Univers spiritual: februarie 2015

sâmbătă, 28 februarie 2015

DUMINICA I-A DIN POSTUL MARE. TRIUMFUL ORTODOXIEI ÎN CINSTIREA ICOANELOR

DUMINICA I-A DIN POSTUL MARE.

TRIUMFUL ORTODOXIEI

ÎN CINSTIREA ICOANELOR

Pe parcursul istoriei sale, Biserica mereu a triumfat asupra tuturor prigoanelor şi ereziilor. Însă, din toate biruinţele sale, doar biruinţa asupra iconoclaştilor, adică a celor ce nu cinsteau icoanele, a fost proclamată drept Triumful Ortodoxiei, triumf pe care noi, creştinii ortodocşi, îl prăznuim în prima duminică a Postului Mare. Prin aceasta Biserica arată importanţa pe care o atribuie icoanelor.

La cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787), Sfinţii Părinţi, menţionând însemnătatea cinstirii icoanelor, au luat următoarea hotărâre: „Urmând dumnezeieştile învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi ale Tradiţiei Bisericeşti universale, rânduim ca chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci să se pună în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu. Tot aşa şi cinstitele şi sfintele icoane zugrăvite în culori sau făcute cu pietre scumpe şi din alte materiale potrivit făcute, precum icoana Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum şi a Sfinţilor Îngeri şi ale tuturor Sfinţilor şi Preacuvioşilor bărbaţi. Căci, de câte ori ei ni se fac văzuţi prin închipuirea lor în icoane, de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubească pe cei închipuiţi pe dânsele şi să-i cinstească cu sărutarea şi cu închinăciune respectuoasă. Că cinstirea care se dă chipului urcă la prototip şi cel ce se închină icoanei se închină fiinţei închipuite pe ea. Sfinţii părinţi întruniţi la Sinodul din Constantinopol, la 11 martie 843, au confirmat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, arătând totodată că icoana Mântuitorului Iisus Hristos trebuie cinstită. „Aceasta pentru că Dumnezeu, luând chip de om, poate fi reprezentat în icoană, iar cinstirea arătată icoanei se îndreaptă nu spre aceasta ca obiect, ci spre Cel zugrăvit pe ea”.

Pentru a apăra Triumful Cinstirii icoanelor se luptă şi astăzi împotriva credinţei greşite a sectanţilor, care spun că nu-i permis să ne închinăm la icoane, căci este idolatrie şi e oprit de Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

În Vechiul Testament este oprită închinarea la chipuri cioplite, adică la idoli, cum făceau păgânii. Dar şi în Vechiul Testament erau icoane făcute din porunca Dumnezeiască: Heruvimii de pe Sicriul Legii (Ieşirea 25, 19), Heruvimii în Templul din Ierusalim (III Regi 6, 23-25), şi se cinsteau (Iosua 7, 6; III Regi 3, 15; Ieşirea 27, 20). Când ne închinăm la icoane, nu ne închinăm la materialul din care este făcută, ci la cine este închipuit pe ea. „Căci cinstea care se dă chipului urcă la prototip (la chipul reprezentat) şi cel ce se închină icoanei, se închină fiinţei celei închipuite pe ea”.

Icoana nu este o simplă imagine sau o ilustrare a Sf. Scripturi, ci constituie una din manifestările Sf. Tradiţii a Bisericii de aceeaşi valoare cu tradiţia scrisă şi cu cea orală. Sf. Vasile cel Mare compară funcţia de comunicare a icoanei cu cea a cuvântului: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz”.

Sf. Ioan Gură de Aur spune că icoana este o garanţie a întrupării reale, vizibile a lui Dumnezeu. Cel care a fixat teologia icoanei în forma ei clasică, Sf. Ioan Damaschin susţine că lumea nevăzută este înfăţişată trupesc pentru înţelegerea noastră slabă, aşa cum Sf. Scriptură deschide chipul lui Dumnezeu şi al îngerilor.

Biserica Ortodoxă a luptat şi luptă pentru a apăra Triumful cinstirii icoanelor şi pentru puritatea imaginii, împotriva pătrunderii elementelor străine, a artei laice şi a celei profane „nu doar pentru calitatea artistică a artei sale, ci şi pentru autenticitatea ei, nu pentru frumuseţe, ci pentru adevăr”.

Protoiereu Ioan Lisnic

vineri, 27 februarie 2015

Mitropolitul Visarion Puiu - 136 ani de la naștere

Mitropolitul Visarion Puiu -
136 ani de la naștere

Unul dintre marii ierarhi ai Bisericii care a avut de suferit, luptând până în ultima clipă a vieţii pentru dreapta credinţă strămoşească, a fost mitropolitul Visarion Puiu. Ierarh de frunte al Bisericii Ortodoxe Române, mare cărturar, ctitor de biserici, mănăstiri, şcoli bisericeşti, predicator şi organizator al vieţii monahale acestea sunt doar câteva repere din viaţa şi activitatea ecleziastă a mitropolitului.

S-a născut în orașul Pașcani la 27 februarie 1879. După absolvirea claselor primare urmează studiile la Seminariile din Roman şi Iaşi, la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Academia Duhovnicească din Kiev, a scris şi a publicat aproximativ 40 de lucrări în care a abordat probleme de educaţie şi morală creştină, precum şi de istorie şi de pregătire temeinică a tineretului în general şi a teologilor în special.

A desfăşurat o fructuoasă activitate plină de realizări în funcţiile de director al Seminarului din Galaţi (1909 – 1918), director al Seminarului Teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia (1918 – 1921), Episcop al Argeşului (1921 – 1923) şi al Hotinului cu reşedinţa la Bălţi (1923 – 1935), Mitropolit al Bucovinei (1935 – 1940) şi Şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria (1942 – 1943). Datorită ultimii sale misiuni din timpul războiului şi evenimentele ce au urmat, a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă în 1946 la moarte, în contumacie. Sub presiunea autorităţilor comuniste, a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.

Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949 se înfiinţează pentru românii din diasporă Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris, unde, bătrân, slab și bolnav, moare în 1964. A fost înmormântat în aceeași localitate. Ulterior rămășițele pământești ale mitropolitului au fost strămutate în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alți înaintași români decedați în străinătate.

Protoiereu Ioan Lisnic

P.S. Visarion al Hotinului în vizită la Patriarhul Antiohiei,

or. Damasc, aprilie 1931

Înalții prelaţi ai Bisericilor Ortodoxe

sosiţi la sfinţirea catedralei din Bălți

Îna

Mitropolitul Visarion al Bucovinei

în timpul unei procesiuni religioase de la Cernăuți

Mitropoliții Visarion al Transnistriei și Nicolae al Rostovului

împreună cu un grup de refugiați,1943

joi, 26 februarie 2015

P.S. EpiscopVisarion al Hotinului Activitatea și realizările bisericești în mănăstirile eparhiei

P.S. EpiscopVisarion al Hotinului

Activitatea și realizările bisericești

în mănăstirile eparhiei

În anul reînfiinţării Episcopiei Hotinului, în eparhie existau trei mănăstiri de călugăriţe, Japca, Călărăşeuca şi Cuşeleuca şi două schituri de monahi, Rudi şi Bocancea, înfiinţate prin străduinţa Preasfinţitului Visarion, când îndeplinea funcţia de exarh al mănăstirilor din Basarabia. După insistentele demersuri ale episcopului, în 1924, mănăstirea de monahi Dobruşa, trece în eparhia Hotinului. Se înfiinţează pe rând următoarele aşezăminte monahale: schitul Corneşti, jud. Bălţi (1924); schitul Serbeşti, jud. Soroca (1925); schitul episcopiei (1931) şi schiturile ce erau în curs de înfiinţare, Măgura, jud. Bălţi şi Văscăuţi, jud. Hotin.

În 1923 viaţa mănăstirească din eparhie se găsea într-o stare deplorabilă, atât din punct de vedere spiritual cât şi material. Într-o dare de seamă din 1927, exarhul mănăstirilor, arhimandritul Melchisedec Dumitriu arăta că procentul analfabetizmului în mănăstiri între anii 1918 – 1923 era de 90%. Iar în urma războiului, prin exproprierea pământurilor, mănăstirile erau lipsite de unicul mijloc de întreţinere. Pentru îmbunătăţirea vieţii monahale, Preasfinţitul Visarion s-a străduit să mijlocească de nenumărate ori în dobândirea terenurilor agricole pentru întreţinerea vieţuitorilor din mănăstiri. Pentru însuşirea ştiinţei de carte şi zidirea sufletească, în şcolile de la mănăstirile Dobruşa şi Japca îşi făceau studiile şi vieţuitorii mănăstirilor. În fiecare mănăstire se înfiinţase biblioteci cu cărţi de învăţătură şi zidire sufleteasca, de o deosebită însemnătate pentru viaţa monahală. În scrisoarea P.S. Visaion adresată exarhului mănăstrilor din eparhie, se arăta grija P.S. Sale ca pe lângă latura matereală din mănăstiri să se atragă atenția dezvoltării celei spirituale a monahilor. Iată ce se scria în acea scrisoare:’’[...] odată cu întremarea lor materială trebue continuată și cea sufletească, pentrucă altmintrelea, și munca noastră va fi zădarnică, și rostul acestor așezăminte va rămâne veșted ca până acum. Să cunoașteți că în vremea de astăzi, pentru zidirea sufletească a monahilor, la noi nu se mai găsesc mijloacele din trecut, adică, nu mai sunt nici monahi cu viața strălucită și pilduitoare, ca în alte vremi, și nu avem nici cărțile de suflet mântuitoare ale tiparnițelor mănăstirești din trecut, ca măcar prin citirea acestora viața monahală sa fie sprijinită[...]. Disciplina vieții călugărești să nu slăbească, iar de altă parte, ne veți întocmi o listă de toate cărțile vechi, a căror cuprindere este de folos vieții monahale, pentrucă alegând din ele pe cele mai potrivite, să le dăm spre citire, atât în școlile monastirești celor ce sunt în pregătire, cât și spre citire tutror monahilor de obște; pentru ca prin ajutorul acestora duhul vieții frumoase din mănăstiri să nu mai dormiteze ci să fie treaz, pilduitor și aducător de roade atît mănăstirilor cât și lumii creștine de obște.”

Vizitând în 1931 eparhia Hotinului şi fiind impresionat de viaţa mănăstirească de la Japca şi Dobruşa, profesorul Universităţii din Bucureşti, I. Simionescu scria: „La Japca, călugăriţele singure caută de vie, de odaia din deal, unde e cultura pământului. Sunt dintre ele care îndeplinesc serviciul de fierar. Totuşi biserica nu e goală niciodată. Cu adevărat la aceste mănăstiri e munca întru Dumnezeu. Mănăstirea Dobruşa este un stup plin, o fermă model, nu numai de demonstraţiune pentru satele din jur, dar chiar aducătoare de venituri. Mierea recoltată, în anul trecut, a ajuns la Hamburg. Multe din fermele statului nu sunt la nivelul acestei gospodării călugăreşti”.

Protoiereu Ioan Lisnic

Episcopul Visarion al Hotinului în mijlocul monahilor de la schitul Rudi

Biserica schitului Rudi după restaurare

miercuri, 25 februarie 2015

Școlile Eparhiei Hotinului în timpul arhipăstoriei P.S. Episcop Visarion Puiu (1923-1935)

Școlile Eparhiei Hotinului în timpul arhipăstoriei
P.S. Episcop Visarion Puiu (1923-1935)

Episcopul Visarion în mijlocul seminariștilor albanezi

La reînfiinţarea Episcopiei Hotinului, în eparhie, exista numai Şcoala Spirituală din Edineţ. Prin străduinţa Preasfinţitului Visarion, cu începerea anului de învăţământ 1923 – 1924, această şcoală a fost transformată în Seminar Teologic cu opt clase după programa seminariilor din ţară. Acest seminar până în 1930 a dat o serie de absolvenţi, majoritatea devenind preoţi.[1]

Dorind de a avea seminarul în mai de aproape supraveghere, episcopul Visarion, împreună cu adunarea eparhială, hotărăşte mutarea acestei şcoli de la Edineţ la Bălţi. În acest scop, încă în 1928 se procurase un local pentru seminar. În procesul verbal al adunării consiliului eparhial, din 8 iulie 1930, sub preşedenţia Preasfinţitului Visarion şi a vicarului eparhial, arhimandritul Eugeniu Laiu, se scria: „am discutat din nou asupra greutăţilor ce întâmpină seminarul din Edineţ din pricina localităţii izolate în care se află ... Să luăm grabnice măsuri de evacuare a liceului de fete ce se află în clădire din str. Coşbuc nr. 8 din Bălţi a cărui contract expiră la 20 iulie a.c. şi pregătirea localului pentru mutarea seminarului din Edineţ în mai sus numita clădire care trebuie să se facă numaidecât în timpul vacanţei mari, ca anul şcolar 1930 – 1931 să se poată începe regulat şi la vreme”.[2] După mutarea seminarului la Bălţi, datorită împrejurărilor grele economice, care prevedeau şi reduceri bugetare, iar pe de altă parte, din lipsă de director destoinic şi profesori cu pregătire teologică, la 1 ianuarie 1931, odată cu altele din ţară, a fost desfiinţat şi seminarul din Bălţi.[3]

Prin străduinţa episcopului Visarion, în 1924, la mănăstirea Dobruşa, se înfiinţează Seminarul monahal şi de cântăreţi bisericeşti. Această şcoală avea menirea de a pregăti cântăreţi bisericeşti cu o educaţie aleasă în deprinderea anumitor meşteşuguri şi pentru mănăstiri, elemente ştiutoare de carte şi cu pregătire pentru viaţa monahală.[4] Luând parte în comisia de examinare la această şcoală, în anul 1928, profesorul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Constantin N. Tomescu avea să scrie despre „cuminţenia şi evlavia mănăstirească a celor 60 de elevi, ce se pregătesc a fi cântăreţii slavei întru cei de sus lui Dumnezeu şi ai păcii pe pământ, dar şi iscusiţi gospodari, ştiind să calce ţarina, s-o îndoaie în brazde, pentru ca ea să toarne holde aurite şi totodată să poată lămuri poporănilor din tainele ştiinţelor şi să le ajute la nevoie cu îndrumări practice”.[5] La această şcoală şi-au făcut studiile copii din Albania şi Grecia.

Din iniţiativa episcopului Visarion, în 1927, la mănăstirea Japca, se înfiinţează Şcoala de gospodine sătească, menită de a pregăti fetele de la sate în cunoştinţe superioare, însuşind şi variate lucrări practice de gospodărie sătească, organizarea acestei şcoli a fost recomandată de Consiliul Central Bisericesc ca model pentru toate eparhiile din ţară.[6]

Protoiereu Ioan Lisnic

[1] Pr. T. Cuciulschi, Câteva cuvinte despre Episcopia Hotinului, revista Luminătorul, nr. 10, 1933, p. 597.

[2] ANRM, F. 1217, inv. 1, d. 372, f. 17.

[3] Pr. T. Cuciulschi, op. cit., p. 597

[4] Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1930, p. 14.

[5] Constantin N. Tomescu, Şcoala de cântăreţi din mănăstirea Dobruşa, Buletinul eparhial, Episcopia Hotinului, nr. 19 – 20, octombrie 1928, p. 185.

[6] Anuarul Episcopiei Hotinului, 1930, op. cit., p. 16.

P.S. Visarion în mijlocul elevilor albanezi,

absolvenți ai Școlii din Mănăstirea Dobrușa, 1933

marți, 24 februarie 2015

P. S. Visarion Puiu, alegerea, investirea și instalarea în funcția de Episcop al Hotinului 136 ani de la naștere

P. S. Visarion Puiu, alegerea, investirea
și instalarea în funcția de Episcop al Hotinului
136 ani de la naștere

În anul 1923, în Basarabia se înființează două eparhii: cea a Cetăţii Albe – Ismail, cu reşedinţa în oraşul Ismail şi eparhia Hotinului cu reşedinţa în oraşul Bălţi.

Primul Episcop al Cetăţii Albe – Ismail a fost de curând sfinţit episcop, Nectarie Cotlarciuc, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi[1], care în 1924 avea să devină Mitropolit al Bucovinei (1924 – 1935).

Pentru Eparhia Hotinului, delegaţii Congresului Eparhial Extraordinar din 16 martie 1923, în unanimitate îl aleg pe episcopul Visarion Puiu, cunoscut prin activitatea sa în importante funcţii bisericeşti. După întrunire, delegaţii congresului trimit Mitropolitului Primat Miron Cristea, următoarea telegramă: „Congresul Eparhial Extraordinar al clericilor şi mirenilor bisericii Basarabiei, şi-a unit unanimitatea glasurilor lor, ca la noua catedră episcopală a Hotinului să vie ca ierarh Prea Sfinţitul Visarion, episcopul Argeşului ... .” La 29 martie, Marele Colegiu electoral alege în Bucureşti pe P. S. Episcop Visarion, candidatul clerului Basarabiei pentru Episcopia Hotinului, iar la 31 martie, în sala tronului regal are loc investirea Preasfinţitului Visarion de către M. S. Regele Ferdinand I.[2]

Eparhia Hotinului cuprindea judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin. Pentru reşedinţa episcopală a fost ales oraşul Bălţi, deoarece se afla în centrul eparhiei, de unde pe căi ferate se putea face mai bine legăturile dintre chiriarhie şi cler.

Instalarea oficială s-a petrecut cu mare fast, la 13 mai 1923, în biserica Sf. Nicolae din Bălţi. După săvîrşirea Sf. Liturghii de către Preasfinţitul Visarion, cu un mare sobor de preoţi, s-a oficiat actul instalării. Ministrul Cultelor şi Artelor, C. Banu a dat citire decretului regal de întărire în scaun, ţinînd şi o cuvîntare, după care protopopul de Bălţi, părintele econom Vladimir Dumitriu a citit gramota pastorală a Înalt Preasfinţitului Gurie, Arhiepiscopul Chişinăului, adresată preoţilor, diaconilor, cîntăreţilor şi ortodocşilor creştini din Eparhia Hotinului, dezlegându-i canonic de a trece în grija arhierească a Preasfinţitului Episcop Visarion. În gramota pastorală se spunea: „Toţi voi fiii mei duhovniceşti, preoţi şi mireni [...], veţi trece sub duhovniceasca oblăduire, ocrotire şi îngrijire a P.S. Visarion al Hotinului. Să-l primiţi pe el ca pre îngerul lui Dumnezeu. Să-l aveţi pe el ca pre un părinte duhovnicesc, ca pre îngerul păzitor al Bisericii, ca pre izvorul harului dumnezeesc, ca pre întâiul stătător arhipăstor al vostru, şi către dânsul să vă adresaţi în nevoile voastre sufleteşti”.[3] În continuare, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Gurie a rostit o înălţătoare cuvântare, în care se spunea: „Preasfinţite! Îţi este cunoscută Basarabia, căci ai lucrat ogorul Domnului din laturile ei, timp de mai bine de doi ani după alipire. Ai cunoscut poporul moldovenesc de aici, blând şi bun la suflet, religios milostiv gata la orice jertfă pentru Biserică, pentru săraci, pentru orişice faptă bună. Ai avut prilejul să cunoşti pe preoţii, păstorii poporului şi să te convingi că, în majoritatea lor sînt respectuoşi şi devotaţi Chiriarhului lor, plini de duh sfânt şi râvnitori pentru propăşirea morală şi religioasă a păstoriţilor lor [...]. Păşeşte cu bărbăţie la îndeplinirea misiunii arhipăstoreşti. Poartă cu îndrăznire smerita cârjă a episcopiei de Hotin şi fii încredinţat că rugăciunile noastre şi ale întregii Bisericii Ortodoxe Române te însoţesc”.[4] După aceste cuvinte înălţătoare, Preasfinţitul Visarion a rostit cu smerenie următoarea rugăciune: „Arată-mi, Doamne, calea pe care să merg; căci către Tine am ridicat sufletul meu”. În continuare, renunţând la obişnuitele făgăduinţi pe care le face orice nou venit la cârma oricărui aşezământ, mărturisi: „Am răsfoit adesea, în liniştea chiliei, multe pagini din trecutul Bisericii noastre şi am cercetat viaţa multor ierarhi, despre care vremele ne-au lăsat urme istorice însemnate, şi mărturisesc, n-am găsit la nici unul din ei cuvântări cu făgăduinţi pentru o activitate dorită. Am găsit însă, pagini în care istoria noastră bisericească naţională, a prins cu recunoştinţă şi admirare faptele strălucite, săvârşite de dânşii pentru Biserică şi Neam. Spre acele fapte ale lor ale marilor noştri ierarhi va fi gândul meu şi întru a-i ajunge vor fi străduinţele mele”.[5]

După terminarea solemnităţii, reprezentanţii clerului, ai autorităţilor civile şi militare, delegaţii diferitor aşezăminte culturale din judeţele eparhiei, i-au adresat felicitări Preasfinţitului Visarion, urându-i rodnică arhipăstorire.[6]

După instalarea oficială de la Bălţi, episcopul Visarion găseşte eparhia fără catedrală, fără locuinţă, fără cancelarie şi fără funcţionari. După aceste triste constatări avea să scrie: „Iar dacă am venit la Bălţi, în mai 1923, oraş prin care trecusem şi altădată cu dezgustul ce produc tuturor călătorilor aşezările omeneşti primitive şi întocmirile întârziate, am găsit un oraş de gloduri cu o singură biserică ortodoxă pentru o populaţie de peste zece mii suflete creştine [...], şi o totală răceală faţă de întemeierea unei episcopii, atât din partea clerului cît şi a autorităţilor mireneşti locale şi aceea singură biserică a Sf. Nicolae din evreime, care urma să-mi fie şi catedrala episcopală”.[7]

Timp de opt ani de zile a fost nevoit să locuiască în case închiriate. Iar lucrările de cancelarie le-a început cu protosinghelul Gherasim Grecu, fost eclesiarh şi econom la Arhiepiscopia Chişinăului şi profesorul Ioan Cazacu, director al şcolii normale din Bălţi. Abia mai târziu au fost aleşi consilierii eparhiali şi a fost stabilit localul pentru cancelaria eparhială.

Realizările şi împlinirile Preasfinţitul Episcop Visarion, în doar 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului, rămân neşterse. A trecut bineînţeles şi prin mari greutăţi, dar îşi amintea cu satisfacţie de acele clipe când era „sprijinit de un popor cu drag de Biserică, bun şi ascultător, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru. Cei 12 ani de păstorie în eparhia Hotinului au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai Bunul Dumnezeu mi le-a dat, poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa în această latură de ţară, fără teama vecinătăţii haosului şi primejdiei bolşevice, ce era aproape, peste Nistru”[8], îşi amintea mai târziu mitropolitul.

Protoiereu Ioan Lisnic

[1] B. Buzilă, Din istoria vieții bisericești din Basarabia,Ed.Știința,Chișinău,1996, p. 134.

[2] C. N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului,București,1934, p. 10 – 13.

[3] Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chișinău, 1925, p. 43.

[4] Ibidem, p. 44 – 45.

[5] Constantin N. Tomescu, 10 ani de la reînfiinţarea Episcopiei Hotinului, p. 18.

[6] Prot. pr. I. Mihălcescu, Cronica Bisericească, revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 9, iunie 1923, p. 658.

[7] Pr. C. Dron, Din Eparhia Hotinului, Luminătorul, Revista Bisericii din Basarabia, nr. 11, 1934, p. 772 – 773.

[8] Mitropolit Visarion Puiu, Însemnări din viaţa mea, Ed. Trinitas, Iași, 2004, p. 75.

luni, 23 februarie 2015

Ierodiacon Visarion Puiu Anul nou în Rusia, amintiri din 1908

Ierodiacon Visarion Puiu

Anul nou în Rusia, amintiri din 1908

Ierodiacon Visarion Puiu, Anul nou în Rusia, amintiri din 1908,

rev. Luminătorul, nr. 1-2, 1941, p. 60-63

duminică, 22 februarie 2015

Sfântul Sfințitul Mucenic Haralambie

A fost arestat în timpul persecuțiilor asupra creștinilor și rămânând tare în credința sa, a fost condamnat la moarte

La 10/23 februarie, Biserica Ortodoxă sărbătorește pomenirea Sf. Sfințitului Mucenic Haralambie – care potrivit tradiției a trăit în timpul împăratului roman Septimiu Sever (193-211), fiind un înfocat propovăduitor al Evangheliei în cetatea Magnesia . Pentru râvna și credința sa, a fost hirotonit episcop al cetății, sporindu-și astfel ostenelile de a aduce la Hristos romanii închinători la idoli. Este arestat în timpul persecuțiilor și deși bătrân cu anii, dovedește bărbăție în fața judecătorilor, rămânând tare în credința sa. Este strujit cu unghii de fier pe tot corpul, i se bat în trup piroane lungi, dar sfântul rămâne neînduplecat , prin curajul său atrăgând la Hristos mulțime de bărbați și femei, și aceea fiind osândiți la moarte pentru credința lor. Se spune că a adus-o la credință pe însăși fiica împăratului.

În cele din urmă este condamnat la moarte prin decapitare, însă Sf. Haralambie își sfârșește viața în temniță, înainte de a fi atins de sabie (202).

sâmbătă, 21 februarie 2015

Dacă postim cu dragoste și rugăciune Omul capătă o purificare a trupului, a sufletului, precum și se curăță de păcat

Dacă postim cu dragoste și rugăciune
Omul capătă o purificare a trupului, a sufletului,
precum și se curăță de păcat

Postul este o înfrânare pe un anumit timp, fie parțial, fie definitiv, de la mâncare, băutură, viață conjugală,distracție, vorbire multă și alte desfătări, cu scopul de a ne ruga mai mult lui Dumnezeu, de a ne pocăi și de a ne mărturisi, pentru a fi vrednici de Sf. Taine ale Mântuitorului.

Postul trupesc și sufletesc

Postul trupesc – abținerea de la mâncare și băutură, nu simpla înlocuire de alimente, ci intenția de a înfrâna firea, de a crea o senzație de foame. Și aceasta nu că anumite alimente ar fi necurate, fiindcă nimeni din creație nu poate fi respins ca necurat (II Tim.4,4). Abținerea este un semn al libertății și al biruinței, voinței și al dorințelor, înfrânarea poftelor trupești și a plăcerii lor pătimașe.

Postul sufletesc – înfrânarea simțurilor, a gândurilor, a imaginației, precum și iertarea semenilor, milostenie și cât mai multă rugăciune cu căință de cele săvârșite. Dacă postim prin abținerea de mâncare, dar nu iertăm, și nu părăsim obișnuințele urâte, nu avem nici un folos de acest post.

Posturile de peste an și durata lor

Posturile de mai multe zile: Postul Paștelui de 7 săptămâni, Postul Crăciunului de 6 săptămâni, Postul Adormirii Maicii Domnului de 2 săptămâni și Postul Sfinților Apostoli care variază în dependență de data sărbătoririi Sf. Paști.

Posturi de o zi: miercurile și vinerile de peste an ( cu mici excepții), Ajunul Botezului Domnului, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

Însemnătatea postului

Dacă postim cu dragoste și rugăciune, căpătăm o purificare atât al trupului cât și al sufletului, ne curățim de patimi și păcat, devenim mai tari în fața ispitelor. Postul ne smerește inima, ne împacă cu aproapele, ne slăbănogește firea, ne întărește duhul, ne vindecă de tot felul de boli trupești și sufletești, ne apropie mai mult de Dumnezeu.

vineri, 20 februarie 2015

Postul Mare – călătorie duhovnicească către Sf. Inviere. De luni începe Postul

Postul Mare – călătorie duhovnicească
către Sf. Inviere. De luni începe Postul

Când un om plecă în călătorie, el trebuie să știe unde merge. Așa este și omul care călătorește în timpul Postului Mare. Înainte de toate Postul Mare este o călătorie duhovnicească și destinația sa este Paștele, Sărbătoarea Sărbătorilor.

Pentru mulți creștini ortodocși, postul constă într-un anumit număr de reguli și prescripții formale, mai ales negative: abținerea de la anumite alimente, interzicerea dansului, poate și a filmelor de cinema. Noi suntem destul de departe de adevăratul duh ala Bisericii, încât este aproape imposibil să înțelegem că Postul Mare cuprinde în sine și altceva, fără de care toate aceste prescripții pierd o mare parte din sensul lor. Despre acest ” altceva„ se poate spune că este ca o atmosferă, ca un climat în care intrăm: mai înainte de toate o stare a sufletului și a inimii, care timp de șapte săptămâni, pătrunde întreaga noastră viață.

Scopul postului este în atingerea inimii, pentru ca aceasta să se poată deschide relațiilor duhului, pentru a simți foamea și setea tainică a comuniunii cu Dumnezeu.

Postul Paștelui este așezat în cinstea Patimilor Domnului și ne amintește de postul de 40 de zile al Mântuitorului în pustiu, înainte de a ieși în lume pentru propovăduirea Evangheliei (Mt. 4,2; Lc. 4,2). E totodată vreme de pregătire pentru post, rugăciune și pocăință pentru apropierea cu vrednicie de Sfântul Trup și Sânge, întrucât, de obicei, până la Sfintele Paști se împărtășesc toți credincioșii.

Cu o deosebită evlavie trebuie să petrecem prima săptămână din post (săptămâna mare), în care în toate bisericile se săvârșesc rugăciuni zilnice deosebite prin care ne întărim în credință spre a parcurge timpul postului și ultima săptămână (săptămâna patimilor) în amintirea sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Să începem acest post iertând ca să fim iertați, plini de dragoste, de credință și de nădejde, și înfricoșându-ne, umilindu-ne și îndreptându-ne cu vrednicie și cu sfințenie să împlinim întru toate voia lui Dumnezeu.