UN PĂSTOR ADEVĂRAT – PROTOIEREUL ALEXANDRU DAŞCHEEV
IN MEMORIAM
Dacă uităm de trecut, n-avem dreptul la viitor. Nu trebuie să uităm că au fost timpuri grele de război, de maladii, cum a fost tifosul exantematic, care a bântuit după război, prin anul 1945, şi care a cuprins întreaga Moldovă; apoi seceta din 1946, foametea organizată de puterea sovietică, când se măturau podurile caselor de ultimele grăunţe. Apoi deportările şi reprimările oamenilor gospodari şi intelectuali. Peste tot era sărăcie, moarte şi bătaie de joc asupra tuturor moldovenilor. Dar, odată cu sărăcia şi moartea materială, a urmat şi sărăcia sufletească, care avea drept scop omorârea spirituală a neamului creştin şi educarea „omului nou”, cu o altă concepţie despre lume, adică a ateistului. Au fost distruse biserici, au fost torturaţi, condamnaţi şi omorâţi pentru credinţă preoţi şi creştini de rând, despre care s-a scris şi se mai scrie.
Printre mulţimea de preoţi arestaţi, condamnaţi şi omorâţi a fost şi predecesorul meu, părintele Alexandru Daşcheev, preot-paroh la biserica „Sfânta Parascheva” din satul Gura Căinarului, r-nul Floreşti. De origine se trăgea de prin părţile Hotinului, ucrainean de naţionalitate, dar care în scurt timp a însuşit limba română. Născut în anul 1893, a terminat Facultatea de Teologie din Cernăuţi în 1915, iar în 1916 este numit ca paroh la biserica „Sfântul Nicolae” din com. Putineşti, Floreşti (pe atunci, judeţul Soroca). Toţi anii interbelici a condus una şi aceeaşi parohie. Toţi bătrânii din Putineşti şi-l amintesc ca pe un adevărat părinte duhovnicesc, care a predat religia în şcoală, i-a educat pe copii într-un adevărat spirit creştinesc, pe toţi i-a botezat, i-a cununat şi a avut o mare autoritate ca preot, ca educator şi ca mare sprijinitor al enoriaşilor săi, căzuţi în nevoi şi lipsuri. Pe lângă toate acestea, era şi un bun gospodar, deţinând o mare suprafaţă de pământ, unde erau incluse planurile (cum se numeau atunci) bisericii, planul preotului şi care erau prelucrate şi cultivate cu o mare grijă şi străduinţă.
Mulţi nevoiaşi trăiau, lucrau şi se hrăneau de pe pământul părintelui Alexandru. Dar iată că a venit şi anul groaznic 1940, când, ca o pedeapsă din cer, s-a abătut asupra gospodarilor basarabeni negrele timpuri ale asupririi comuniştilor sovietici, care din gospodari şi oameni cumsecade făceau „duşmani ai poporului”, care erau sortiţi pieirii şi exterminării.
Părintele Alexandru, pentru neachitarea la timp cu „postarea”, a fost arestat, judecat pe 10 ani şi dus mai departe de Siberia, în peninsula Ciukotka, pe râul Kolâma, unde erau duşi cei
sortiţi la exterminare. Şase ani de zile a suferit clima aspră, cruntele neajunsuri, bolile şi batjocura Gulagului sovietic. În aceşti 6 ani la Apus a fost război, a fost eliberată Basarabia de sub sovietici în 1941, şi viaţa basarabenilor s-a schimbat din nou. În 1944 o mulţime de intelectuali şi buni gospodari şi-au părăsit locuinţele şi au luat calea spre Prut, fugind de „eliberatori”. Dar, după cum s-a aflat, şi peste Prut i-au găsit, de unde pe mulţi i-au repatriat, pentru ca în anul 1949 să fie toţi împrăştiaţi prin Siberia şi Orientul Extrem.
În 1944, împreună cu ceilalţi, s-a refugiat şi familia părintelui Alexandru, iar când el s-a întors acasă în 1946, n-a găsit pe nimeni afară de un fiu, Eugen.
Fiind în acel timp lipsă de preoţi, fiindcă mai toţi s-au refugiat, părintele Alexandru a obţinut locul de paroh în satul Gura Căinarului cu deservire şi la Putineşti, vechiul său loc de păstorie.
În anii 48-49 adeseori părintele se văicăra de dureri de cap. Bineînţeles, influenţa mult asupra lui faptul că a rămas fără gospodărie, fără familie, şi de singurătate îşi lua bastonul şi ore întregi se plimba pe străzile satului sau prin ograda bisericii.
Într-o bună zi, pe la începutul lui 1949, a fost invitat la sovietul sătesc din Putineşti, unde l-au informat că, conform hotărârii Sovietului Raional de deputaţi, nu mai este nevoie să deservească Putineştiul. Din această cauză s-a întristat mult, a început a i se ridica tensiunea şi mai des se jeluia de dureri de cap.
Am petrecut Paştile lui 1949, am săvârşit Vecernia de Paşti, iar a doua zi, când am plecat la biserică, am auzit că părinte a fost paralizat. Am trecut pe la el, dar n-am mai putut discuta: părintele şi-a pierdut graiul şi numai făcea semne cu mâna şi plângea. A venit în aceeaşi zi feciorul şi l-a luat la Chişinău, unde l-a internat în spital.
În 1949 am fost exilat în Siberia şi abia după 9 ani, în 1958, ne-am întors în Gura Căinarului unde, după cum eram informat prin scrisori, părintele Alexandru s-a făcut bine şi slujeşte. Dar în 1962 au venit amarele zile, nu numai pentru Gura Căinarului, dar pentru toată Moldova. Bisericile erau închise, distruse, preoţii asupriţi cu impozite peste puterile lor. La Gura Căinarului părintele Alexandru aproape zilnic era chemat la sovietul sătesc pentru a renunţa la serviciu şi a se pensiona. Respingând toate momelile şi ameninţările secretarului de partid, era înjosit, suduit. Eu singur, nu o dată, am auzit secretarul cum zicea printre dinţi cuvinte de ocară ca „merzaveţ”, „sfoloci” şi altele. Aceste împrejurări îl duceau pe părintele Alexandru spre sfârşit. Dacă în timpul acela era oprit pentru preoţi a umbla pe stradă în uniformă preoţească, la înmormântarea protopopului de Floreşti, părintele Ioan Bodiu, după înmormântare, părintele Alexandru a mers în uniformă prin centrul Floreştilor până la gară, în tren şi apoi până acasă.
După aceasta sănătatea părintelui Alexandru a început a se înrăutăţi, până când a primit şi groaznica lovitură decisivă – a fost pângărită biserica din Putineşti, unde a slujit atâţia ani. A fost
răsturnat Iconostasul şi distrus tot interiorul bisericii, ca pe urmă să fie transformată în depozit. Mai departe au urmat zile grele, când Sfinţia sa era dus la braţ la biserică şi acasă. Ultima slujbă a oficiat-o de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, când, nefiind în stare să oficieze Sfânta Liturghie, a săvârşit numai Utrenia. A fost internat în spitalul local, nu pentru a fi tratat, dar pentru a-şi da aici obştescul sfârşit. Aceasta s-a întâmplat la ora 21, în ajun de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, la 3 decembrie 1962. A deservit biserica din Gura Căinarului timp de 16 ani şi astfel Sfinţia sa a păstorit la Putineşti şi Gura Căinarului 40 de ani.
Oamenii mai în vârstă şi astăzi îşi amintesc de dânsul ca de un păstor bun, evlavios, ca de un slujitor, care până la sfârşitul vieţii şi-a închinat puterea şi grija Sfintei Biserici. A fost înmormântat în cimitirul local de către un sobor de preoţi în frunte cu bine cunoscutul şi mult regretatul părintele Gheorghe Mujcinschi, fost paroh al Catedralei din Chişinău „Sfântul Teodor Tiron”, pe data de 6 decembrie 1962.
Protoiereu Mitrofor Grigore Lisnic
Extras din cartea In memoriam: Protoiereu Mitrofor Grigore Lisnic,
Ed.Labirint, Chişinău, 2013, p.29-32
Biserica din Putineşti jud.Soroca .
În prim plan de la stânga ,cântăreţul Andrei Ciobanu, preotul Alexandru Daşcheev, învăţătorul Dionisie Moraru şi paraclisierul Vasile Stepanovici, anii 30 ai sec. trecut.
10 mai sărbătorit la Putineşti.
În prim plan-
cântăreţul Andrei Ciobanu, preotul Alexandru Daşcheev şi învăţătorul Dionisie Moraru,anii 30 ai sec. trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu