Învierea morților la Judecata de Apoi,
sau cum savantul Newton a demonstrat
acest adevăr învățăceilor săi
Foarte
mulţi savanţi cu renume mondial au fost şi profund religioşi: fizicianul şi
matematicianul francez Ampere, fondatorul electrodinamicii, fizicianul francez
Becquerel, care a făcut descoperiri In termoelectricitate, matematicianul şi
fizicianul francez Pascal – fondatorul hidrostaticii, matematicianul german
Gauss, care a adus contribuţii importante în matematică, astronomie şi în
fizică, în domeniul magnetismului terestru; fizicianul italian Volta, unul din
fondatorii ştiinţei despre electricitate ș.a.
Marele savant Isaac Newton,
se spune că îşi descoperea capul ori de câte ori auzea pronunţându-se numele
lui Dumnezeu. Fiind încă în viaţă, a pregătit piatra care trebuia să fie
aşezată pe mormântul său, incrustând pe ea numele său şi numindu-se rob al lui
Dumnezeu.
Odată, niște studenți l-au
întrebat pe Newton cum de el, un om atât de învățat, poate crede
în învierea morților la
Judecata de Apoi, doar trupurile lor au putrezit, s-au descompus în praf și
cenușă amestecându-se cu pământul. Savantul a
luat puțină țărână, a pus-o pe
masa laboratorului său și a amestecat-o cu niște pilitură de fier, apoi le-a cerut studenților
să despartă fierul de pământ. „Așa
ceva este imposibil!”, au zis ei. Newton a zâmbit, a luat un magnet cu care, în
câteva clipe a extras particulele de fier din țărână. Apoi le-a zis învățăceilor săi: „Dacă eu pot face așa ceva, atunci cu
atât mai mult și Dumnezeu, Făcatorul cerului și al pământului, care a făcut lumea și oamenii,
poate să adune la sfârșitul
vremurilor toate particulele corpului nostru și să-l învie!”
***
Din
punct de vedere teologic, prin
înviere se înţelege reconstituirea trupului omenesc din elementele din care a
fost compus şi revenirea lui la viaţă, prin unirea lui din nou cu sufletul împreună
cu care a trăit pe pământ. Cu toată identitatea materială, trupurile înviate se
vor deosebi de cele de pe pământ, căci vor fi la fel cu trupul înviat al
Mântuitorului, adică vor fi spirituale, nestricăcioase şi nemuritoare, fără
infirmităţi. Aceste însuşiri nu vor avea decât trupurile celor drepţi şi nu
toate în aceeaşi măsură. Trupurile celor păcătoşi vor fi numai nemuritoare şi
nu vor avea nici una din celelalte daruri ale spiritualităţii.
Protoiereu Ioan Lisnic
IN MEMORIAM:
Vrednicul de pomenire
Protoiereu Mitrofor Nicolae Lisnic
Viitorul preot s-a născut la 6
octombrie 1957, in oraşelul Muhino, raionul Şimanovsk, Regiunea Amur din
Federația Rusă. Localitate unde se aflau în deportare părinții PC Sale, fostul
cântăreț (şi viitorul preot) Grigore Lisnic de la biserica din Gura Căinarului,
Floreşti, împreună cu soţia sa, Nadejda.
Revenind împreună cu părinții la
baştină, a absolvit studiile preuniversitare din localitate, iar în 1982,
Universitatea de Stat "Alecu Russo" din mun. Bălți. Activează în
calitate de pedagog în mai multe şcoli. Se căsătorește cu viitoarea preoteasă
Svetlana împreună cu care au crescut trei copii, fiind un tată grijuliu.
După absolvirea cursurilor şcolii
duhovniceşti în 1995, a fost hirotonit diacon şi în următorul an în treapta de
preot, fiind numit cleric la biserica din Gura Căinarului, Floreşti.
Din luna mai 1996 până la 20 noiembrie
2022, părintele Nicolae a desfășurat o frumoasă activitate misionară și pastorală
în satul Țiplești, Sângerei, cu Biserica "Nașterea Maicii Domnului".
Locuitorii satului Țiplești păstrează vie amintirea și povețele PC Sale.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu drepții!
Preotul Meletie Ivanov-martirizat în Joia Mare din Săptămâna Patimilor Domnului
Meletie Ivanov s-a născut în anul 1852, în familia
preotului Avacum Ivanov de la biserica din Selemet, jud. Bender. A învățat
întâi la școala din localitate, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău,
promoția anului 1875. Tot în acel an a fost hirotonit preot slujind întâi la
Biserica ”Înălțarea Sf. Cruci” din satul Solonceni, jud. Orhei. La data de 4
martie 1878, potrivit cererii înaintate a fost transferat la Biserica ”Sf. Arh.
Mihail” din satul Mihailovca, jud. Bender (în perioada anilor 1776-1812, cât și în perioada
interbelică localitatea s-a numit Bahmutea, în prezent – Mihailovca, r.
Cimișlia).
Preotul Meletie Ivanov
a păstorit credincoșii din Mihailovca până la sfârșitul lunii martie 1917,
fiind martirizat în Joia Mare din Săptămâna Patimilor Domnului. La data de 30
martie/ 12 aprilie, după oficierea slujbei deniei din Joia Mare, preotul,
împreună cu paraclisierul bisericii se întorceau acasă. Ajunși la locuința
preotului, paraclisierul și-a continuat calea spre casa sa. La scurt timp după
despărțire, paraclisierul „a auzit în urmă niște strigăte înăbuțite și zgomot
în curtea preotului”. Întorcându-se în grabă nu l-a mai găsit pe preot a găsit
în fața casei numai pălăria și bastonul lui. La chemarea paraclisierului, s-au
adunat locuitorii satului și după lungi căutări au găsit trupul neânsuflețit al
preotului în fântana din curtea casei parohiale. „Cînd l-au scos afară din
fundul fântânii, părintele Meletie avea capul despicat în două de un corp
tăios, sabie, ori tesac din cele groase și late”. În urma cercetărilor
efectuate așa și nu au mai fost găsiți asasinii. Locuitorii satulu presupuneau,
că preotul lor ar fi fost asasinat de către soldații ruși caucazieni, sau de
către soldați din divizia sălbatică de tunguști care staționau în preajma
comunei.
În anul 1917, Sf. Înviere a Domnului s-a serbat pe data
de 2/15 aprilie, iar Slujba de înmormântare a preotului martir a fost oficiată
la 4/ 17 aprilie, în ziua de marți din
Săptămâna Luminată. Părintele Meletie Ivanov a fost înmormântat în curtea
bisericii din Mihailovca, unde a slujit timp de aproape 4 decenii.
Extras din cartea:
Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși în închisorile
comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și
Transnistria, Iași, Editura
Stef, 2022, p. 170-171.
Pomenirea Sf. Cuviosului Alexie,
omul lui Dumnezeu
A trăit la Roma în timpul împăratului roman Honoriu (395-423). Urmează școli cu renume, dar adevărata lui chemare este viața contemplativă și slujirea lui Dumnezeu. Fuge de acasă și locuiește în cetatea Edesa, lângă o biserică închinată Fecioarei Maria. Trăiește în asceză aspră și devine cunoscut în cetate pentru harul său. Fuge de „slava omenească” și se urcă într-o corabie cu destinația Tars, iar o furtună îi duce înapoi la Roma natală. Se decide să petreacă în casa părinților săi, ca un necunoscut, căci datorită postului și vieții aspre, chipul îi era de necunoscut. Își construiește o colibă în apropierea casei părintești și trăiește acolo timp de 17 ani. Înainte de moarte întocmește o scrisoare în care își deascrie viața, care va fi găsită de părinți.
Extras din cartea: Protoiereu Ioan Lisnic, Viețile sfinților după sinaxar. Compendiu. Chișinău, Labirint, 2017.
„Să-l primiţi pe el ca pre îngerul lui Dumnezeu. Să-l aveţi pe el ca pre un părinte duhovnicesc, ca pre îngerul păzitor al Bisericii, ca pre izvorul harului dumnezeesc, ca pre întâiul stătător arhipăstor al vostru, şi către dânsul să vă adresaţi în nevoile voastre sufleteşti”. (Gramota pastorală a ÎPS Gurie, Arhiepiscopul Chişinăului, adresată preoţilor, diaconilor, cîntăreţilor şi ortodocşilor creştini din Eparhia Hotinului, dezlegându-i canonic de a trece în grija arhierească a PS Visarion)
La 27 februarie se împlinesc 144 ani de la nasterea mitropolitului Visarion Puiu[1]. Ierarh de seamă, care prin credinţa şi patriotismul său, pre cum şi prin realizările sale deosebite, şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii. A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935).
În anul 1923, în Basarabia se înființează două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Ismail, cu reşedinţa în oraşul Ismail şi eparhia Hotinului cu reşedinţa în oraşul Bălţi.
Primul Episcop al Cetăţii Albe – Ismail a fost de curând sfinţit episcop, Nectarie Cotlarciuc, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi[2], care în 1924 avea să devină Mitropolit al Bucovinei (1924 – 1935).
Pentru Eparhia Hotinului, delegaţii Congresului Eparhial Extraordinar din 16 martie 1923, în unanimitate îl aleg pe episcopul Visarion Puiu, cunoscut prin activitatea sa în importante funcţii bisericeşti. După întrunire, delegaţii congresului trimit Mitropolitului Primat Miron Cristea, următoarea telegramă: „Congresul Eparhial Extraordinar al clericilor şi mirenilor bisericii Basarabiei, şi-a unit unanimitatea glasurilor lor, ca la noua catedră episcopală a Hotinului să vie ca ierarh Prea Sfinţitul Visarion, episcopul Argeşului ... .” La 29 martie, Marele Colegiu electoral alege în Bucureşti pe PS Episcop Visarion, candidatul clerului Basarabiei pentru Episcopia Hotinului, iar la 31 martie, în sala tronului regal are loc investirea Preasfinţitului Visarion de către MS Regele Ferdinand I[3].
Eparhia Hotinului cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin. Pentru reşedinţa episcopală a fost ales oraşul Bălţi, deoarece se afla în centrul eparhiei, de unde pe căi ferate se putea face mai bine legăturile dintre chiriarhie şi cler.
Instalarea oficială s-a petrecut cu mare fast, la 13 mai 1923, în Biserica ”Sf. Nicolae” din Bălţi. După săvîrşirea Sf. Liturghii de către Preasfinţitul Visarion, cu un mare sobor de preoţi, s-a oficiat actul instalării. Ministrul Cultelor şi Artelor, C. Banu a dat citire decretului regal de întărire în scaun, ţinînd şi o cuvîntare, după care protopopul de Bălţi, părintele econom Vladimir Dumitriu a citit gramota pastorală a Înalt Preasfinţitului Gurie, Arhiepiscopul Chişinăului, adresată preoţilor, diaconilor, cîntăreţilor şi ortodocşilor creştini din Eparhia Hotinului, dezlegându-i canonic de a trece în grija arhierească a Preasfinţitului Episcop Visarion. În gramota pastorală se spunea: „Toţi voi fiii mei duhovniceşti, preoţi şi mireni [...], veţi trece sub duhovniceasca oblăduire, ocrotire şi îngrijire a PS Visarion al Hotinului. Să-l primiţi pe el ca pre îngerul lui Dumnezeu. Să-l aveţi pe el ca pre un părinte duhovnicesc, ca pre îngerul păzitor al Bisericii, ca pre izvorul harului dumnezeesc, ca pre întâiul stătător arhipăstor al vostru, şi către dânsul să vă adresaţi în nevoile voastre sufleteşti”[4]. În continuare, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Gurie a rostit o înălţătoare cuvântare, în care se spunea: „Preasfinţite! Îţi este cunoscută Basarabia, căci ai lucrat ogorul Domnului din laturile ei, timp de mai bine de doi ani după alipire. Ai cunoscut poporul moldovenesc de aici, blând şi bun la suflet, religios milostiv gata la orice jertfă pentru Biserică, pentru săraci, pentru orişice faptă bună. Ai avut prilejul să cunoşti pe preoţii, păstorii poporului şi să te convingi că, în majoritatea lor sînt respectuoşi şi devotaţi Chiriarhului lor, plini de duh sfânt şi râvnitori pentru propăşirea morală şi religioasă a păstoriţilor lor [...]. Păşeşte cu bărbăţie la îndeplinirea misiunii arhipăstoreşti. Poartă cu îndrăznire smerita cârjă a episcopiei de Hotin şi fii încredinţat că rugăciunile noastre şi ale întregii Biserici Ortodoxe Române te însoţesc”[5]. După aceste cuvinte înălţătoare, Preasfinţitul Visarion a rostit cu smerenie următoarea rugăciune: „Arată-mi, Doamne, calea pe care să merg; căci către Tine am ridicat sufletul meu”. În continuare, renunţând la obişnuitele făgăduinţi pe care le face orice nou venit la cârma oricărui aşezământ, mărturisi: „Am răsfoit adesea, în liniştea chiliei, multe pagini din trecutul Bisericii noastre şi am cercetat viaţa multor ierarhi, despre care vremele ne-au lăsat urme istorice însemnate, şi mărturisesc, n-am găsit la nici unul din ei cuvântări cu făgăduinţi pentru o activitate dorită. Am găsit însă, pagini în care istoria noastră bisericească naţională, a prins cu recunoştinţă şi admirare faptele strălucite, săvârşite de dânşii pentru Biserică şi Neam. Spre acele fapte ale lor ale marilor noştri ierarhi va fi gândul meu şi întru a-i ajunge vor fi străduinţele mele”[6].
După terminarea solemnităţii, reprezentanţii clerului, ai autorităţilor civile şi militare, delegaţii diferitor aşezăminte culturale din judeţele eparhiei, i-au adresat felicitări Preasfinţitului, urându-i rodnică arhipăstorire[7]. Episcopul Visarion găseşte eparhia fără catedrală, fără locuinţă, fără cancelarie şi fără funcţionari. După aceste triste constatări avea să scrie: „Iar dacă am venit la Bălţi, în mai 1923, oraş prin care trecusem şi altădată cu dezgustul ce produc tuturor călătorilor aşezările omeneşti primitive şi întocmirile întârziate, am găsit un oraş de gloduri cu o singură biserică ortodoxă pentru o populaţie de peste zece mii suflete creştine [...], şi o totală răceală faţă de întemeierea unei episcopii, atât din partea clerului cît şi a autorităţilor mireneşti locale şi aceea singură biserică a Sf. Nicolae din evreime, care urma să-mi fie şi catedrala episcopală”.[8]
Ca episcop al Hotinului, PS Visarion s-a ocupat de buna organizare a Bisericii şi a clerului. Prin purtarea sa de grijă în raza episcopiei au fost construite şi renovate o mulţime de lăcaşuri, printre care şi cele din oraşul Bălţi.
În anul 1924 se sfinţeşte piatra de temelie a monumentalei Catedrale ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, iar în 1926 se începe construcţia Bisericii ”Sf. Cuv. Parascheva” şi a reşedinţei episcopale. Cu mari osteneli şi cheltuieli, aceste construcţii au fost finalizate şi sfinţite în 1935 - fapt remarcabil şi deosebit de important pentru istoria Bisericii noastre. În timpul aflării PS Sale la Bălți au mai fost înfiinţate fabrica de lumânări, atelierul de obiecte bisericeşti, casa de ajutor reciproc, banca clerului etc. La mănăstirea Dobruşa s-a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti, iar la mănăstirea Japca – Şcoala de pregătire practică rurală a fetelor de săteni. Activitatea Episcopului Visarion s-a manifestat și în inițierea unor acțiuni de ordin obștesc.
Realizările şi împlinirile Preasfinţitul Episcop Visarion, în doar 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului, rămân neşterse. A trecut bineînţeles şi prin mari greutăţi, dar îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe când era „sprijinit de un popor cu drag de Biserică, bun şi ascultător, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru. Cei 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai Bunul Dumnezeu mi le-a dat, poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa în această latură de ţară, fără teama vecinătăţii haosului şi primejdiei bolşevice, ce era aproape, peste Nistru”[9], îşi amintea mai târziu mitropolitul.
În luna octombrie 1935, prin hotărârea Sf. Sinod, Preasfinţitul Visarion este ales arhiereu al Mitropoliei Bucovinei şi ridicat la treapta corespunzătoare. În cei patru ani și jumătate, aflat în scaunul mitropolitan din Cernăuți, cât și în următoarea sa funcție de Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942–1943), s-a ocupat de bunul mers al treburilor bisericești, dovedind bunele calități de organizator și administrator. Aflându-se apoi în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion, în 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.
Protoiereu Ioan Lisnic
[1]Mai multe informații despre mitropolitul Visarion Puiu puteți găsi în: Protoiereu Ioan Lisnic. Mitropolitul Visarion Puiu: viața și opera sa bisericească. Chișinău. Edituara ”Labirint”, 2010 și în: Protoiereu Ioan Lisnic. Episcopia Hotinului cu reședința la Bălți (1923-1944). Editura ”Labirint”, 2014.
[2] B. Buzilă. Din istoria vieții bisericești din Basarabia. Chișinău. Ed.Știința, 1996, p. 134.
[3] C. N. Tomescu. 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului. București. 1934, p. 10 – 13.
[4]„Anuarul Episcopiei Hotinului”. Chişinău. Tipografia Eparhială ”Cartea Românească”, 1925, p. 43.
[5] Ibidem, p. 44 – 45.
[6] Constantin N. Tomescu, op. cit., p. 18.
[7] Prot. pr. I. Mihălcescu. Cronica Bisericească . În:Revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, iunie 1923, p. 658.
[8] Pr. C. Dron. Din Eparhia Hotinului. În: ”Luminătorul”, Revista Bisericii din Basarabia, nr. 11, 1934, p. 772 – 773.
[9] Mitropolit Visarion Puiu. Însemmnări din viaţa mea. Iași. Editura Trinitas, 2004, p. 75.
Aducerea în țară a osemintelor
lui Dimitrie Cantemir
Cu vaporul Principesa Maria au sosit ieri la Constanţa, deodată cu odoarele şi efectele depozitate în timpul războiului la Moscova, şi osemintele marelui şi savantului Domn moldovean Dimitrie Cantemir. Guvernul sovietic a voit să-şi manifeste ataşamentul şi prietenia faţă de poporul român, restituindu-i rămăşiţele pământene ale nefericitului principe care după bătălia dela Stănileşti, s-a retras în Rusia împreună cu oştirea învinsă a lui Petru cel Mare trăindu-şi restul vieţii în pribegie ca sfetnic şi colaborator intim al Ţarului. Deodată cu Cantemir s-a expatriat şi un număr de peste una mie de moldoveni între cari şi vestitul cronicar lon Neculce. In paginile sale Neculce găseşte cuvinte duioase pentru Moldova şi-şi exprimă profund dorul de Ţară. Dar pe când Neculce şi o bună parte din tovarăşii lui de pribegie şi au potolit acest dor, reîntorcându-se în Moldova, Dimitrie Cantemir şi-a încheiat zilele pe pământ străin luând în mormânt dorul neîmplinit de a-şi revedea patria iubită pe care a cârmuit-o în două rânduri şi pe care a descris-o şi proslăvit-o in celebra operă Descriptio Maldaviae, sortită să-i fie operă de recepţie în Academia prusacă înfiinţată la Berlin în 1700 de marele filosof Leibniz. Scrierea aceasta, alcătuită în latineşte, a fost tradusă în toate limbile culte şi constitue, pe lângă Istoria imperiului otoman şi Hronicul româno-moldovlahilor, impozantul monument istoric literar pe care învăţatul Dimitrie Cantemir şi l-a ridicat, pentru toate timpurile, în lumea ştiinţifică. Mai puţin fericit decât în domeniul literar a fost acest Domn în domeniul politic. Dimitrie Cantemir a trăit într’o vreme când imperiul otoman începu să-şi piardă din putere şi din nimbul invincibilităţii. Catastrofa de la Viena din 1683 aduse cu sine prăbuşirea stăpânirii turceşti în Ungaria, în Podolia şi-n Ucraina. Cantemir care luase în persoană parte la catastrofa armatei turceşti dela Zenta avea deci motive să creadă că a sunat ceasul prăbuşirii imperiului otoman, al izgonirii Turcilor din Europa şi al liberării popoarelor creştine de sub jugul păgân. Intre aceste popoare se găsea şi Moldova sa mult iubită, de hotarele căreia se apropiau, biruitoare, oştirile lui Petru cel Mare care invită pe Domnii români Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu să-şi unească, sub semnul crucii, oştirile cu cele ale Rusiei pentru a da lovitura de graţie păgânătiţii. In schimb ţarul se obligase a recunoaşte independenţa Moldovei întregite cu raialele dela Hotin, Tighina, Ismail şl Reni sub stăpânirea ereditară a dinastiei lui Cantemir. Oferta era prea ademenitoare iar Cantemir un prea bun moldovean şi creştin ca să o refuze. De aceea s-a pecetluit la Iași, în prezența țarului, acea alianță între Moldova și Rusia țaristă, alianță încheiată pe picor de egalitate între ruși și români, popoare creștine și pravoslavnice. O alianță similară a fost încheiată și cu Muntenia lui Constantin Brâncoveanu. Dar norocul armelor a hotărât altfel și Cantemir și-a trăit ultimii ani ai vieții în străinătate, chinuit amar de nostalgie.
Ziarul ”Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 16 iunie 1935, p. 1.
Rămășițele pământești ale domnitorului Țării Moldovei au fost așezate în Biserica "Trei Ierarhi" din Iași. Pe lespedea mormântului au fost încrustate următoarele cuvinte: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
