți găsi în: Protoiereu Ioan Lisnic. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia,
Nordul Bucovinei și Transnistria. Vol. III. Iași. Editura “Stef”, 2022, p.
58-60.
[3]Informații despre
preotul Grigore Chirilenco puteți găsi în: Protoiereu Ioan Lisnic. Clerici ortodocși din Basarabia și
Transnistria în închisorile comuniste. Iași. Editura “Stef”, 2019, p. 23-26.
[4] ANRM,
F. R-3401, inv. 1, d. 1404, f. 1.
[5]Ibidem, f. 21-23.
[6]Protoiereu Ioan
Lisnic. Clerici ortodocși din Basarabia
și Transnistria în închisorile comuniste.
Preotul Andrei Goncearuc –
omorât în timpul revoluției din 1917
Viitorul preot Andrei Goncearuc s-a născut la 4 iulie
1847, în familia lui Dionisie și a Paraschevei Goncearuc din satul Stohnaia
(com. Rezina), jud. Orhei. A fost botezat
la 13 iulie, în Biserica ”Schimbarea la Față a Domnului” din Stohnaia de către
preotul Vasile Medinschi şi cântăreţul bisericesc Teodor Medinschi, avându-l
naș pe Zaharia Solonari din Chișinău[1]. A
învățat întâi la școala din localitate, apoi la Seminarul Teologic din
Chișinău, promoția anului 1871[2]. După
hirotoniea în treapta de preot, începând cu anul 1872[3] a
slujit la mai multe biserici.
La data de 19 octombrie 1902, preotul Andrei Goncearuc,
parohul Bisericii ”Adormirea Maicii Domnului” din Cinișeuți, jud. Orhei,
conform cererii înaintate a fost transferat la Biserica ”Sf. Dimitrie” din
satul Răileanca, jud. Cetatea Albă[4], unde
a slujit până în anul 1917.
Preotul de la Răileanca a avut o moarte martirică. „În
anul 1917, bandele bolșevice cutreerau satele, pustiind, violând și pângărind
totul în calea lor”. Bolșevicii l-au bătut și l-au arestat, apoi l-au excortat
la Cetatea Albă, de unde nu s-a mai întors[5].
Răufăcătorii n-au luat în seamă nici bătrânețea preotului care era în etate, de
aproape 70 de ani.
Părintele Andrei era tatăl preotului Dionisie Gonceauc[6], un
alt preot martir, care în primul an de ocupațe sovietică a Basarabiei a fost
arestat şi deportat în Siberia[7].
Extras din cartea: Protoiereu Ioan LISNIC. Clerici ortodocși în închisorile comuniste:
Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria. Vol. III. Iași, Editura Stef,
2022, p. 150-151.
[1]ANRM, F. 211, inv. 5,
d. 122, f. 600.
[2]П.А. Лотоцкiй, op.
cit., p. 55.
[3]Справочная книга
Кишиневской Епархiи. 1911, p. 29.
[4]KEB, nr. 21, 1902, p.
620.
[5] Preot Grigore N.
Popescu, op. cit., p. 89.
[6]Arhiva
Bisericii ”Nașterea Maicii Domnului” din
Ţâpleşti (Sângerei) jud. Bălți. Evidenta bisericii pe anul 1908, f. 4.
[7]Informații despre preotul Dionisie Goncearuc puteți găsi în cartea: Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, p. 167-168.
Activitatea editorială a Arhimandritului Visarion Puiu la Chișinău, cu anexa lucrării în original: Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia „Biserici şi mănăstiri”
În timpul aflării sale la
Chişinău, Arhimandritul Visarion Puiu, activând în funcțiile de Director al
Seminarului Teologic şi din decembrie 1918, Exarh al mănăstirilor din Basarabia
(1918 – 1921) a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor
Istorice din Basarabia, fondată în 1919[1].
Această Comisiune avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de
la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului
1920, Arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou
provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia „Biserici şi mănăstiri”,
lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din
Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se
încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologice din Chişinău. Mai
conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului,
care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci[2].
Societatea Istorico-arheologică
bisericească a fost întemeiată în aprilie 1904 şi a funcţionat până în 1944.
Membrii societății, desfăşurând o activitate fructuoasă au lăsat un bogat patrimoniu
ştiinţific şi cultural. Printre membrii ei au fost: I. Halipa, I. Parhomovici,
V. Curdinovschi, V. Puiu, C. Tomescu, N. Iorga, Al. Lapedatu, P. Constantinescu
– Iaşi ş.a. În
În 1919, pe paginile Revistei
Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este
publicată lucrarea Arhimandritului Visarion Puiu, Monăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare
consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918. În cuvântul
de introducere autorul arată că lucrarea de faţă apare din dorinţa de a aduce
la cunoştinţa cititorului „această a noastră frumoasă bogăţie
naţională-bisericească, aşa cum s-a găsit ea în anul realipirii Basarabiei la patria
mamă în 1918 şi ca un îndemn pentru istoricii iscusiţi, să le cerceteze, să
scoată la iveală documentele şi datele trebuitoare, din care după aceea, să se
poată alcătui monografiile lor în chipul dorit”. Arată că această lucrare „nu
se poate face fără cunoaşterea limbii ruse necunoscută cărturarilor noştri din
vechiul regat, din care pricină şi cercetările ca şi descrierile privitoare la
această latură a neamului nostru, până acum sunt puţine şi neîndestulătoare în
limba română; şi viaţa mănăstirilor basarabene s-a manifestat mai mult tocmai
în acea vreme”.
În această lucrare, autorul
împarte mănăstirile basarabene după felul cum au fost ctitorite, în trei
categorii: mănăstiri domneşti – Vărzăreşti, Căpriana şi Ismail; mănăstiri
boiereşti – Hâncu şi Suruceni; mănăstiri întemeiate de monahi şi credincioşi[5].
Bazată pe materialul documentar cules până la acea dată, autorul prezintă câte
un scurt istoric a fiecărei mănăstiri, dă numele ctitorilor şi cârmuitorilor
din pomelnicile mănăstireşti. Această lucrare, fiind cea mai fundamentală şi
mai sistematică din acest gen, stă până în prezent la baza istoriografică a
tuturor cercetărilor ce oglindesc viaţa monahală şi istoria mănăstirilor
basarabene[6].
În 1919, la tipografia
societăţii de editură „Luceafărul” din Chişinău, se editează lucrarea
Arhimandritului Visarion Puiu, O Românie
nouă, extrasă din ziarul, România nouă, nr. 220 din 20 noiembrie 1918,
având 13 pagini. Iar în 1920 la tipografia „Glasul Ţării” din Chişinău se
editează lucrarea, Predici pentru oraşe,
avân 232 pagini[7].
La 1 decembrie 1920, membrii
Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, întruniți într-o ședință, pun
în discuție raportul lucrării Tablou
provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia „Biserici şi mănăstiri”,
întocmit și prezentat de către Arhimandritul Visarion Puiu. Lucrarea a fost
aprobată, atât de Comisiunea de la Chișinău, cât și de cea centrală de la
București, servind drept instrument de lucru pentru inventarierea lăcașelor de
cult din Basarabia fiind declarate drept monumente istorice. La data de 4
decembrie, într-un raport adresat președintelui Comisiunii centrale de la
București, Paul Gore, președintele Comisiunii, secțiunea Chișinău, îi scria: „Avem
onoarea a vă prezenta un exemplar din Tabloul
provizoriu al bisericilor şi monăstirilor basarabene, care potrivit legii,
urmează a fi socotite monumente istorice, întocmit după informații culese
direct și din diferite izvoare cu caracter oficial de P. C. Sa părintele
Arhimandrit V. Puiu, membru în secțiunea din Chișinău, pentru a fi publicat, -
până la întocmirea unui buletin complet și definitiv, - spre a fi cunoscut
persoanelor care ar dori să facă asupra lor cercetări ulterioare istorice sau
de conservare. Acestui tablou va urma la timp altul, arătând: Cetățile,
ruinele, movilele și felurite urme cu însemnătate istorică în această lature a
țării”. Președintele Comisiunii
centrale de la București a scris următorul răspuns: „Domnule Coleg, În numele
Comisiunii Monumentelor Istorice am onoare a vă exprima vii mulțumiri pentru
tabloul bisericilor din Basarabia, ce urmează a fi declarate monumente istorice
pe care ați binevoit a ni-l înainta”.
Potrivit titlului lucrării, cât
și celor menționate în raport, autorul a realizat un Tablou provizoriu..., „până la întocmirea unui buletin complet și
definitiv”, fără ca cineva să aibă pretenții că e incompletă, fiind totuși
prima lucrare de inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după
Marea Unire din 1918. Lucrarea nu a mai fost modificată, dar nici publicată,
fiindcă doar peste câteva luni autorul a plecat de la Chișinău. La 25 martie
1921, Arhimandritul Visarion Puiu a fost hirotonit arhiereu, cu titlul de
Episcop al Argeşului.
Lucrarea n-a fost publicată
nici în perioada respectivă nici până în prezent, cu excepția transcrierii ei
în 2015, de către arhitectul și muzeograful Eugen Bâzgu, autorul studiului, Un repertoriu al bisericilor de lemn și zid
din Basarabia, alcătuit de Arhimandritul Visarion Puiu la 1920. Lucrarea Tablou provizoriu... se păstrează în
manuscris la Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice din România, dosarul Monumente
istorice din Basarabia 1919-1921. Corespondența și Lista monumentelor din
Basarabia, pe județe:
Bălți, Cahul, Cetatea Albă,
Chișinău, Hotin, Ismail, Orhei, Soroca, Tighina[8].
Vă propunem în continuare
lucrarea Arhimandritului Visarion Puiu, Tablou
provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia „Biserici şi mănăstiri”, în
original. Acest studiu cât și numeroasele lucrări scrise de către vrednicul de
pomenire, Mitropolitul Visarion Puiu (1879-1964), sunt până în prezent opere de referință pentru
mulți cercetători.
Prot. Dr. Ioan Lisnic
[1]Protoiereu Ioan Lisnic. Mitropolitul Visarion Puiu: Viața și opera sa bisericească. Chişinău: Editura „Labirint”, 2010, p. 43-45.
[2] Iosif M. Parhomovici. Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-arheologică bisericească din Basarabia. În revista Societăţii, vol. XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p. 406.
[3] Elena Ploşniţă. Protejarea patrimoniului cultural – funcţie distinctivă a Societăţii
Istorico-Arheologice Bisericeşti. În Revista „Luminătorul”, nr.3, 1999, p.
32 – 36.
[4] Mitropolit Visarion Puiu. Însemnări din viaţa mea. Ed. „Trinitas”,
Iaşi, 2004, p. 69.
[5] Arhimandrit Visarion Puiu,. Mănăstirile din Basarabia, p. 3 – 5.
[6] Diac. Lect. Drd. Eugen Onicov. Reflecţii
istoriografice asupra istoriei vieţii monahale din Basarabia. În
Revista „Luminătorul”, nr. 3, 2004, p. 26 – 27.
[7]Zilele „Mitropolit Visarion Puiu” – Paşcani, 2000, p. 71 – 76.
