Mitropolitul Visarion Puiu – 144 ani de la naștere și 100 ani de la alegerea, investirea și înscăunarea în funcția de Episcop al Hotinului cu reședința la Bălți

  

Mitropolitul Visarion Puiu –
144 ani de la naștere și 100 ani de la
alegerea, investirea și înscăunarea
în funcția de Episcop al Hotinului cu reședința la Bălți

„Să-l primiţi pe el ca pre îngerul lui Dumnezeu. Să-l aveţi pe el ca pre un părinte duhovnicesc, ca pre îngerul păzitor al Bisericii, ca pre izvorul harului dumnezeesc, ca pre întâiul stătător arhipăstor al vostru, şi către dânsul să vă adresaţi în nevoile voastre sufleteşti”. (Gramota pastorală a ÎPS Gurie, Arhiepiscopul Chişinăului, adresată preoţilor, diaconilor, cîntăreţilor şi ortodocşilor creştini din Eparhia Hotinului, dezlegându-i canonic de a trece în grija arhierească a PS Visarion)

La 27 februarie se împlinesc 144 ani de la nasterea mitropolitului Visarion Puiu[1]. Ierarh de seamă, care prin credinţa şi patriotismul său, pre cum şi prin realizările sale deosebite, şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii. A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935).

În anul 1923, în Basarabia se înființează două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Ismail, cu reşedinţa în oraşul Ismail şi eparhia Hotinului cu reşedinţa în oraşul Bălţi.

Primul Episcop al Cetăţii Albe – Ismail a fost de curând sfinţit episcop, Nectarie Cotlarciuc, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi[2], care în 1924 avea să devină Mitropolit al Bucovinei (1924 – 1935).

Pentru Eparhia Hotinului, delegaţii Congresului Eparhial Extraordinar din 16 martie 1923, în unanimitate îl aleg pe episcopul Visarion Puiu, cunoscut prin activitatea sa în importante funcţii bisericeşti. După întrunire, delegaţii congresului trimit Mitropolitului Primat Miron Cristea, următoarea telegramă: „Congresul Eparhial Extraordinar al clericilor şi mirenilor bisericii Basarabiei, şi-a unit unanimitatea glasurilor lor, ca la noua catedră episcopală a Hotinului să vie ca ierarh Prea Sfinţitul Visarion, episcopul Argeşului ... .” La 29 martie, Marele Colegiu electoral alege în Bucureşti pe PS Episcop Visarion, candidatul clerului Basarabiei pentru Episcopia Hotinului, iar la 31 martie, în sala tronului regal are loc investirea Preasfinţitului Visarion de către MS  Regele Ferdinand I[3].

Eparhia Hotinului cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin. Pentru reşedinţa episcopală a fost ales oraşul Bălţi, deoarece se afla în centrul eparhiei, de unde pe căi ferate se putea face mai bine legăturile dintre chiriarhie şi cler.

Instalarea oficială s-a petrecut cu mare fast, la 13 mai 1923, în Biserica ”Sf. Nicolae” din Bălţi. După săvîrşirea Sf. Liturghii de către Preasfinţitul Visarion, cu un mare sobor de preoţi, s-a oficiat actul instalării. Ministrul Cultelor şi Artelor, C. Banu a dat citire decretului regal de întărire în scaun, ţinînd şi o cuvîntare, după care protopopul de Bălţi, părintele econom Vladimir Dumitriu a citit gramota pastorală a Înalt Preasfinţitului Gurie, Arhiepiscopul Chişinăului, adresată preoţilor, diaconilor, cîntăreţilor şi ortodocşilor creştini din Eparhia Hotinului, dezlegându-i canonic de a trece în grija arhierească a Preasfinţitului Episcop Visarion. În gramota pastorală se spunea: „Toţi voi fiii mei duhovniceşti, preoţi şi mireni [...], veţi trece sub duhovniceasca oblăduire, ocrotire şi îngrijire a PS Visarion al Hotinului. Să-l primiţi pe el ca pre îngerul lui Dumnezeu. Să-l aveţi pe el ca pre un părinte duhovnicesc, ca pre îngerul păzitor al Bisericii, ca pre izvorul harului dumnezeesc, ca pre întâiul stătător arhipăstor al vostru, şi către dânsul să vă adresaţi în nevoile voastre sufleteşti”[4]. În continuare, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Gurie a rostit o înălţătoare cuvântare, în care se spunea: „Preasfinţite! Îţi este cunoscută Basarabia, căci ai lucrat ogorul Domnului din laturile ei, timp de mai bine de doi ani după alipire. Ai cunoscut poporul moldovenesc de aici, blând şi bun la suflet, religios milostiv gata la orice jertfă pentru Biserică, pentru săraci, pentru orişice faptă bună. Ai avut prilejul să cunoşti pe preoţii, păstorii poporului şi să te convingi că, în majoritatea lor sînt respectuoşi şi devotaţi Chiriarhului lor, plini de duh sfânt şi râvnitori pentru propăşirea morală şi religioasă a păstoriţilor lor [...]. Păşeşte cu bărbăţie la îndeplinirea misiunii arhipăstoreşti. Poartă cu îndrăznire smerita cârjă a episcopiei de Hotin şi fii încredinţat că rugăciunile noastre şi ale întregii Biserici Ortodoxe Române te însoţesc”[5]. După aceste cuvinte înălţătoare, Preasfinţitul Visarion a rostit cu smerenie următoarea rugăciune: „Arată-mi, Doamne, calea pe care să merg; căci către Tine am ridicat sufletul meu”. În continuare, renunţând la obişnuitele făgăduinţi pe care le face orice nou venit la cârma oricărui aşezământ, mărturisi: „Am răsfoit adesea, în liniştea chiliei, multe pagini din trecutul Bisericii noastre şi am cercetat viaţa multor ierarhi, despre care vremele ne-au lăsat urme istorice însemnate, şi mărturisesc, n-am găsit la nici unul din ei cuvântări cu făgăduinţi pentru o activitate dorită. Am găsit însă, pagini în care istoria noastră bisericească naţională, a prins cu recunoştinţă şi admirare faptele strălucite, săvârşite de dânşii pentru Biserică şi Neam. Spre acele fapte ale lor ale marilor noştri ierarhi va fi gândul meu şi întru a-i ajunge vor fi străduinţele mele”[6].

După terminarea solemnităţii, reprezentanţii clerului, ai autorităţilor civile şi militare, delegaţii diferitor aşezăminte culturale din judeţele eparhiei, i-au adresat felicitări Preasfinţitului, urându-i rodnică arhipăstorire[7]. Episcopul Visarion găseşte eparhia fără catedrală, fără locuinţă, fără cancelarie şi fără funcţionari. După aceste triste constatări avea să scrie: „Iar dacă am venit la Bălţi, în mai 1923, oraş prin care trecusem şi altădată cu dezgustul ce produc tuturor călătorilor aşezările omeneşti primitive şi întocmirile întârziate, am găsit un oraş de gloduri cu o singură biserică ortodoxă pentru o populaţie de peste zece mii suflete creştine [...], şi o totală răceală faţă de întemeierea unei episcopii, atât din partea clerului cît şi a autorităţilor mireneşti locale şi aceea singură biserică a Sf. Nicolae din evreime, care urma să-mi fie şi catedrala episcopală”.[8]

Ca episcop al Hotinului, PS Visarion s-a ocupat de buna organizare a Bisericii şi a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei au fost construite şi renovate o mulţime de lăcaşuri, printre care şi cele din oraşul Bălţi.

În anul 1924 se sfinţeşte piatra de temelie a monumentalei Catedrale ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, iar în 1926 se începe construcţia Bisericii ”Sf. Cuv. Parascheva” şi a reşedinţei episcopale. Cu mari osteneli şi cheltuieli, aceste construcţii au fost finalizate şi sfinţite în 1935 - fapt remarcabil şi deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre. În timpul aflării PS Sale la Bălți au mai fost înfiinţate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti, casa de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănăstirea Dobruşa s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar la mănăstirea Japca – Şcoala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni. Activitatea Episcopului Visarion s-a manifestat și în inițierea unor acțiuni de ordin obștesc.

Realizările şi împlinirile Preasfinţitul Episcop Visarion, în doar 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului, rămân neşterse. A trecut bineînţeles şi prin mari greutăţi, dar îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe când era „sprijinit de un popor cu drag de Biserică, bun şi ascultător, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru. Cei 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai Bunul Dumnezeu mi le-a dat, poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa în această latură de ţară, fără teama vecinătăţii haosului şi primejdiei bolşevice, ce era aproape, peste Nistru”[9], îşi amintea mai târziu mitropolitul.

În luna octombrie 1935, prin hotărârea Sf. Sinod, Preasfinţitul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare. În cei patru ani și jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuți, cât și în următoarea sa funcție de Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942–1943), s-a ocupat de bunul mers al treburilor bisericești, dovedind bunele calități de organizator și administrator. Aflându-se apoi în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion, în 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris. 

 

                                                                                                                                                                                           Protoiereu Ioan Lisnic

 

---

[1]Mai multe informații despre mitropolitul Visarion Puiu puteți găsi în: Protoiereu Ioan Lisnic. Mitropolitul Visarion Puiu: viața și opera sa bisericească. Chișinău. Edituara ”Labirint”, 2010 și în: Protoiereu Ioan Lisnic. Episcopia Hotinului cu reședința la Bălți (1923-1944). Editura ”Labirint”, 2014.
[2] B. Buzilă. Din istoria vieții bisericești din Basarabia. Chișinău. Ed.Știința, 1996, p. 134.
[3] C. N. Tomescu. 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului. București. 1934, p. 10 – 13.
[4]„Anuarul Episcopiei Hotinului”. Chişinău. Tipografia Eparhială ”Cartea Românească”, 1925, p. 43.
[5] Ibidem, p. 44 – 45.
[6] Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 18.
[7] Prot. pr. I. Mihălcescu. Cronica Bisericească . În:Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, iunie 1923, p. 658.
[8] Pr. C. Dron. Din Eparhia Hotinului. În: ”Luminătorul”, Revista Bisericii din Basarabia, nr. 11, 1934, p. 772 – 773.
[9] Mitropolit Visarion Puiu. Însemmnări din viaţa mea. Iași. Editura Trinitas, 2004, p. 75.

Aducerea în țară a osemintelor lui Dimitrie Cantemir

 

Aducerea în țară a osemintelor

 lui Dimitrie Cantemir

Cu vaporul Principesa Maria au sosit ieri la Constanţa, deodată cu odoarele şi efectele depozitate în timpul războiului la Moscova, şi osemintele marelui şi savantului Domn moldovean Dimitrie Cantemir. Guvernul sovietic a voit să-şi manifeste ataşamentul şi prietenia faţă de poporul român, restituindu-i rămăşiţele pământene ale nefericitului principe care după bătălia dela Stănileşti, s-a retras în Rusia împreună cu oştirea învinsă a lui Petru cel Mare trăindu-şi restul vieţii în pribegie ca sfetnic şi colaborator intim al Ţarului. Deodată cu Cantemir s-a expatriat şi un număr de peste una mie de moldoveni între cari şi vestitul cronicar lon Neculce. In paginile sale Neculce găseşte cuvinte duioase pentru Moldova şi-şi exprimă profund dorul de Ţară. Dar pe când Neculce şi o bună parte din tovarăşii lui de pribegie şi au potolit acest dor, reîntorcându-se în Moldova, Dimitrie Cantemir şi-a încheiat zilele pe pământ străin luând în mormânt dorul neîmplinit de a-şi revedea patria iubită pe care a cârmuit-o în două rânduri şi pe care a descris-o şi proslăvit-o in celebra operă Descriptio Maldaviae, sortită să-i fie operă de recepţie în Academia prusacă înfiinţată la Berlin în 1700 de marele filosof Leibniz. Scrierea aceasta, alcătuită în latineşte, a fost tradusă în toate limbile culte şi constitue, pe lângă Istoria imperiului otoman şi Hronicul româno-moldovlahilor, impozantul monument istoric literar pe care învăţatul Dimitrie Cantemir şi l-a ridicat, pentru toate timpurile, în lumea ştiinţifică. Mai puţin fericit decât în domeniul literar a fost acest Domn în domeniul politic. Dimitrie Cantemir a trăit într’o vreme când imperiul otoman începu să-şi piardă din putere şi din nimbul invincibilităţii. Catastrofa de la Viena din 1683 aduse cu sine prăbuşirea stăpânirii turceşti în Ungaria, în Podolia şi-n Ucraina. Cantemir care luase în persoană parte la catastrofa armatei turceşti dela Zenta avea deci motive să creadă că a sunat ceasul prăbuşirii imperiului otoman, al izgonirii Turcilor din Europa şi al liberării popoarelor creştine de sub jugul păgân. Intre aceste popoare se găsea şi Moldova sa mult iubită, de hotarele căreia se apropiau, biruitoare, oştirile lui Petru cel Mare care invită pe Domnii români Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu să-şi unească, sub semnul crucii, oştirile cu cele ale Rusiei pentru a da lovitura de graţie păgânătiţii. In schimb ţarul se obligase a recunoaşte independenţa Moldovei întregite cu raialele dela Hotin, Tighina, Ismail şl Reni sub stăpânirea ereditară a dinastiei lui Cantemir. Oferta era prea ademenitoare iar Cantemir un prea bun moldovean şi creştin ca să o refuze. De aceea s-a pecetluit la Iași, în prezența țarului, acea alianță între Moldova și Rusia țaristă, alianță încheiată pe picor de egalitate între ruși și români, popoare creștine și pravoslavnice. O alianță similară a fost încheiată și cu Muntenia lui Constantin Brâncoveanu. Dar norocul armelor a hotărât altfel și Cantemir și-a trăit ultimii ani ai vieții în străinătate, chinuit amar de nostalgie.

 Ziarul ”Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 16 iunie 1935, p. 1. 

Rămășițele pământești ale domnitorului Țării Moldovei au fost așezate în Biserica "Trei Ierarhi" din Iași. Pe lespedea mormântului au fost încrustate următoarele cuvinte: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”. 

ÎPS Efrem Enăcescu, din activitatea sa de arhipăstor al Mitropoliei Basarabiei

  

ÎPS Efrem Enăcescu, din activitatea sa de arhipăstor al Mitropoliei Basarabiei

În calitatea sa de conducător al Bisericii basarabene, ÎPS Efrem Enăcescu, într-o perioadă scurtă de timp, “cu un calm rar, cu un tact neobișnuit și cu o energie rară”, a știut să instaureze ordinea, liniștea și pacea în toate domeniile vieții eparhiale. A efectuat numeroase vizite pastorale, a sfințit biserici și a propovăduit la diferite solemnități bisericești și naționale. Sub îndrumarea sa arhipăstorească, s-a intensificat activitatea pastorală și misionară, în toate școlile primare se preda religia, se organizau conferințe în cadrul Cercurilor pastorale, aproape în toate parohiile se activa în cadrul căminelor culturale. Au dispărut orice neînțelegeri pe tema calendarului îndreptat, se activa și în direcția misionară, cu scopul readucerii celor rătăciți la dreapta credință. O altă preocupare a ierarhului era buna organizare a vieții mănăstirești, cât și întroducerea unui duh de viață activă monahicească.

***

Fostul Mitropolit al Basarabiei, din cauza ultimii sale funcții, nu era agreat de noile autorităţi politice comuniste din România. Patriarhul Nicodim Munteanu a încercat să îl reabiliteze în faţa noilor autorităţi, numindu-l în 1947, spiritual al Internatului Teologic din Bucureşti. Începând cu anul 1948, Mitropolitul Efrem a fost stareţ la Mănăstirea Cernica. Cei de la securitate îl suspectau, cum că starețul mănăstirii, „grupează elemente anticomuniste şi antisovietice refugiate din Basarabia”. În anul 1952, din cauza presiunilor regimul comunist, ierarhul a fost pensionat, locuind în continuare la  Mănăstirea Cernica. Trece la Domnul la 5 decembrie 1968, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii.

 

                                             Protoiereu Ioan Lisnic

                         

(Rezumat; Materialul respectiv va fi publicat în curând, într-o monografie închinată marelui ierarh)  

 

 

 

Ofițerul de marină Nicolae Gulac-Artimovschi – descendent al dinastiei boerilor Panaioti, stabiliți în Basarabia

Ofițerul de marină Nicolae Gulac-Artimovschi –
descendent al dinastiei boerilor Panaioti,
stabiliți în Basarabia

Nicolae Gulac-Artimovschi a fost decorat de către Regatul Greciei 

cu distincția “Crucea de Aur a Ordinului Mântuitorului”.

Între ofițerul basarabean-Artimovschi, nepotul proprietarului de viță nobilă Nicolae Panaioti și Marele Duce Gheorghii Alexandrovici, fiul împăratului rus, Alexandru al III-lea și fratele viitorului împărat, Nicolai al II-lea, s-a cultivat o adevărată prietenie. Mai târziu Artimovschi devine adjutant al fiului împăratului, deoarece ofițerul basarabean îngrijea de Țarevici, care se îmbolnăvi-se grav de tuberculoză. Această prietenie avea să-l coste scump pe Artimovschi. Petrecând mai mult timp împreună cu Țarevici, s-a infectat și el de tuberculoză.

Nicolae Gulac-Artimovschi s-a născut la 21 noiembrie 1864, în familia lui Cleonic Gulac-Artimovschi, reprezentant al unui vestit neam din Ucraina, vicepreședintele Judecătoriei Penale din Chișinău și a Ecaterinei (Panaioti), fiica proprietarului de viță nobilă Nicolae Panaioti, ctitorul bisericii din localitatea Putinești, jud. Soroca. Nou-născutul a fost botezat la 6 decembrie, în Biserica “Sf. Pavel Tebeul” a spitalului zemstvei din Chișinău de către preotul Vasile Cazachevici, având nași pe căpitanul de viță nobilă Gavriil Catacazi și principesa Ecaterina Ghica[1].

La 19 octombrie 1865, Ecaterina (Panaioti) Gulac-Artimovschi, fiind bolnavă de tuberculoză a decedat, la vărsta de 33 de ani. Slujba înmormântării a fost oficiată la data de 21 octombrie, în Biserica “Sf. Arhanghel Mihail” din Chișinău, ulterior fiind înmormântată în cimitirul orășenesc[2]. Nicolae a fost crescut de mama lui vitregă, de Victoria (Kazimir), fiica altui  proprietar basarabean de viță nobilă, Constantin Kazimir, cu care s-a recăsătorit Cleonic Gulac-Artimovschi.

Tânărul Nicolae și-a petrcut copilăria în Basarabia. A învățat la Kiev, apoi a urmat studiile la Școala Navală și Academia de Marină din Petersburg. După absolvirea studiilor devine ofițer de marină, a publicat mai multe lucrări de specialitate[3]. La 27 aprile 1895 a fost decorat cu ordinul “Sf. Ana, gr. III”[4] și la 24 iulie același an, a fost decorat de către Regatul Greciei cu distincția “Crucea de Aur a Ordinului Mântuitorului”[5].

În iulie 1890, pe fregatul care își începea călătoria din Kronstadt și ținea direcția prin Marea Baltică, Oceanul Atlantic și Marea Mediterană, printre membrii echpajului era ofițerul de marină Nicolae Gulac-Artimovschi, dar și un alt ofițer, Marele Duce Gheorghii Alexandrovici, fiul împăratului rus, Alexandru al III-lea și fratele viitorului împărat, Nicolai al II-lea[6]. Între ofițerul basarabean-Artimovschi și Marele Duce s-a cultivat o adevărată prietenie. Mai târziu Artimovschi devine adjutant al fiului împăratului[7], deoarece ofițerul basarabean îngrijea de Țarevici, care se îmbolnăvi-se grav de tuberculoză.

Despre prietenia celor doi ofițeri de marină, cât și despre tragicul eveniment care i-a cauzat îmbolnăvirea Marelui Duce, se amintește în romanul principesei Olga Bebutova – ”Inima Țareviciului” (Сердце Царевича). Potrivit informației selectate din roman, în timpul unei călătorii pe mare, Gheorghii Alexandrovici s-a urcat pe catargul fregatei și pierzând echilibrul a căzut de la acea înălțime pe punte. Se spune că și-a zdruncinat plămânii și că de la acea căzătură i se trăgea îmbolnăvirea. A fost consultat de cei mai buni medici din lume, a fost dus în țările calde de peste mări, însă fără nici un rezultat, nici medicamentele, nici aerul cald nu i-au îmbunătățit sănătatea. Atunci, potrivit sfatului unui profesor în medicină, s-a încercat tratamentul cu aer rece, bolnavul fiind însoțit îmtr-o localitate din Caucaz și anume la Abastumani, Georgia. Familia țarului a construit în acea localitate o vilă și căteva locuințe pentru cel bolnav și personalul care îl însoțea. Peste ceva timp sănătatea Țareviciului puțin se îmbunătăți-se[8].

La Abastumani, Marele Duce a fost însoțit de prietenul său, Nicolae Gulac-Artimovschi. Această prietenie avea să-l coste scump pe ofițerul basarabean. Petrecând mai mult timp împreună cu Țarevici, s-a infectat și el de tuberculoză[9]. Membrii familiei împărătești îl trimit pe Artimovschi la tratament în Algeria. Neavând nici o scăpare își încheie drumul vieții pământești la 4 februarie 1898, la vârsta de 33 de ani. A rugat înainte de moarte să nu i se spună Țareviciului cauza morții sale, ca să nu simtă remușcări pentru prietenul său decedat. Trupul neînsuflețit al nobilului basarabean a fost adus din Algeria și a fost înmormântat în cimitirul central din Chișinău[10].

Drumul din Algeria până la Chișinău a durat timp de 28 de zile. La data de 3 martie, sicriul cu rămășițele pământești ale adjutantului Moștenitorului Țesarevici, Magestății Sale Imperiale, Gheorghii Alexandrovici, locotenent Nicolae Cleonicovici Gulac-Artimovschi a fost așezat pentru rugăciune în Catedrala din Chișinău. Slujba înmormântării a fost oficiată de către clericii catedralei, preotul Nicolae Vasilevschi și diaconul Pavel Lisinschi. Apoi răposatul a fost petrecut în procesiune până la cimitirul orașului, unde a fost înmormântat în cavoul familiei[11].

Peste un an de la decesul lui Artimovschi, la Abastumani, moare și prietenul său, Marele Duce Gheorghii Alexandrovici.

                                            Protoiereu Ioan Lisnic

---

[1]ANRM, F. 211, inv. 3, d. 167, f. 654.
[2]ANRM, F. 211, inv. 3, d. 173, f. 575.
[3]Gheorghe G. Bezviconi. Contribuții la istoria boierimii basarabene. Boierii Kazimir. În: “Din trecutul nostru”, revistă istorică, nr. 17-20, februarie-mai 1935, p. 36-37.
[4]“Морской Сборникъ”. Санктпетербургъ. Типографiя Морскаго Министерства в Главномъ Адмиралтействъ, 1895, nr. 6, июнь, стр. 5.
[5]Idem, 1895, nr. 9, сентябрь, стр 5-6.
[6] В бозе почившiй Наследник Цесаревичъ и Великiй Князь Георгiй Александровичъ. Его жизнь и погребение. Москва. Типо-литографiя, Издание Н. И. Короткова, 1899, стр. 8-9.
[7]Дневники императора Николая II: Том I, 1894-1904. Пятница, 3-го февраля 1895. Sursa: https://litresp.ru/chitat/ru/%D0%9D/nikolaj-ii/dnevniki-imperatora-nikolayaii-tom-i-1894-1904#
[8]Кн. Ольга Бебутова. Сердце Царевича (Абастуманъ). Роман. Издательство Ольга Дьякова и Ко., 1923, Берлинъ, стр 7-9.
[9]Gheorghe G. Bezviconi. Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru. București. Fundația Regele Carol I, 1940, p. 102.
[10]Gheorghe G. Bezviconi. Legăturile familiale ale lu A. C. Cuza cu Basarabia. În: “Cetatea Moldovei”, Anul III, vol. V, nr. 5, 1942, p. 163-164.
[11]ANRM, F. 211, inv. 11, d. 294, f. 57.

Surorile Cazimir: Elena Calmuțchi și Victoria Gulac-Artimovschi

Ieromonahul Nifon Andrusevici - acuzat de activitate antisovietică

Ieromonahul Nifon Andrusevici -
acuzat de activitate antisovietică

Viitorul ieromonah Nifon, cu numele de mirean Artemie Andrusevici, s-a născut în anul 1905 în Regiunea Viniţa, în familia unui cântăreţ bisericesc. A fost hirotonit în treapta de ieromonah în anul 1930 şi repartizat la Lavra din Kiev. În 1934 a fost transferat paroh într-o localitate din Regiunea Vologda, apoi în Regiunea Reazan, unde la 5 noiembrie 1937 a fost arestat. Troica specială NKVD din Reazan l-a condamnat la zece ani de lagăr pentru activitate antisovietică. După eliberare se întoarce în locurile natale, apoi vine în RSSM şi, la 1 septembrie 1948, este numit slujitor şi duhovnic la Mănăstirea „Călărăşeuca”.

În următorul an, la 27 februarie 1949, părintele Nifon Andrusevici a fost arestat. Era învinuit, ca şi în 1937, de activitate antisovietică. Consfătuirea Specială de pe lângă Ministerul Securităţii de Stat a URSS a decis expulzarea lui Artemie Andrusevici şi stabilirea domiciliului forţat în Regiunea Novosibirsk. A fost reabilitat abia peste cinci decenii, la 1 aprilie 1996.

Extras din cartea: 

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri, 1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC, 2018, p. 29.

Apariție editorială: Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria

Apariție editorială:
Clerici ortodocși în închisorile comuniste: 
Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria

LISNIC, IOAN. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria / Protoiereu Ioan Lisnic – Iași : Stef, 2022, 383 p.: ISBN 978-606-028-829-9. 

 

Prezentul studiu contribuie în baza fondurilor arhivistice din Chișinău, Odesa și Ismail și a surselor edite disponibile, la o mai bună cunoaștere a cazurilor indiviuale de persecutare ale clericilor și credincioșilor ortodocși care au fost prigoniți de regimul comunist pentru credința lor. Arhivele sovietice ascund numeroase dosare ale preoților arestați, urmăriți și martirizați, al cărora număr rămâne necunoscut.

Lucrarea dată este a treia dintr-o serie de volume ce redau biografiile clericilor și credincioșilor ortodocși persecutați de regimul sovietic. Fiecare din volumele amintite vine să facă cunoscute persecuțiile împotriva credincioșilor ale căror dosare arhivistice au fost identificate și studiate de autor pănă la data publicării. În primul volum sunt prezentate cazurile a trei sute douăzeci de victime ale regimului sovietic. Al doilea volum redă alte șaizeci de biografii ale martirilor închisorilor comuniste, iar prezenta lucrare include informații despre peste o sută șaizeci de preoți despre care autorul a aflat din dosarele identificate recent.

Această lucrare este o continuare a volumului Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste și a volumului Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, semnate de același autor și editate în 2018 și 2019. În prezenta ediție sunt reconstituite biografiile clericilor și credincioșilor din Basarabia, nordul Bucovinei, RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) și a clericilor basarabeni rămași după 1918 în stânga Nistrului. La fel, volumul include și biografiile completate a altor 26 de preoți și credincioși despre care s-a scris în primul și al doilea volum.

Numărul și distribuția cronologico-geografică a credincioșilor amintiți în prezenta lucrare este influențată de caracterul și conținutul surselor disponibile, însă considerăm că redarea succinta a unor cazuri reprezentative din punct de vedere regional și cronologic contribuie la o mai bună înțelegere a modului în care a avut loc persecutarea credincioșilor de către regimul sovietic în Transnistria, Basarabia și Bucovina.

Fondurile documentare ale Arhivei Naționale a Republicii Moldova conțin un număr de aproximativ 20.000 de dosare personale desecretizate și transmise de la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta arhivă a poliției politice a Moldovei Sovietice) la Arhiva Națională din Chișinău. În baza acestor dosare autorul a identificat numeroase cazuri de persecutare a preoților și credincioșilor, arestați sau executați de regimul comunist. Prezenta lucrare nu este exhaustivă, ca să prezinte numele tuturor celor care au fost persecutați pe criterii religioase de regimul sovietic. Urmează să fie cercetate și în continuare arhivele pentru a identifica și a fi scoase din anonimat numele tuturor care au pătimit pentru credința în Hristos. Sunt necunoscuți pentru noi dar cunoscuți de Dumnezeu. O parte dintre ei, cu siguranță vor fi canonizați de Biserică și trecuți în rândul sfinților. Cunoscând viața și faptele lor să le urmăm credința.   

Chipul Sfânt al lui Dumnezeu – Tatăl Savaot , acoperit cu portretul dictatorului

Chipul Sfânt al lui Dumnezeu – Tatăl Savaot,
acoperit cu portretul dictatorului

” …Steaua roșie va apune

Și va răsări frumos

Crucea Domnului Hristos.

Și vor veni, frățioare,

Iar zile de sărbătoare,

Și n-o să mai știm de chin

Că s-a prăbușit Stalin.”

Ajunși în cătunul Mărășești, superiorii militarilor sovietici s-au stabilit cu traiul în casa lui Timofei și a Mărioarei Covalciuc. În una dintre odăile casei, superiorii au dat jos icoana și au amenajat un cabinet pentru întruniri, agățând pe un perete și portretul conducătorului lor politic, Iosif Stalin. Peste câteva zile, după plecarea oaspeților nepoftiți, stăpânul casei și-a luat inima-n dinți și a dat jos portretul dictatorului. În timpul când scotea din ramă portretul lui Stalin, ce să vadă, de sub poza călăului a apărut chipul lui Dumnezeu – Tatăl Savaot[1]. Era de fapt o icoană veche pe care propagandiștii sovietici au acoperit chipul sfânt cu  portretul conducătorului lor politic.

Chipul lui Dumnezeu Tatăl, acoperit cândva cu portretul dictatorului

Satul Mărășești, jud. Soroca, situat pe malul drept al râului Cubolta a fost  înființat în anii ’20 ai secolului trecut de către un grup de țărani din satul Șestaci, din apropiere de Șoldănești,
împroprietăriți cu pământ în urma reformei agrare. Localitatea s-a numit Mărășești, în cinstea victorioaselor lupte de la Mărășești, din Vechiul Regat, în timpul Primului Război Mondial. În anul 1927, la parohia Putineşti, jud. Soroca este alipit cătunul Mărăşeşti, care la acea vreme era compus din 10 familii. La mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, prin străduința binecredincosului creștin Nicolae Bucur, ctitor de biserici, în localitatea respectivă s-a zidit biserica, însă numai până la acoperiş. În primul an de ocupaţie sovietică lucrările de construcţie au fost stopate, pe o perioadă de jumătate de secol.

La mijlocul lunii martie 1944, Armata Roşie a forțat Nistrul, ocupând partea de nord a Basarabiei, capitala RSS Moldovenești fiind stabilită temporar la Soroca. La 26 martie a fost ocupat și oraşul Bălţi. În drum spre Bălți, o companie militară sovietică a staționat pentru câteva zile în cătunul Mărășești.  

Ajunși la Mărășești, superiorii militarilor sovietici s-au stabilit cu traiul în casa lui Timofei și a Mărioarei Covalciuc. În una dintre odăile casei, superiorii au dat jos icoana și au amenajat un cabinet pentru întruniri, agățând pe un perete și portretul conducătorului lor politic, Iosif Stalin.

După plecarea oaspeților nepoftiți, portretul lui Stalin, fiind într-o ramă frumoasă, așa și a rămas agățat pe peretele odăii din casa lui Timofei Covalciuc. Se văita sărmanul că în loc de icoană, în Casa Mare are agățat pe perete portretul lui Stalin. Se gândea ce să facă cu chipul “Tătucului Popoarelor” și dacă militarii sovietici se vor întoarce după portretul conducătorului lor?

Peste câteva zile, Timofei Covalciuc și-a luat inima-n dinți și a dat jos portretul dictatorului. În timpul când scotea din ramă portretul lui Stalin, ce să vadă, de sub poza călăului a apărut chipul lui Dumnezeu – Tatăl Savaot. Era de fapt o icoană veche pe care propagandiștii sovietici au acoperit chipul sfânt cu  portretul conducătorului lor politic.

Timofei și Mărioara Covalciuc au păstrat cu sfințenie, la loc de cinste icoana adusă ca prin minune în casa lor de către militarii sovietici atei. După decesul soților Covalciuc icoana s-a păstrat la niște rude apropiate. Cu timpul rama icoanei a fost distrusă de carii, s-a păstrat însă litografia cu chipul lui Dumnezeu – Tatăl care a fost așezată într-o ramă nouă.

Recent, rudele apropiate ale lui Timofei și a Mărioarei Covalciuc au donat icoana bisericii din Mărășești.

Protoiereu Ioan Lisnic, 

slujitor la biserica din Mărășești, Sângerei

---

[1] Savaot, în traducere din limba ebraică este ”Domn al oștirilor (cerești)”, dar are și sensul de ”Domnul puterilor” (Psalmul 45).  

 

  

                  Biserica din Mărășești în timpul lucrărilor de construcţie (1937-1938)

          

           Biserica ”Sf. Vasile cel Mare” din Mărășești