PRIN RUGĂCIUNE SUFLETUL SE ÎNALŢĂ SPRE DUMNEZEU. RUGĂCIUNEA ȘI FELURILE EI

PRIN RUGĂCIUNE SUFLETUL SE ÎNALŢĂ SPRE DUMNEZEU. RUGĂCIUNEA ȘI FELURILE EI

Extras din cartea Povățuiri de învățătură ortodoxă, Protoiereu Ioan Lisnic, Ed. Labirint, Chișinău, 2011, p. 89 - 92.

Rugăciunea este convorbirea directă, prin puterea credinţei, între om şi Dumnezeu.  Ea poate fi individuală (Matei 6, 6) cea făcută de fiecare credincios, singur: „în cămara inimii” sau comunitară „rugăciunea multora” (V Cor. 1, 11) cea făcută în biserică şi la diferite slujbe de obşte.

După Sf. Ioan Scărarul: „Rugăciunea după calitatea ei este petrecerea şi unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este întărirea inimii, împăcarea cu Dumnezeu, maica şi fiica lacrimilor duhovniceşti, pod peste ispite, zidul care ne apără de necazuri, sfărâmarea războaielor, lucrarea îngerilor, sporirea duhovnicească a omului, hrana sufletească, luminarea minţii, securea deznădejdii, nimicirea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovniceşti, descoperirea aşezării sufletului, prevestitoarea răsplătirilor viitoare, semnul slavei Cereşti” (Scara Cuv. 28, p.307). După Sf. Evagrie „Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, vlăstarul blândeţii, rodul bucuriei duhovniceşti şi al minţii, alungarea întristărilor şi a descurajărilor, urcuşul minţii către Dumnezeu, lucrare demnă de vrednicia minţii, sau întrebuinţarea cea mai bună şi curată a ei”. Iar după Sf. Marcu Ascetul, „Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor”.

Ca să fie simţită prezenţa lui Dumnezeu cu Care intrăm în comuniune şi ca rugăciunea să ajungă, şi să fie „ascultată” (Luca 1, 13) este nevoie ca în acel timp să unim toate simţurile, gândurile şi sentimentele spre rugăciune. Să eliberăm mintea de toate gândurile preocupărilor zilnice, creând o atmosferă de linişte. Liniştea sau isihia (gr. hesychia – tăcere, linişte şi concentrare interioară), după Sf. Grigore Teologul este o cerinţă esenţială a comuniunii omului cu Dumnezeu: „Este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce, încetul cu încetul, mintea din rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu”. Aceeaşi idee o susţine şi Sf. Talasie: „Liniştea (isihia) şi rugăciunea sunt cele mai mari arme ale virtuţii, căci acestea, curăţând mintea, o fac străvăzătoare”. Liniştea eliberează mintea de patimi, purifică simţurile, îl face pe om a se apropia mai mult de Dumnezeu.

            Treptele rugăciunii

Potrivit învăţăturii Sf. Părinţi, precum copilul creşte şi devine adult şi apoi matur, fără ca să ştie momentele în care a trecut peste aceste vârste, tot astfel şi cel ce sporeşte în rugăciune urcă spre desăvârşire duhovnicească.

Rugăciunea vorbită este treapta cea mai de jos a rugăciunii: „Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă. Ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine” (Psalm 114, 1). Dacă am fi mulţumiţi să rămânem la acest fel de rugăciune, în viaţă, ar însemna să stăm pe treapta cea mai de jos a rugăciunii şi să avem, pomenirea lui Dumnezeu numai în gură şi pe limba noastră, iar cu mintea şi cu inima să ne aflăm departe de El: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe...” (Isaia 29, 13).

Rugăciunea minţii este rugăciunea în care, mintea cugetă la cuvintele rugăciunii. Cele mai importante elemente ale rugăciunii minţii este luarea aminte la cuvintele rugăciunii şi închinarea minţii, în cuvintele rugăciunii rostite.

Rugăciunea minţii în inimă este rugăciunea în care se uneşte cugetarea minţii cu simţurile duhovniceşti ale inimii: „Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este întru-ascuns şi Tatăl tău, care vede întru-ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6). Cămara aceasta, după Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, este inima noastră.

Rugăciunea inimii sau rugăciunea de sine mişcătoare este rugăciunea în care inima se roagă mereu, fie că omul mănâncă, fie că doarme, fie că vorbeşte, fie că lucrează. „De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 3).

Rugăciunea văzătoare este rugăciunea în care sufletul omenesc vede sufletul altor oameni, vede puterile îngereşti şi cunoaşte gândurile oamenilor. Cea mai înaltă rugăciune este rugăciunea curată, duhovnicească. Aceasta este rugăciunea în care mintea omenească, este răpită în Cer, de către Sf. Treime şi este dusă la cele mai înalte contemplaţii în Rai. Cel aflat în această treaptă a rugăciunii, spune asemenea cu Sf. Apostol Pavel că, nu ştie dacă este în trup sau în afară de trup (II Corinteni 12, 3).

Şi precum trupul care nu respiră este mort, tot aşa şi sufletul care nu se roagă neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), este mort. Să ne rugăm tot timpul şi în orice loc, dar mai ales în Biserică, unde este mai puternic darul rugăciunii. Fiindcă: „unde sunt adunaţi doi sau trei credincioşi în numele Domnului, acolo este şi Dumnezeu între ei” (Matei 18, 20).

Dacă mintea noastră este risipită şi nu ne putem ruga să o smerim, după a noastră putinţă şi Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc, adică ne va ridica urcarea noastră pe treptele înalte ale rugăciunii.

            Isihia – treapta cea mai înaltă a rugăciunii.

Metoda isihastă, de a produce o stare de concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei, care au avut ca sursă de inspiraţie „Filocalia”. Fiind bazaţi pe învăţătura Sf. Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17; 21); „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.

                                                            Protoiereu Ioan Lisnic