CEL MAI CURAT ADEVĂR ÎL DOVEDEŞTE CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

                 

                      CEL MAI CURAT ADEVĂR ÎL DOVEDEŞTE 

                                     CREDINŢA ÎN DUMNEZEU

       Ce este credinţa? „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Trebuie să trăim cu credinţă, pentru că prin credinţă sinceră dobândim toate cele necesare de la Dumnezeu atât pentru viaţa aceasta pământească, vremelnică, cât şi pentru viaţa cea veşnică. Crezând în Dumnezeu, noi ne asigurăm credinţa noastră într-un viitor mai luminos, mai bun. Neavând credinţă, pierdem şi speranţa în viitor şi astfel putem cădea în disperare. Iar disperarea nu ne aduce nimic bun decât tristeţe, care deseori îl poate duce pe om la autoexterminare. Pe parcursul veacurilor mulţi oameni s-au gândit şi se gândesc nu la mântuire şi viaţă de veci, ci la dorinţele pământeşti, uitând de Dumnezeu şi de purtarea lui de grijă faţă de oameni. De aceea „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea drept adevăr” (Romani 1, 18). Adesea aceste bunuri pământeşti oamenii le capătă nu prin muncă cinstită, ci prin minciună, furturi, nedreptate şi asuprire a celor mai slabi. Oare în aceste împrejurări omul se gândeşte la credinţă? Nu.
      În aceste cazuri credinţa dispare din sufletul omului, iar în locul ei apare fărădelegea, care trezeşte mânia lui Dumnezeu. Fărădelegea îl face pe om lipsit de orice faptă bună, de umilinţă, de milă, de dreptate, de sinceritate, de blândeţe, de smerenie, de iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele, şi, în sfârşit, în disperarea în ceva mai bun şi astfel îl duce la pierzare.
      Oare poate omul plin de mândrie, lăcomie şi iubire de sine să aibă în acelaşi timp şi credinţă sinceră în Dumnezeu? Niciodată. Pentru că aceste vicii îl îndreaptă pe om la nedreptate, la furt, la desfrâu, la ambiţie, la bătaie, la asuprire şi chiar la omor. Viaţa omului este un dar de la Dumnezeu. Pentru dreptul la viaţă militează şi organizaţiile mondiale, dar acest drept a fost şi este încălcat. Câtă mânie, câtă teroare, cât sânge nevinovat s-a vărsat şi se varsă, câtă asuprire. Au fost exterminaţi nu doar oameni aparte, ci şi popoare întregi pentru ambiţia câtorva oameni de la conducerea marilor imperii.
       Oare împuşcătura din Saraievo din 1914 ar fi trebuit să fie? Oare de la ea ar fi trebuit să înceapă un război mondial care a curmat viaţa a milioane de oameni? Nu mai puţine vieţi omeneşti au fost răpite şi pe timp de pace, oamenii au fost strămutaţi, exilaţi, torturaţi şi duşi departe de locurile natale. Nu puţini oameni au murit în timpul foametei organizate de conducerea totalitaristă dintre anii 1946-1947, când ultimul grăunte era măturat şi luat de la gurile copiilor înfometaţi. Credinţa era izgonită cu totul din sufletele oamenilor, iar în prim plan erau promovate ambiţiile politice. Şi anume acestea duceau la exterminarea în masă a oamenilor nevinovaţi. Setea de sânge a unora ştergea orice urmă de credinţă în inimile lor. Gândindu-se că vor trăi o veşnicie, ei uitau de tot ce este sfânt, stăruind în fărădelegi, având impresia că acestea constituie purul adevăr, dar pentru că au ignorat credinţa, ei au ignorat şi Adevărul.
      Credinţa poate fi întărită numai prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu pe care omul poate să-l însuşească doar în Biserică.
      Pilda Mântuitorului cu semănătorul (Luca 8, 5-15) împarte credincioşii în mai multe categorii: cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l împlinesc; care îl ascultă, dar îl ignoră, care ascultă cuvântul, dar pun în prim plan grijile omeneşti; şi, în sfârşit, cei care îl ascultă şi-l împlinesc cu totul.
      La prima categorie de credincioşi seminţa a fost luată de păsările ateiste care prin dulcele lor „cântări” de concepţie marxist-leninistă îi sustrăgeau de la cuvântul lui Dumnezeu. Lecţiile ateiste erau însoţite de hohote de râs, care păreau a fi mai interesante decât cititul monoton din biserică şi cu aceasta ei răpeau suflete în care seminţa adevărului nu încolţise.
     Credincioşii din a doua categorie, primind cuvântul lui Dumnezeu, primesc totodată şi alte concepţii care vin din afara Bisericii şi care fac să dispară tot ce e sfânt din inima omului. Această categorie de credincioşi au rămas indiferenţi atunci cândau devastat locaşele sfinte şi când s-a instalat „urâciunea pustiirii în locul cel sfânt” (Matei 24,15).
     A treia categorie de credincioşi ascultă cuvântul, deodată îl primesc, dar amintindu-şi de grijile lumeşti uită de poruncile lui Dumnezeu.
    A patra categorie de credincioşi a făcut încercare de a apăra credinţa şi sfintele locaşuri, dar nu s-au putut opune puterii ateiste.
   „Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate” (Romani 16, 17-18). Concepţia „pântecelui” fiind pusă pe primul plan, a dus la decăderea credinţei, astfel, omul îngrijindu-se mai mult de trupul său muritor, uită de grija sufletului şi astfel primeşte răsplata prin calamităţi naturale ş.a.

    Lucrul nostru de toate zilele trebuie să-l începem cu scurta rugăciune: „Doamne ajută!”, şi să-l ducem la bun sfârşit mulţu-mind lui Dumnezeu pentru ajutorul Lui.


                                                                    Protoiereu Mitrofor Grigore Lisnic