Preotul Nicolae Stihii – condamnat la moarte prin împușcare

Preotul Nicolae Stihii –
condamnat la moarte prin împușcare

Biserica din Meleșeni

Preotul Nicolae Stihii s-a născut la 4 mai 1886 în familia lui Vladimir și a Anastasiei Stihii din localitatea  Meleșeni, jud. Orhei. Tatăl său era cântăreț la biserica din acea localitate. A învățat la școala din satul natal, la Școala spirituală și Seminarul Teologic din Chișinău pe care l-a absolvit în anul 1914, apoi a fost hirotonit preot. Potrivit unor surse, viitorul preot ar fi absolvit în anul 1912 Facultatea de Juridică a Universității din Kiev.

În anul 1915, îl întâlnim pe preotul Nicolae Stihii activând în calitate de confesor pe o navă maritimă, fiind înscris în lista persoanelor civile din administrația maritimă, cu începere de la 20 octombrie. La data de 1 ianuarie 1917 era preot titular pe Crucișetorul “Admiral Macarov”.

După revoluția bolșevică, părintele Nicolae își continue activitatea pastorală în câteva parohii din cadrul Eparhiei de Leningrad. Până în anul 1932 a slujit la Biserica „Sf. Maria Magdalena” din orașul Sluțk (Pavlovsk), regiunea Leningrad, apoi a fost transferat la biserica cimitirului, cu hramul „Sf. Ioachim și Ana” din aceeași localitate.

La 1 ianuarie 1937, părintele a fost arestat, fiind acuzat ca „membru al unei grupări subversiv-teroriste”. Sentința de judecată a fost stabilită la 17 ianuarie 1938 de către Comisia NKVD și Procuratura URSS, conform art. 58-6-11 CP al RSSFR și condamnat la moarte prin împușcare. Executarea sentinței a avut loc la 27 ianuarie 1938, fiind inmormântat într-o groapă comună din preajma orașului Leningrad.

                              Protoiereu Ioan Lisnic

Evidența clericilor jud. Orhei, care au fost la mărturisire, 1897 

(ANRM, F. 208, inv. 6, d. 1373, f. 48)

Monahia Iustina Davidov – condamnată pentru activitate contrarevoluționară

Monahia Iustina Davidov – condamnată
pentru activitate contrarevoluționară

Monahia Iustina Davidov s-a născut în anul 1877 într-o familie de țărani din localitatea Acmanghit, jud. Akerman (Cetatea Albă). După absolvirea școlii primare însușește profesia de croitor. În anul 1907 intră în ascultare la Mănăstirea Novodevicie din Sankt Peterburg și peste 9 ani de ascultare primește călugăria, având atunci 39 ani de la naștere. A fost viețuitoare a Mănăstirii Novodevicie timp de 24 ani, până când autoritățile sovietice, la scurt timp după  închiderea mănăstirii (1925), le-au interzis călugărițelor de a locui în chiliile fostei mănăstiri. 
    În perioada sovietică, monahia Iustina activează în calitate de croitoreasă la artelul Lentricotaj din Leningrad. La 15 mai 1931 se transferă cu serviciul la unul dintre parcurile de tramvaie din același oraș. În următorul an, la 17 aprilie 1932 a fost arestată. Judecata a avut loc la 16 iunie în cadrul ședinței troicii GPU, primind sentința conform art. 58-10, 11 CP al RSSFR (activitate contrarevoluționară). A fost condamnată la 3 ani de surghun în Kazahstan. 

Pe parcursul anului 1932 au fost arestate și supuse represiunilor 138 de monahii din fosta Mănăstire Novodevicie. Despre viața de mai departe a monahiei Iustina Davidov nu se cunoaște nimic. 

                                  Protoiereu Ioan Lisnic

Ieromonahul Alexandru Bancu – condamnat la moarte prin împușcare

Ieromonahul Alexandru Bancu –
condamnat la moarte prin împușcare

Viitorul ieromonah Alexandru,  cu numele de mirean Arhip Bancu s-a născut la 20 februarie 1884 în familie de țărani. Părinții săi erau Constantin și Domnica Bancu din satul Zahorna, jud. Soroca. A fost botezat la 28 februarie în biserica din Recești, sat învecinat cu Zahorna, de către preotul Vasile Munteanu, având nași pe Nicolae, fiul proprietarului Manuil Cuculescu din Recești și Ecaterina, fiica țăranului Vasile Bancu. După absolvirea Școlii spirituale, îndrăgind viața monahală, devine viețuitor al Lavrei Pecerska din Kiev. În perioada 9 septembrie 1902 – 1 august 1905 a făcut ascultare la brutăria mănăstirii, apoi a fost transferat în calitate de chileinic la stăreție. La 9 februarie 1915 este tuns în monahism, apoi în luna decembrie a aceluiași an a fost hirotonit ierodiacon și peste 6 ani, la 7 august 1921 a fost hirotonit ieromonah.

În anul 1923, părintele Alexandru era slujitor la biserica din Iaroslavka, regiunea Cernigov (Ucraina), apoi a fost transferat la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, mitoc al Lavrei Pecerska situat în Leningrad. La 22 august 1930, părintele a fost arestat pe motive politice. Judecata a avut loc la 11 decembrie, în cadrul ședinței troicii GPU din Leningrad, fiind condamnat la 3 ani de lagăr cu confiscarea averii.

După eliberarea din detenție, în anul 1937, ieromonahul Alexandru Bancu  era preot la biserica “Schimbarea la Față a Domnului” din localitatea Koloma, raionul Starorusski, reginea Novgorod. La 6 decembrie 1937 părintele a fost din nou arestat. Era acuzat cum că ar fi fost „...conducător al unei grupări contrarevoluționare, a participat la întruniri ilegale, desfășura o activitate contrarevoluționară și defăima puterea sovietică...”. Părintele a fost judecat la 30 decembrie, în cadrul ședinței troicii NKVD din regiunea Leningrad, conform art. 58-10-11 CP al RSSFR și condamnat la moarte prin împușcare. Executarea sentinței a avut loc la 2 ianuarie 1938, fiind inmormântat în orașul Leningrad. Peste câteva decenii de la proclamarea sentinței, părintele a fost reabilitat.  

                                         Protoiereu Ioan Lisnic

Ierodiaconul Pangratie Erhan – arestat pentru încercarea de a salva patrimoniul mănăstirii

Ierodiaconul Pangratie Erhan – arestat pentru
încercarea de a salva patrimoniul mănăstirii

Ierodiaconul Pangratie, cu numele de mirean Pavel Erhan s-a născut la 10 decembrie 1887 în familia lui Tit și a Ecaterinei Erhan din localitatea Ocnița Răzeși, com. Cucuruzeni, jud. Orhei. Tatăl său era proprietar din Chișinău, stabilit cu traiul la Ocnița Răzeși. A fost botezat la 15 decembrie în biserica din Cucuruzeni de către preotul Andronic Petcu, având nași pe Iacov, fiul țăranului Simeon Adomniței și Glicheria, soția lui Ion Sângereanu, proprietar din Chișinău, stabilit la Ocnița Răzeși.

La 12 decembrie 1911, viitorul monah Pangratie, având vârsta de 24 de ani, se stabilește la Lavra Pecerska din Kiev făcând ascultare în acest așezământ monahal până la 15 ianuarie 1915, pleacă apoi acasă din cauza unor probleme de familie. Revine la mănăstire în 1917, continuând ascultarea până la 6 decembrie 1923, când a fost tuns în monahism și apoi hirotonit ierodiacon.

În anul 1921, pentru încercarea de a trece ilegal frontiera, ierodiaconul Pangratie a fost arestat. A mai fost arestat de către agenții GPU la 6 ianuarie 1925, fiind suspectat de ascunderea obiectelor bisericești prețioase. Din cauza luptei monahilor Lavrei cu adepții “Bisericii Vii” (grupare religioasă necanonică, susținută de autoritățile comuniste cu scopul de a diviza Biserica Ortodoxă), care doreau să acapareze așezământul monahal, la 24 decembrie 1924, autoritățile bolșevice emit un ordin de a închide mănăstirea. În urma unui denunț cum că monahii ar ascunde obiecte prețioase din patrimoniul mănăstirii, autoritățile organizează percheziții în chiliile călugărilor, fiind  arestați peste 30 de viețuitori ai Lavrei, printre care și ierodiaconul Pangratie. În urma perchezițiilor, au fost găsite și confiscate peste 350 obiecte prețioase din patrimoniul mănăstirii.

La 14 mai 1925, ierodiaconul Pangratie a fost eliberat din detenție, cu interdicția părăsirii locului de trai. Prin decretul colegiului Uniunii GPU din URSS de la 25 februarie 1928, cazul urmăririi penale a fost anulat pentru toți cei peste 30 de viețuitori ai Lavrei. Despre viața de mai departe a ierodiaconului Pangratie nu se cunoaște nimic.

                                   Protoiereu Ioan Lisnic

Monahia Maria Purice – condamnată pentru activitate contrarevoluționară

Monahia Maria Purice – condamnată
pentru activitate contrarevoluționară

Monahia Maria Purice s-a născut la 15 august 1891 în familie de țărani. Părinții săi erau Toma și  Parascheva Purice din localitatea Ciorna, jud. Orhei. A fost botezată la 18 august în biserica din satul natal de către preotul Gheorghe Moșanu, având nașe pe Nadejda Purice și Maria Onciu. Îndrăgind viața monahală, în anul 1912 intră în ascultare la Mănăstirea Novodevicie din Sankt Peterburg. Tot în acel an primește călugăria, având atunci 21 ani de la naștere. A fost viețuitoare a Mănăstirii Novodevicie timp de 19 ani, până când autoritățile sovietice, la scurt timp după  închiderea mănăstirii (1925), le-au interzis călugărițelor de a locui în chiliile fostei mănăstiri. O parte dintre odoarele bisericilor mănăstirii care fusese închise, au fost salvate de către călugărițe și păstrate cu sfințenie în locuințele lor.

În anul 1931, monahia Maria se angajează în calitate de sanitară la spitalul Erisman din Leningrad. În următorul an, la 17 aprilie 1932 a fost arestată. Judecata a avut loc la 16 iunie în cadrul ședinței troicii GPU, primind sentința conform art. 58-10,11 CP al RSSFR (activitate contrarevoluționară). A fost condamnată la 3 ani de surghun în Kazahstan și confiscarea obiectelor din averea mănăstirii care le păstra la domiciliu.  Pe parcursul anului 1932 au fost arestate și supuse represiunilor 138 de monahii din fosta Mănăstire Novodevicie.

După 3 ani de surghun, în anul 1935 monahia Maria Purice a fost eliberată. A fost reabilitată de către Procuratura orașului Sankt Petrburg,  peste șase decenii de la proclamarea sentinței, la 7 iulie 1993.

                                  Protoiereu Ioan Lisnic

Preotul Ermoghen Mereuță – martirizat în închisorile comuniste

Preotul Ermoghen Mereuță –
martirizat în închisorile comuniste

Biserica "Înălțarea Domnului" din localitatea Glavani, 

fostul jud. Cetatea Albă

Viitorul preot Ermoghen Mereuță s-a născut în anul 1884 în familia lui Ioan și a Sinclitichiei Mereuță. Tatăl său era cântăreț la biserica din satul Glavani, jud. Akerman (Cetatea Albă). După absolvirea școlii parohiale din satul natal, a învățat la Scoala spirituală din Ismail, apoi la Seminarul Teologic din Chișinău. În perioada anilor 1903-1910 a activat în calitate de învățător al unei școli parohiale din jud. Akerman, pleacă apoi la Moscova  pentru a urma cursurile misionare, fiind repartizat după absolvire în eparhia de Samara (Rusia).  A fost hirotonit preot la 5 martie 1911 pe seama Bisericii ”Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Novo-Alexandrovsk, regiunea Ural.

În anul 1922, părintele Ermoghen a fost transferat la biserica din localitatea Moldovanka, raionul Krîmsk, ținutul Krasnodar. Această localitate a fost întemeiată la sfârșitul sec. al XIX-lea de către țărani moldoveni veniți din gubernia Basarabia. Pentru merite în activitatea pastorală, părintele a fost ridicat la treapta de protoiereu.

La 19 decembrie 1929, părintele Ermoghen Mereuță a fost arestat. Era învinuit de către organele GPU de activitate contrarevoluționară, cum că în timpul slujbei îndemna credincoșii din biserică să-i omoare pe toti comuniștii, comsomoliștii și activiștii aflați la putere, demonstrând că ei sunt dușmanii care sug sângele poporului. Părintele Ermoghen a negat toate acuzațiile, totuși judecata l-a condamnat conform art. 58-10 CP al RSSFR la 10 ani de lagăr. Anii de detenție i-a petrecut într-un lagăr din Magadan, fiind eliberat înainte de termen, în luna ianuarie 1937. Întorcându-se din surghun, s-a stabilit la Saratov unde locuiau membrii familiei sale. Aici părintele a fost nevoit să  lucreze mai mulți ani în calitate de contabil.

O perioadă mai scurtă de timp, din noiembrie 1943 până în ianuarie 1945, părintele Ermoghen a păstorit credincoșii din localitatea Perekopskaia, raionul Kletsk, refiunea Stalingrad. A contribuit personal îndemnând și  credincoșii la colectarea mijloacelor financiare pentru dotarea armatei sovietice cu cele necesare. Acest gest de patriotism nu l-a salvat de la arestare. La 29 ianuarie 1945 părintele a fost arestat, fiind învinuit de propagandă antisovietică. Judecata a avut loc la 20 aprilie 1945. Tribunalul Militar al forțelor NKVD din regiunea Stalingrad l-a condamnat conform art. 58-10, p.2 CP al RSSFR, la 10 ani de detenție, decădere din drepturile politice pe un termen de 5 ani și confiscarea averii personale.

Părintele Ermoghen a fost internat într-un lagăr din regiunea Stalingrad, unde a îndurat până la capăt condițiile inumane de detenție și munca istovitoare la care cei întemnițați erau siliți să o îndeplinească. Trece la Domnul fiind în detenţie, la 23 octomdrie 1946.

                                    Protoiereu Ioan Lisnic

Semnătura preotului Ermoghen Mereuță 

de pe o pagină a unei Cărți metricale

Comunismul ca sinonim al anticreștinismului

                                                                          

Comunismul ca sinonim al anticreștinismului

      Nicolae Enciu,

                                                        doctor habilitat în istorie,

Institutul de Istorie, mun. Chișinău

 Comunismul, afirmă cunoscutul cercetător francez André Glucksmann, conține orizontul genocidului, pretutindeni și de la început [1]. Afirmația respectivă este în egală măsură valabilă și aplicabilă populației Basarabiei postbelice: ceea ce s-a produs odată cu instaurarea regimului totalitar comunist în această provincie românească nu poate fi calificat altfel decât genocid fizic, identitar și spiritual al populației băștinașe majoritare, inspirat de considerente politice și de o ideologie totalitară, un ultraj al memoriei istorice a acesteia.

Este binecunoscut faptul, că atitudinea intransigent-dușmănoasă a comunismului față de orice religie nu constituie un fenomen incidental, ci însăși esența concepției comuniste. Regimul comunist, în accepția filozofului rus Nikolai Berdiaev, este sinonimul etatismului absolut, statul în cadrul acestuia este totalitar, el cere o unitate forțată a gândirii. În calitatea sa de „religie” totalitară și materialistă, comunismul este ostil oricărei religii tradiționale și, în special, celei creștine. Aceasta deoarece comunismul însuși pretinde a fi o astfel de credință, menită să înlocuiască creștinismul; el pretinde a satisface cerințele religioase ale sufletului uman, a oferi un sens vieții [2].

În acest context, principalul instrument prin care regimul sovietic s-a impus în Basarabia în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, a fost teroarea fizică și intelectuală, aplicată conform unui plan sistematic și premeditat pentru deznaționalizarea populației Basarabiei, iar principala instituție vizată a fost Biserica, stâlpul rezistenței spirituale a oricărui popor.

O ilustrare pregnantă a acestui adevăr o constituie lucrarea Protoiereului Ioan Lisnic „Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste” [3], apărută recent la editura Cuvântul ABC din Chișinău.

Pasionat de istoria Bisericii, autor a câtorva monografii și a sute de studii și articole referitoare la trecutul Bisericii ortodoxe române, descendent dintr-o familie de slujitori care au suferit în urma prigoanelor din secolul trecut, - un secol cu multe frământări pentru ortodoxia din întreaga lume, când s-au schimbat sisteme politice, alianțe și chiar frontiere, iar noua ordine geopolitică impusă cu forța a reușit să instaureze un sistem politic ateist militant, - protoiereul Ioan Lisnic pune la dispoziția publicului cititor o carte-omagiu pentru mărturisitorii care au pătimit și au murit pentru dragostea întru mântuitorul nostru Iisus Hristos, privind înapoi spre jertfa celor care au suferit, îndemnându-ne să luăm din îndrăzneala și curajul lor. O carte, așa cum pe bună dreptate afirmă prefațatorul lucrării, diaconul dr. Vasile M. Demciuc de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, cu o bibliografie impresionantă, dar și cu trimiteri numeroase la izvoare din arhive, dovedind acribia, minuțiozitatea și rigurozitatea cu care autorul a studiat mărturiile și documentele de arhivă.

Pornind de la constatarea că despre martirajul multor preoți din Basarabia și nordul Bucovinei din perioada stăpânirii sovietice s-a scris nepermis de puțin, autorul lucrării a urmărit să reconstituie biografiile acelor preoți și cântăreți bisericești, care au fost supuși represiunilor în timpul ateismului sovietic, arestați și condamnați la ani grei de temniță, de unde mulți nu s-au mai întors, fiind omorâți fără judecată sau exterminați prin muncă silnică. Rod al unor ample investigații istoriografice și de arhivă, lucrarea prezentată reconstituie biografiile a peste 312 preoți, diaconi, egumeni, ieromonahi, cântăreți bisericești, inclusiv 12 biografii ale unor preotese, egumene și monahii.

Cazurile de persecutare a slujitorilor bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Basarabia și nordul Bucovinei, de către autoritățile sovietice, relevă existența unui plan sistematic și premeditat de deznaționalizare a populației din teritoriile respective, elaborat și pus în aplicare cu mult înainte de notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940. Iată, bunăoară, cum este descrisă soarta preotesei Maria Balaban, soția preotului Nicolae Balaban, născută în anul 1885 în localitatea Hâncești, județul Chișinău: „În anul 1919, aflându-se în stânga Nistrului, a fost deportată împreună cu soțul și copiii săi. S-au reîntors în 1925 și au locuit într-un sat din RASSM, unde soțul ei era preot. În anul 1934, preoteasa Maria a fost condamnată, conform art. 54-10 Cod penal al URSS, la opt ani de lagăr. A fost eliberată înainte de termen, cu interdicția domiciliului în Regiunea Tomsk. Arestată din nou în 1937 și silită să recunoască învinuirile: activitate contrarevoluționară a fiului ei aflat în România, spionaj în favoarea Japoniei și ură față de puterea sovietică. Dosarul de arest a fost fabricat doar în două zile, 21-22 decembrie. Judecata a condamnat-o la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 7 ianuarie 1938” [4].

Ca regulă generală, preotesele au împărtășit destinul tragic al soților, suportând nu numai arestările, ci și execuțiile. Soția preotului Filip Dușacov, bunăoară, Valentina Dușacov, în timpul primei ocupații sovietice, a fost arestată împreună cu soțul ei, fiind duși în interiorul Uniunii Sovietice, unde ambii au fost executați [5].

Potrivit constatărilor autorului lucrării, doar în primul an de ocupație sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) au fost distruse 13 biserici, alte 27 fiind transformate în cluburi, iar 48 de preoți – omorâți sau deportați. Conform altor surse, dintre preoții rămași în timpul ocupației, au fost executați sau deportați peste o sută de persoane. Investigațiile autorului au condus la depistarea a 94 de preoți omorâți fără judecată, exterminați în închisorile comuniste sau deportați și dispăruți fără veste. Cinci dintre aceștia – preoții Pimen Cheianu, Alexandru Dașcheev, Nicolae Gontea, Gheorghe Tudorache și Antonie Vustian – au revenit la locurile natale. Conform acelorași constatări, numărul preoților care nu au mai ieșit din închisorile comuniste este de 49 de persoane, iar alți 11 nu s-au mai întors din locurile în care au fost deportați [6].

Lectura cărții Protoiereului Ioan Lisnic confirmă într-o deplină măsură adevărul, că secolul al XX-ea a fost secolul martiriului în masă al creştinilor. Nu este vorba doar de destinul vreunui creştin curajos, ci de istoria unui martiriu în masă, astfel încât, la începutul celui de-al treilea mileniu, Biserica creștină a devenit din nou „o Biserică a martirilor” [7].

Pornindu-se de la convingerea că martiriul constituie o realitate contemporană a Creştinismului, în documentul Marelui Jubileu din 2000, Tertio  Millennio  Adveniente, a fost lansată ideea recuperării memoriei creştinilor căzuţi în secolul XX, afirmându-se: „În secolul nostru s-au reîntors martirii, adesea necunoscuţi, aproape „militi ignoti” ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât este posibil, Biserica nu trebuie să piardă mărturiile lor (...)” [8]. Pentru aceasta, a fost lansat şi un îndemn: „Este necesar ca Bisericile locale (prin urmare şi cercetătorii preocupaţi de domeniul respectiv.- n.n.) să facă tot posibilul pentru a nu lăsa să piară memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară (subl. n.)” [9]. Este tocmai teza pentru care pledează autorul lucrării prezentate, considerând că identificarea preoților-martiri din Basarabia și nordul Bucovinei din timpul stăpânirii sovietice rămâne o sarcină importantă a cercetătorilor, având în vedere atât rolul pe care politicile anticlericale respective ale autorităților sovietice l-au avut în proiectul de arhitectură socială, aplicat de regimul totalitar comunist, cât și valoarea spirituală a memoriei celor care și-au jertfit viața pentru credința în Dumnezeu.

Note

[1] Cf. Vladimir Trebici, Genocid și demografie, Editura Humanitas, București, 1991, p. 10.

[12] Н.А. Бердяев. Истоки и смысл русского коммунизма. Репринтное воспроизведение издания YMCA-Press, 1955 г. Москва, 1990. С. 129.

[3] Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste: Centenarul Marii Uniri, 1918-2018 / Red. coord.: Angela Levința, Cuvântul ABC, Chișinău, 2018, 330p.

[4] Ibidem, p. 42.

[5] Ibidem, p. 134.

[6] Ibidem, p. 6.

[7] Cf. Andrea Riccardi, Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX. Ediţie, traducere şi note de dr. Veronica Turcuş, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 5-6.

[8] Ibidem, p. 7.

[9] Ibidem.