Clerici ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord
în închisorile comuniste, Cuvânt-înainte
„Nu vă temeți de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă;
iar sufletul nu pot să-l ucidă;
temeți-vă mai curând de acela care poate și trupul,
și sufletul să le piardă în gheenă.”
(Matei 10, 28)
În urmă cu mai bine de șapte decenii,
cunoscutul profesor de teologie Teodor M. Popescu afirma: „Creștinismul a
cunoscut multe epoci de greutăți și de criză, dar niciuna cu tâlcul celei de acum. De la
Nero la Stalin, se înșiră pe veacuri opoziții și persecuții sângeroase,
lovituri și sfâșieri dureroase, martiri și
mărturisitori, apostați fricoși sau cinici, nedreptăți, batjocuri și profanări
scandaloase, amenințări și insulte grave aduse lui Iisus Hristos și Bisericii”.[1]
Secolul XX a fost un secol cu multe frământări pentru
ortodoxia din întreaga lume. S-au schimbat sisteme politice, alianțe și chiar
frontiere, iar noua ordine geopolitică impusă cu forța a reușit să
instaureze un sistem politic ateist militant. Suferințele
mărturisitorilor, precum și sângele martirilor dreptei credințe reprezintă
astăzi ofranda la comoara de sfințenie a ortodoxiei mondiale.
Acțiunea anticreștină s-a abătut asupra Bisericii, în special asupra
clerului. Puterea politică era hotărâtă la acea vreme să extermine orice
religie, credința în Dumnezeu era definită drept „opium pentru popor”.
Erau dărâmate bisericile de zid, dar nu și Biserica din sufletul
oamenilor. Cum a fost posibil ca un regim politic să declare pe față război
Bisericii străbune?! Iată o întrebare la care și astăzi este
greu de găsit un răspuns.
Au fost ierarhi, slujitori și credincioși care au
mărturisit credința în Hristos cu prețul vieții, știind din
cuvântul Mântuitorului că vocația martiriului este o constantă a vieții bisericești. „Dacă vă
urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume,
lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci
Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15, 18-19).
Mulți au murit în surghiun sau în închisori, dar mulți au suferit și în
închisoarea „cea de toate zilele”, pentru că
întreaga țară devenise o închisoare, despre care vorbește Ioan
Ioanide. Părintele arhimandrit Sofian Boghiu – fiu al Basarabiei în care atâția au suferit
– spunea că i-a fost mai ușor în închisoare decât în libertate – în închisoare a
avut timp să se roage mai mult decât a avut în lume.
Părintele Ioan Lisnic, pasionat de istoria Bisericii,
autor a câtorva monografii și a sute de studii și articole referitoare la
trecutul Bisericii noastre drept-măritoare, descendent dintr-o familie de
slujitori care au suferit în urma prigoanelor din secolul trecut, ne aduce în
față acum această lucrare – Clerici
ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în
închisorile comuniste,
tipărită cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Părinte Vladimir,
Mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove. O carte-omagiu pentru
mărturisitorii care au murit, au pătimit pentru dragostea întru Hristos,
privind înapoi spre jertfa celor care au suferit, îndemânându-ne să luăm din îndrăzneala
și curajul lor. O carte cu o bibliografie impresionantă, dar și cu trimiteri
numeroase la izvoarele din arhive, dovedind minuțiozitatea,
rigurozitatea cu care a studiat aceste documente părintele Ioan Lisnic.
Răsfoind cu atenție aceste pagini, în care găsim
date biografice a sute de mărturisitori ai dreptei credințe care au
suferit, înțelegem și mai bine mesajul adresat de Sanctitatea Sa,
Preafericitul Părinte Kirill, Patriarhul Moscovei și al întregii
Rusii[2], și anume că „trebuie
să păstrăm cu sfințenie în
memorie și să studiem
atent experiența
istorică a Sfintei Biserici din anii grei ai încercărilor; să avem grijă și să învățăm turma
bine-credincioasă, în vederea confruntării cu noile provocări ale
contemporaneității și ale viitorului”.
Ortodoxia – în întregul ei – are astăzi o misiune grea, dar și măreață în
același timp, și anume de arăta lumii că în zilele noastre Biserica lui
Hristos se arată a fi plină de sfinți, de sfințenie,
iar „fermitatea și demnitatea
mărturisitorilor creștini care l-au urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos și în
închisorile comuniste, prin împlinirea poruncii Sale de a-i ierta pe
prigonitori, ne îndeamnă să mărturisim și să apărăm credința noastră
ortodoxă în orice timp și situație. În timpul comunismului ateu, întrebarea majoră pentru
un creştin era: Cum dobândim libertatea
de gândire şi acţiune? Astăzi, întrebarea majoră este: Ce facem cu libertatea noastră, cum o folosim? Cum comunicăm şi cum
cooperăm unii cu alţii, pentru a promova misiunea Bisericii în lumea de azi?”[3].
Diacon, lector univ. dr. Vasile M. Demciuc,
Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava
[1]Prof.
Teodor M. Popescu. De la Nero la Stalin. În:
“Gândirea”, ianuarie 1942, p. 22.
[2]Cuvânt rostit la Ședința Solemnă a
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dedicată mărturisirii credinței în timpul
regimului comunist, 28 octombrie 2017.
[3] Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel la Congresul Internaţional de Teologie Viaţa
Bisericilor Ortodoxe în timpul comunismului – persecuţie, rezistenţă şi
mărturisire, 23–29 octombrie 2017.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu