Slujirea arhierească a P.S. Visarion Puiu în Episcopia Argeșului (1921-1923)

     

Slujirea arhierească a P.S. Visarion Puiu în 

Episcopia Argeșului 

(1921-1923)

     După ce Episcopia Argeşului fusese păstorită de doi locţiitori, Vartolomeu Stănescu Băcăuanul (1919 – 1920) şi Evghenie Humulescu Pitişteanul (1920 – 1921)1, la 17 martie 1921 episcop titular al Argeşului a fost ales arhimandritul Visarion Puiu, Exarh al Mănăstirilor din Basarabia. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti de către Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în ziua de Bună Vestire, la 25 martie. Tot în aceeaşi zi a fost investit de către Magestatea Sa Regele Ferdinant I, iar la 27 martie, în ziua sărbătoririi Intrării Domnului în Ierusalim, Preasfinţitul Visarion a fost instalat episcop titular al Argeşului.

     În componenţa Episcopiei Argeşului intrau judeţele Argeş şi Olt. Eparhia în comparaţie cu celelalte episcopii era mai mică şi părea să-i dea mai puţine griji episcopului Visarion, dar şi aici s-a confruntat cu mari greutăţi. „Cel dintâi lucru, după aşezarea mea la Curtea de Argeş – îşi amintea Preasfinţia Sa – a fost cunoaşterea eparhiei, adică a clerului, a bisericilor şi mănăstirilor, prin vizite canonice, străbătând ambele judeţe, apoi să dobândesc o locuinţă demnă şi corespunzătoare unui episcop.”

În cei doi ani de slujire arhierească în Episcopia Argeşului, prin vizitele canonice, Preasfinţitul Visarion a străbătut toate parohiile „cercetând satele cu prea multe biserici sărace şi slab îngrijite, cu zugrăveli cumplite şi preoţi năcăjiţi”. Iar faptul că catedrala episcopală era cea mai frumoasă biserica a ţării, nu-l bucura deloc, deoarece „clerul era robit politicianizmului, avea o slabă pregătire evanghelică şi repetate acte de indisciplină”. Pe lângă lipsa unei reşedinţe pentru episcop şi a unui local pentru cancelarie avea să lupte şi cu imixiunea politicienilor „care îndrăzneau să-mi pretindă numiri şi transferări de preoţi şi cântăreţi după placul şi interesele lor politice. Amestecul politicienilor în treburile bisericeşti l-am respins, parte prin discuţii lămuritoare, parte prin refuzuri categorice, ceea ce mi-a atras pierderea prieteniei unora dintre ei” îşi amintea mitropolitul.

     La Curtea de Argeş, reşedinţa episcopală era trecută în administrarea Casei Regale, iar „reşedinţa episcopului se afla în locuinţa maestrului grajdurilor pustii ale Curţii Regale, care nu venea prin Curtea de Argeş decât vreo două-trei zile pe an, cancelaria într-o casă veche din acest târg sărac, în timp ce adevărata reşedinţă episcopală era permanent închisă, pe motiv că e locuinţă regală. Era o situaţie stranie, inexplicabilă şi profund jignitoare pentru episcopat, într-o ţară constituţională, unde Biserica este dominantă în stat, pe care nu o înlătură nici Sinodul, nici miniştrii de culte, egali de slab în a arăta Regelui ce greşeală se face şi în ce lumină neplăcută se pune Casa Regală săvârşind asemenea lucruri”, îşi amintea mai târziu mitropolitul.

Despre această situaţie avea să scrie şi profesorul universitar Constantin N. Tomescu, unul din prietenii apropiaţi al episcopului, care era la acea vreme secretar episcopal eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului: „Am fost la instalarea sa. Dar acolo el, ca episcop era nevoit să locuiască într-un grajd amenajat, iar nu în palatul episcopal anume ridicat pentru a fi locuinţă vlădicească, deoarece aghiotanţii regali, cu asentimentul partidului politic liberal, au sechestrat palatul pentru familia regală, conflict ce a durat peste doi ani.”

     În rezolvarea diferendului cu Casa Regală, episcopul Visarion a apelat şi la ajutorul lui Nicolae Iorga, care îl aprecia, numindu-l „călugărul ostaş”. Într-o scrisoare adresată Preasfinţitului Visarion la 21 iulie 1921, N. Iorga îl înştiinţa despre demersurile sale privind recuperarea palatului episcopal: „Am vorbit regelui despre evidentele drepturi pe care Preasfinţia Sa le are asupra palatului şi curţii dimprejurul lui. Din nenorocire, n-am putut face ca părerea mea să fie primită.” Prin intermediul ziarului Neamul românesc, N. Iorga a continuat să pledeze pentru retrocedarea palatului episcopal.

     După plecarea de la cârma Episcopiei Argeşului, episcopul Visarion avea să scrie: „Dezgustat profund de situaţia umilitoare în care m-au ţinut curtea regală şi incuria sinodală, câtă vreme am fost episcop de Argeş – adică locuind doi ani (1921 şi 1922), lângă nişte grajduri – stare de lucruri împotriva căreia puţin a lipsit să nu reacţionez în chip nepotrivit unui episcop, adică să reiau cu forţa reşedinţa episcopală cotropită de administratorii curţii regale – când am auzit că guvernul, din 1923, vrea să reînfiinţeze în Basarabia două episcopii a Hotinului şi a Ismailului, şi când primul ministru Ion Brătianu, spre a mă determina să nu mai cer insistent reşedinţa de la Argeş, din care totuşi obţinusem cu ameninţări o jumătate, mi-a spus într-o zi la senat, că „guvernul ar fi foarte mulţumit dacă aţi primi să treceţi la una din cele două catedre noi episcopale, pentru care clerul basarabean v-a şi ales”, atunci am scris lui C. Tomescu, secretar general al Arhiepiscopiei din Chişinău, să comunice clerului de acolo, că mă învoiesc a trece la Hotin.”

     Principalele obiective urmărite de episcopul Visarion în Eparhia Argeşului au fost organizarea şi îmbunătăţirea vieţii bisericeşti, înlăturarea imixiunilor politicienilor cât şi apărarea drepturilor în redobândirea palatului episcopal de la Curtea Regală.

Protoiereu Ioan Lisnic

P.S. Visarion al Ageșului împreună cu membrii unei delegații