Preotul Serghie Curmei – condamnat la moarte prin împușcare

Preotul Serghie Curmei –
condamnat la moarte prin împușcare

Memorialul victimilor represiunilor politice din orașul Cazan

Serghie Curmei s-a născut în anul 1914 în familia preotului Alexie Curmei, slujitor la Biserica „Sf. Dimitrie” din satul Bârnova, jud. Hotin. În anul 1917, tatăl său se transferă la Biserica „Sf. Constantin și Elena” din satul Limbenii Noi, jud. Bălți. Localitate, unde tânărul Serghie și-a petrecut anii copilăriei, urmând și studiile școlii primare. După absolvirea studiilor teologice a fost hirotonit preot.

În primul an de prigoană împotriva credinţei din timpul ocupaţiei sovietice (1940–1941), părintele Serghie Curmei a fost arestat. Era acuzat conform art. 54-6 CP al RSSU, de „spionaj   în favoarea serviciilor secrete române”, cum că, aflându-se pe teritoriul URSS, prin intermediul   agenților de legătură, “furniza informații privind dislocarea armatei roșii”.

Din cauza operațiunilor militare, începute în vara anului 1941, arestații din închisorile orașelor basarabene au fost evacuați în interiorul URSS. Inculpatul Curmei Serghei Alexeevici a fost transferat în închisoarea orașului Cazan, RASS Tatarstan. Judecata a avut loc  la 3 octombrie 1941, în cadrul ședinței Tribunalului militar al trupelor NKVD din RASS Tatarstan, fiind condamnat la moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 30 decembrie 1941.

Numele preotului Serghie Curmei, cât și a altor “dușmani ai poporului”, executați în  capitala RASS Tatarstan, sunt încrustate pe lespezile de marmură a Memorialului victimilor represiunilor politice din orașul Cazan, monument inaugurat în anul 1998.

Extras din cartea: 

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 47-48

Preotul Serghie Curmei este înscris pe lespedea de marmură a Memorialului

(penultimul din prima coloană)

Preotul Alexandru Turcin - unul dintre preoții deportați în Siberia

Preotul Alexandru Turcin -
unul dintre preoții deportați în Siberia

Biserica “Sf. Gheorghe” din localitatea Cojușna

Preotul Alexandru Turcin s-a născut în anul 1924 în familia preotului Serghie Turcin. Avea studiile Colegiului de construcții din Chișinău, pe care l-a absolvit în anul 1944. Tot în același an s-a evacuat în România, activând în calitate de tehnic constructor în orașul Ploiești. În anul 1945 a fost silit să se repatrieze conform procedurii de repatriere. După întoarcerea în RSSM, aflat la Chișinău, susține examenul pentru a deveni preot. A fost hirotonit preot, fiind numit paroh la biserica din satul Ghiduleni, r-nul Chiperceni, jud. Orhei, apoi la 15 augist 1946, transferat în satul Brăviceni, Orhei, cu desirvirea bisericii din Breanova. 

În anul 1949, părintele Alexandru Turcin, împreună cu membrii familiei sale au fost deportați în afara hotarelor RSSM, în regiunea Irkutsk, într-o localitate cu regim special unde a activat ca tehnician-constructor până în anul 1956. După revenirea la locurile natale a fost numit preot la biserica din Grimincăuți, r-nul Lipcani.

Ultima parohie a părintelui Alexandru a fost satul Cojușna, r-nul Strășeni, cu Biserica “Sf. Gheorghe”. Trece la Domnul la 15 decembrie 1974, fiind înmormântat în cimitirul din Cojușna.  

Extras din cartea: 

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri, 1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC,2018, p. 283-284

Scrisoarea preotului Alexandru Turcin către Episcopul Nectarie, prin care îl informează că împreună cu membrii familiei sale a fost deportat în regiunea Irkutsk și îl ruga pe episcop ca să-i elibereze actele necesare pentru a se putea angaja ca preot în acea regiune, AMDP, nr. 164, f. 10

Cântărețul bisericesc Sofonie Mândru – martirizat în temnițele comuniste

Cântărețul bisericesc Sofonie Mândru – martirizat în temnițele comuniste

Sofonie Mândru s-a născut la 2 decembrie 1886, în familie de țărani. Părinții săi erau Efimie și Irina Mândru din satul Pârlița, jud. Iași (Bălți). A fost botezat la 9 decembrie în Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din satul natal de către preotul Gheorghe Șchiopu, având nași pe țăranii din Pârlița, Teodor Mândru și soția lui Gheorghe Țurcanu, Alexandra. A învățat la școala parohială, apoi la Școala de cântăreți bisericești.

La 29 martie 1910, Sofonie Mândru a fost numit în calitate de cântăreţ la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din localitatea Teliţa (com. Speia), jud. Tighina. A îndeplinit serviciul militar în armata țaristă în grad de plutonier. Regimentul în care își îndeplinea funcția de plutonier a fost primul regiment ale armatei Republicii Democratice Moldoveneşti. După demobilizare și-a preluat activitatea de cântăreț bisericesc. În anul 1922 a fost transferat la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din Grozeşti, jud. Lăpuşna, unde a slujit timp de 19 ani.

În primul an de ocupaţie sovietică, cântăreţul Sofonie Mândru a fost arestat şi deportat în Siberia. Mandatul de arestare, semnat de către șeful secției raionale NKVD, Nisporeni, a fost elaborat la 23 iunie 1941 și avea următorul conținut: „Mândru Sofronii Efimovici, chiabur, fost ofițer al armatei țariste, apoi ofițer al primului regiment moldovenesc care a trecut de partea românilor, fost membru al partidului contrarevoluționar liberal. Până la instaurarea puterii sovietice în Basarabia, a condus organizația contrarevoluționară ”Garda  Națională”, fost cântăreț la biserica din satul Grozești. În prezent este membru al unei grupări antisovietice din satul Grozești [...] A desfășurat o agitație antisovietică în rândul populației, îndreptată împotriva activităţilor organizate de partid și guvern, răspândea zvonuri provocatoare, aștepta sosirea armatei germane”. Cântărețul Sofonie Mândru a respins toate învinuirile. Era acuzat conform art. 54-10 CP al RSSU, „agitație și propagandă contrarevoluționară”.

La retragerea trupelor sovietice din Basarabia, Sofonie Mândru, împreună cu alţi deţinuţi politici aflați în închisoarea din Chișinău, au fost evacuați în interiorul URSS. Cântărețul Sofonie a fost internat în închisoarea Alexandrovskaia nr. 5 din regiunea Irkuțk (Rusia), închisoare, unde în trecut erau încarcerați cei mai periculoși și nemernici criminali.

Din cauza condițiilor inumane de detenție, cât și din cauza neajunsurilor și  maltratărilor  la care a fost supus, cântăreţul Sofonie Mândru încetează din viață în spitalul închisorii, la 4 noiembrie 1941. Potrivit datelor din actul de deces, “acuzatul a fost internat în spitalul închisorii la 13 octombrie 1941, fiind diagnosticat de enterită. La 2 noiembrie 1941, s-a îmbolnăvit de pneumonie și moare la 4 noiembrie 1941, de pneumonie”. Datorită decesului acuzatului, la 10 aprilie 1942, judecata hotărăște, încetarea urmăririi penale și clasarea dosarului .

Pe parcursul anului 1943, soția cântăreţul Sofonie Mândru, Teodora, avea să primească o primă de ajutor din partea cârmuirii eparhiale.   

Extras din cartea: 

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 88-90

Preotul Daniil Bandurovschi – acuzat de activitate antisovietică

Preotul Daniil Bandurovschi – 

acuzat de activitate antisovietică

 Daniil Bandurovschi s-a născut la 17 decembrie 1917, la Chișinău. Tatăl său, preotul Pavel Bandurovschi, în anii 30 ai sec. al XX-lea era slujitor la biserica din Chebabcea, jud. Cetatea Albă. După absolvirea claselor începătoare, tânărul Daniil studiază la Seminarul Teologic din Ismail, pe care îl absolvește în anul 1938. Își continue studiile la Facultatea de Teologie din Chișinău, până în anul 1940.

După instaurarea puterii sovietice în Basarabia (1940–1941), autorităţile bolşevice îi socoteau pe studenţii teologi ”reprezentaţi şi militanţi ai ideii naţionaliste şi ai spiritualitismului creştin”. Începând cu primele zile de ocupaţie, au fost ridicaţi şi condamnaţi la câte 8-10 ani de închisoare mai mulţi studenţi teologi. Daniil Bandurovschi a fost arestat în luna decembrie 1940. Era învinuit de activitate antisovietică, fiind condamnat, conform art. 58 p.1 CP al RSSU, la 10 ani privaţiune de libertate. Anii de detenție i-a petrecut într-un lagăr de muncă forțată din orașul Tavda, regiunea Sverdlovsk. A fost eliberat în anul 1950, având interdicția de a părăsi acele locuri, până în 1954.

În anul 1958, Daniil Bandurovschi revine în RSSM. Tot în acel an a fost numit de către autoritățile eparhiale de la Chișinău, cântăreț la biserica din satul Tașlâc, r-nul Grigoriopol (Dubăsari). Tatăl său, preotul Pavel Bandurovschi, aflat în acea vreme, în România, în orașul Turnu Măgurele, în scrisoarea de recomandare pentru fiul său, îi scria Arhiepiscopului Nectarie, că timp de 18 ani nu a mai avut nici o veste despre fiul său Daniil, nu știa că e viu, sau e mort. “Am trecut prin mari dureri sufletești și am vărsat multe lacrimi în rugăciune [...] Este de nedescris în a reda bucuria părintească a întâlnirii noastre peste 18 ani [...] Fiul meu, Daniil, este tânăr de ani (are 40 de ani), capul său, însă, este acoperit cu căruntețile unui bătrân, semn că a îndurat incredibile suferințe”.

La biserica din satul Tașlâc, cântărețul Daniill a slujit până în anul 1962, apoi, în perioada anilor 1962-1970 a fost cântăreț la Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din orașul Soroca. La data de 5 aprilie 1970 a fost hirotonit în treapta de diacon și peste două zile, în treapta de preot, pe seama  bisericii din satul Copceac, r-nul Suvorov (actualmente Ștefan-Vodă).

În anul 1974, preotul Daniil Bandurovschi a fost numit paroh al Bisericii ”Acoperemântul Maicii Domnului” din satul Carahasani, acelaș raion. Timp de aproape patru decenii, părintele Daniil a slujit cu demnitate în această parohie. Pe parcursul activității sale pastorale a fost decorat cu mai multe distincții bisericești, o perioadă de timp a fost și duhovnicul protopopiei de Tighina. Trece la Domnul, la 26 octombrie 2011, la vârsta de 94 de ani pământești. Slujba înmormântării a fost săvârșită de către un sobor de preoți în biserica din Carahasani.

Extras din cartea: 
Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 16-18

                       Biserica “Acoperemântul Maicii Domnului” din Carahasani

Cântărețul bisericesc Serghie Colisnicenco- acuzat de spionaj în favoarea României și condamnat la moarte prin împușcare

Cântărețul bisericesc Serghie Colisnicenco-
acuzat de spionaj în favoarea României și condamnat la moarte prin împușcare

 Serghie Colisnicenco s-a născut în anul 1899 în localitatea Grigoriopol,  jud. Tiraspol.  Avea studii medii. Până în anul 1917 a locuit împreună cu părinții săi. Apoi, a activat în calitate de cântăreț bisericesc, până la mijlocul anilor 30, ai sec. al XX-lea, când majoritatea bisericilor din RASSM au fost închise. Pe lângă activitatea sa de cântăreț bisericesc, a lucrat și în calitate de  contabil la ferma colhozului, în colhoz și la baza de petrol din Grigoriopol. A mai activat si în calitate de învățător de muzică la școala din Grigoriopol, a organizat și a condus corul și fanfara colhozului.

În anul 1934, Serghie Colisnicenco a fost arestat „pentru huliganism”. Judecata a avut loc în luna februarie 1935, fiind condamnat la 5 ani de detenție. A fost arestat pentru faptul, că fiind contabil în colhoz, a scos-o cu forța din cabinetul său de lucru pe șefa fermei, comsomolistă, care avea un comportament scandalos. Autoritățile locale, dorind să se răzbune și tot odată să bage frica în credincoși au organizat o judecată publică, la care au fost obligați să fie prezenți toți membrii colhozului, fostul cântăreț bisericesc fiind condamnat la 5 ani de închisoare. Timp de 3 luni petrecute în închisoarea din Tiraspol, a pus sticle la geamuri, îndeplinind și alte lucrări ușoare, apoi a fost eliberat.

 La 20 februarie 1938, Serghie Colisnicenco, contabilul bazei de petrol din Grigoriopol a fost arestat de către colaboratorii secției NKVD și încarcerat în închisoarea din Tiraspol. Era acuzat de spionaj în favoarea României, conform art. art. 54-1 p. „a” CP al RSSU. După mai multe  interogatorii, a fost stabilit rechizitoriu în care se menționa, că „În anul 1937, Colisnicenco S. F. a fost recrutat pentru a face spionaj în favoarea României […], aduna și transmitea informații despre volumul de combustibil în depozitul bazei de petrol, dislocarea armatei sovietice la frontieră [...] Avea și o însărcinare subversivă, ca în caz de război, să arunce în aer baza de petrol din Grigoriopol”. În continuare, se mai menționa, că având în vede activitatea contrarevoluționară a inculpatului Colisnicenco S. F., dosarul penal să fie transmis organului de justiție, spre examinare în cadrul Consfătuirii Troicii NKVD din URSS.

Judecata a avut loc la 1 octombrie 1938, inculpatul Colisnicenco a fost condamnat la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 5 octombrie, la Tiraspol .

La 18 iunie 1960, soția fostului cântăreț Serghie, Anastasia  Colisnicenco, expediază o scrisoare pe adresa Președintelui Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM, în privința reabilitării soțului ei. În scopul efectuării unor investigații suplimentare a fost însărcinată Procuratura Militară, districtul Odesa care a și examinat dosarul. La 6 septembrie, Procurorul Militar expediază un Protest pe adresa Tribunalului Militar, districtul Odesa, în care se arăta nevinovăția  lui Colisnicenco. Tribunalul Militar, întrunit în ședința din 10 octombrie 1960, ia următoarea decizie: “Hotărârea Consfătuirii Troicii NKVD din RASSM de la  1 octombrie 1938, în privința condamnării inculpatului Colisnicenco Serghei Fiodorovici, se anulează, din cauza lipsei de probe” și se reabilitează post-mortem.


Extras din cartea: 

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 43-45

Preotul Ștefan Serbin - condamnat la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare

Preotul Ștefan Serbin - condamnat la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare

                    Preotul Ștefan Serbin s-a născut la 2 ianuarie 1877 în familia lui Grigore Serbin din localitatea Mahala, suburbia orașului Dubăsari. Avea studiile școlii populare, celelalte cunoștințe le-a căpătat prin autoinstruire. În anul 1929, devine cântăreț la biserica din Roghi, Dubăsari, apoi, este transferat de către autoritățile bisericești, cântăreț la biserica din satul său natal. În perioada 1916-1917 a fost mobilizat în armată și după revenire a continuat activitatea sa de cântăreț bisericesc. A fost hirotonit în trepta de diacon în anul 1925 și în 1930, hirotonit preot pe seama bisericii din localitatea Goian, Dubăsari, apoi transferat la biserica din Mahala.

La 6 martie 1931, părintele Ștefan Serbin a fost arestat de către colaboratorii organelor GPU din RASSM și încarcerat în închisoarea din Tiraspol. Deși hotărârea inițierii anchetei și arestării a fost întocmită abia la 18 martie. Împreună cu părintele Ștefan au mai fost arestați și acuzați de activitate antisovietică, încă cinci preoți transnistreni: Leonid Gonciarov, protopop și preot la biserica din Delacău, raionul Grigoriopol; Grigore Chirilenco, preot la biserica din Lunga, raionul Dubăsari; Serghie Slavinschi, preot la biserica din Dubăsari; Grigore Orlov și Iacob Parabin, locuitori ai orașului Dubăsari.

În rechzitoriul din 25 mai 1931 se scria cum că preoții sus numiți, “vorbeau între ei pe teme antisovietice, despre necesitatea unei lupte împotriva puterii și manipularea enoriașilor din parohii în spiritul rezistenței împotriva tuturor activităților organizate de către putere /colectivizarea, campania de semănat, planurile impozitelor financiare ș.a.\ Cu scopul desfășurării unei agitații contrarevoluționare și răspândirea zvonurilor provocatoare, foloseau fanatismul religios al credincoșilor și unele momente de nemulțumire ale unor țărani [...]  Pentru schimbul de informării, de păreri și stabilirea unor planuri de măsuri în activitatea lor antisovietică, membrii grupării se întâlneau des la Dubăsari, în zilele de piață, în casa preotului Chirilenco Grigore din Lunga, sub pretextul diferitor sărbători bisericești și de familie. Erau informați și primeau instrucțiuni de la preotul Gonciarov Leonid, în timpul vizitei acestuia a parohiilor cercului protopopiei [...]  Activitatea acestei grupări a dus la întârzierea colectivizării satelor din raionul Dubăsari și provocarea unor dificultăți în desfășurarea acțiunilor întreprinse de către partid și puterea locală”.

Despre preotul Ștefan Serbin se menționa în rechizitoriu, cum că “întreținea legături cu ceilalți membri ai grupării. Instrucțiunile primite din partea grupării antisovietice erau executate prin intermediul rudelor sale din satul de baștină, majoritatea fiind țărani înstăriți. Cu scopul desfășurării unei agitații antisovietice,  se folosea de fanatismul religios al maselor, prin răspândirea unor zvonuri provocatoare […] Acuzatului Serbin Ștefan i se incriminează articolul 54-10, CP al RSSU”. Părintele Ștefan a respins toate acuzațiile aduse în adresa sa.

Judecata a avut loc la 17 iulie 1931, în cadrul ședinței speciale a consiliului GPU din RSSU, părintele Ștefan Serbin fiind condamnat la 3 ani de surghiun și deportat în Kazahstan. După ispășirea termenului de deportare, se reîntoarce la locurile natale. Dispunem de date că, la începutul anului 1938, părintele se afla în orașul Pervomaisk (Olviopol), regiunea Odesa. După închiderea bisericilor din RASSM, majoritatea preoților transnistreni erau deportați din “zona de frontieră” în orașul Pervomaisk.

La 9 martie 1938, părintele Ștefan a fost arestat de către agenții organelor NKVD din regiunea Odesa, fiind învinuit de spionaj în favoarea României și încarcerat în închisoarea din Odesa. Judecata a avut loc la 25 septembrie 1938, în cadrul ședinței troicii NKVD, fiind condamnat conform articolului 54-6, 54-10 CP al RSSU,  la pedeapsa capitală, moarte prin împușcare. Sentința de judecată a fost executată la 1 octombrie 1938.

Extras din cartea: 
Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 114-116

 

Ieromonahul Adrian Făgățeanu - condamnat pentru participarea la ședințele Mişcării cultural-duhovniceşti „Rugul Aprins”

Ieromonahul Adrian Făgățeanu -

condamnat pentru participarea la ședințele

Mişcării cultural-duhovniceşti „Rugul Aprins”

    

        Părintele Adrian, cu numele de mirean Alexandru Făgeţeanu, s-a născut          la 12 noiembrie 1912 în familia preotului Mihail Făgăţeanu, paroh la                 biserica din localitatea Deleni din apropiere de Cernăuţi. A făcut studii la             Liceul ”Aron Pumnul” din Cernăuţi, pe care l-a absolvit în 1931, şi la                 Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi, unde a învăţat în perioada         1931–1935.

În anul 1939, Alexandru Făgeţeanu este numit şef al Biroului de Siguranţă Fălticeni. A fost arestat şi trimis în judecată la începutul anului 1941, pentru ”acte pregătitoare de rebeliune” – la ordinul Subprefectului jud. Baia, pregătise actele de trimitere în judecată pentru 11 evrei, simpatizanţi comunişti. Tribunalul Militar Iaşi, la 17 februarie 1941, îl condamnă la cinci ani de închisoare corecţională. A fost apoi mobilizat pe front, fiind grav rănit la Stalingrad. În anul 1943, după ce a fost eliberat din lagărul de la Târgu Jiu, se înscrie la Facultatea de Teologie de la Cernăuţi.

Alexandru Făgeţeanu a fost tuns în monahism la Mănăstirea „Putna”. După 1944, îşi termină studiile la Facultatea de Teologie de la Suceava. În anul 1945 a fost arestat. Era învinuit de activitatea sa din perioada în care fusese comisar de poliţie. A fost eliberat în următorul an. După absolvirea Facultăţii, părintele Adrian merge la Bucureşti, continuând studiile la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi vieţuind la Mănăstirea „Antim”. Devine membru al Mişcării cultural-duhovniceşti „Rugul Aprins”, participând la şedinţele acesteia. În anul 1947, părintele Adrian trece la Mănăstirea „Govora”, apoi la „Crasna”. A fost arestat şi condamnat, fiind în detenţie în perioada 1950–1956, apoi e arestat din nou în 1958 şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 20 de ani privaţiune de libertate şi 10 ani degradare civică.

Părintele Adrian Făgeţeanu a fost eliberat în anul 1964, slujind la Turda, în parohia Piatra Fântânii-Bistriţa, apoi vieţuind la Mănăstirea „Cheia”, jud. Prahova, şi la Mănăstirea „Antim”.

În anul 2003 se retrage la Schitul „Locurele” al Mănăstirii „Lainici”. Trece la Domnul la 27 septembrie 2011, la venerabila vârstă de 99 de ani. A fost înmormântat la 1 octombrie 2011 în cimitirul Mănăstirii „Lainici”. 
                                                                                                                                                                                                                                                                                                              Protoiereu Ioan Lisnic 

Diaconul Teodor Golubenco - martirizat în temnițele comuniste

Diaconul Teodor Golubenco -
martirizat în temnițele comuniste

Teodor Golubenco s-a născut la 15 februarie 1880[1] în familia cântărețului bisericesc Iosif Golubenco, slujitor la catedrala din Ismail[2]. A învățat la școala primară, apoi la Școala de cântăreți bisericești. În noiembrie 1899, fiind elev al Școlii de cântăreți, ruga cârmuirea eparhială să i se ofere un post de cîntăreț, în legătură cu situația familială grea. Tatăl său nu mai era în stare ca să-l întreție, având cheltueli cu întreținerea celor doi frați și a surorii sale, care la fel își făceau studiile[3]. Rugămintea i-a fost împlinită, la 15 decembrie 1899 a fost numit în funcția de cântăreț la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din Ceramurza, jud. Tighina (în prezent Nadrecinoe, r-nul Tarutino, Regiunea Odesa), cu începere de la 15 decembrie 1899[4]. Se căsătorește și se cunună în biserica din Ceramurza, cu  Maria Friptu, fiică de cântăreț bisericesc[5]. Împreună cu soția sa au avut doi fii și două fiice.

În anul 1909, Teodor Golubenco a fost transferat la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail” din com. Taraclia, jud. Tighina. În anul 1930 era diacon, activând în continuare în calitate de cântăreţ la biserica din Taraclia[6].  Avea o casă, 2 saraie, 2 caii, 2 vaci, 2 porci, 5 ha pământ arabil și 1 ha pășune și 120 stupi de albini. Se folosea și de 6 ha pământ din lotul bisericesc.

După instaurarea puterii sovietice în Basarabia 1940-1941, părintele diacon Teodor Golubenco a rămas la Taraclia, îndeplinind în continuare funcția de cântăreț bisericesc. Sub noua conducere, pentru cei 120 stupi de albini, plătea un impozit de 835 ruble, autoritățile locale l-au  înscris pe lista chiaburilor localității. Fiind acuzat de activitate antisovietică, la 29 aprilie 1941 a fost arestat de către colaboratorii secției raionale NKVD din Căinari, RSSM și încarcerat în închisoarea din Bender[7] (Tighina).

Pe parcursul anchetei, peste două săptămâni de la arestare a fost stabilit, că “Golubenco Fiodor Iosifovici, cântăreț bisericesc, în trecut fiind un membru activ al partidului țărăniștilor, desfășura o agitație antisovietică în rândul locuitorilor satului Taraclia, îndreptată împotriva activităților desfășurate de către partid și guvern, răspândea diferite zvonuri provocatoare despre viața grea în URSS [...] În gospodăria sa de chiabur angaja permanent, brațe de muncă plătite. Fiind ostil față de puterea sovietică, Golubenco, răspândea în randul populației, afirmații mincinoase despre viața popoarelor în URSS, elogia sistemul burghez din România, se pronunța împotriva activităților desfășurate de către guvernului sovietic în privința colectării grânelor, interpreta într-un mod părtinitor și antisovietic cauzele cutremurului de pământ. Golubenco, fiind nemulțumit de naționalizarea averii chaburilor și a expluatatorilor din Bsarabia, se pronunța în rândul populației cu intenții teroriste împotriva lucrătorilor sovietici, care efectuau naționalizarea averilor în raionul Căinari”. Diaconul Teodor a negat toate învinuirile. Era acuzat conform art. 54-10 p.1 CP al RSSU – „agitație și propagandă contrarevoluționară”, dosarul de urmărire penală fiind transmis spre examinare în instanța de judecată a Tribunalului din Bender[8].

Audierea preliminară, în cadrul Tribunalului din Bender, a avut loc la 24 iunie 1941. În următoarele zile, din cauza începerii operaţiunilor militare, Teodor Golubenco, împreună cu ceilalţi deţinuţi, aflați în închisoarea din Bender, a fost evacuat în închisoarea nr. 1 din oraşul Kazan, RASS Tătară. La 27 august a avut loc o altă ședință preliminară, în cadrul Tribunalului din  RASS Tătarstan, la care s-a examinat din nou dosarul penal al inculpatului Golubenco F. I.[9], judecata fiind fixată pentru data de 10 septembrie.

La sfârșitul lunii iulie, starea sănătății diaconului-cântăreț Teodor Golubenco s-a înrăutățit considerabil. A fost internat în spitalul închisorii, având slăbiciuni, dificultăți de respirație,  dureri în piept, edemul picioarelor și tuse acute. Aceste fenomene au progresat rapid. Potrivit certificatului eliberat de către șeful spitalului închisorii, acuzatul era într-o stare de slăbiciune generală, suferea de tuberculoză, într-o formă deosebit de gravă și insuficiență cardiacă, însoțite de edem pulmonar și dificultăți de respirație. Din această cauză, inculpatul n-a fost adus la judecată. Consiliul judecătoresc a hotărât, ca judecata să fie amânată, până la insănătoșirea inculpatului.

Părintele diacon Teodor Golubenco încetează din viață, la 16 septembrie 1941, după 92 zile  de detenție și 47 zile, petrecute în spitalul închisorii. Datorită decesului acuzatului, judecata a hotărât, încetarea urmăririi penale și clasarea dosarului[10].

După reinstaurarea administrației românești în Basarabia, cârmuirea eparhială a organizat colectarea unor cotizații în folosul clericilor pensionari, sau în folosul rudelor apropiate a celor decedați, sau deportați. În lista clericilor pensionari, decedaţi şi deportaţi, văduvelor, orfanilor sau moştenitorilor lor, publicată în „Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, figura şi numele  diaconului-cântăreț Teodor Golubenco din parohia Taraclia, jud. Tighina. Urma ca la începutul anului 1943, soția sa, Maria Golubenco, să primească o primă de ajutor[11]. 

Extras din cartea: 
Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Transnistria în închisorile comuniste, Iași, Editura Stef, 2019, p. 58-61

---

[1] „Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului”, p. 123.

[2] Справочная книга Кишиневской Епархiи на 1911 годъ, p. 84.

[3] ANRM, F. R-3401, inv. 1, d. 1262,  f. 87.

[4] KEB, nr. 1-2, 1900, p. 10.

[5] ANRM, F. R-3401, inv. 1, d. 1262,  f. 78.

[6]„Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului”, p. 123.

[7] ANRM, F. R-3401, inv. 1, d. 1262,  f. 6-7, 19, 24.

[8] Ibidem, f. 55-56.

[9] Ibidem, f. 61, 66.

[10] Ibidem, f. 69-70, 74-75.

[11]„Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului”, nr. 1, 1943, p. 16.

Atestarea documentară și întemeierea satului Țâplești și a localităților Moșiei Zavadinilor, “până la Gura Căinarului, în jos pe Răut”

Atestarea documentară și întemeierea satului Țâplești
și a localităților Moșiei Zavadinilor,
“până la Gura Căinarului, în jos pe Răut”

Satul Țâplești este situat pe valea Răutului, în apropierea gurii râului Cubolta, la hotarul fostului județ Bălți cu județul Soroca. În apropierea satului se află  dealurile Țiglăului, Pușca Lungă, Bulucu  și Sureni.[1]

Prima atestare documentară a localității este anul 1595. Potrivit săpăturilor arheologice aici a existat o așezare eolitică, sec. V-II î. Hr., și altă așezare din sec. II-IV după Hr. Pe valea Răutului, începând de la Bălți, spre nord-est, unde râul face un cot mare până la Gura Căinarului, pe la mijlocul sec. XVI-lea apar primele localități: sate, prisăci (pământuri arabile, toloace, ape curgătoare, lacuri, iazuri, mori, stupi de albine, unde se practica creșterea animalelor, pescuitul și negoțul) sau polisade domnești. Cursul râului Răut pe această porțiune, nu primește nici un afluent pe dreapta, locul fiind deluros, pe partea stângă se revarsă în Răut trei afluenți: Cubolta, Căinari și Camenca[2].

Dintr-un hrisov domnesc aflăm că la 20 august 1588, Petru Vodă Șchiopul, Domn al Țării Moldovei, dăruiește lui Andrei hatman și pârcălab de Suceava, satul Zavadinele  pe apa Răutului, fost sat domnesc. Moșia Zavadinilor ținea în jos până la Gura Căinarului, în jos pe Răut, iar în sus cât a putut cuprinde. Deci pe porțiunea moșiei de la revărsarea râului Căinari în Răut, în sus spre Bălți au fost așezări de sate[3]. Zavodinile, sau Zavodeni, situat pe ambele maluri al Răutului, ”astăzi mahalaua  Zavedinovca ocupată de fosta Fabrică de zahăr din Alexandreni un eleșteu sau râmnic cu acelaşi nume și o mahala  amorfă din satul Grigorești”. La Zăvodeni pe timpul lui Alexandru Vodă Lăpușneanu, între anii 1556-1611, ar fi funcționat o scutărie domnească care administra toate satele până la Nemțeni și se afla lângă Gura Căinari[4]. Devenind scutărie domnească vetrele tuturor satelor  au fost strămutate dându-le loc în alte hotare. După moartea lui Alexandru Vodă  aceste sate s-au întors la vetrele lor. Aceste sate, 16 la număr încă o data ne demonstrează că valea Răutului în direcția Gurii Cuboltei, Gura Căinarului și până la Gura Camencii era plină de sate, iată și satele amintite: Heceștii, Joldești, Prajile, Colunești, Drojdești, Nemțeni, Mărculești, Prideani, Begeni, Căinărești, Putinești, Budăiești, Țâplicești, Puicești, Vădureni și La Oprea[5].

De la mijlocul sec. al XVII-lea începe să se formeze o comunitate a localității Țâplești.  În anul 1785 se construiește prima biserică din localitate, cu ajutorul localnicilor și al colonelului  Gheorghe Hârjău[6], participant la războaiele ruso-turce.  Potrivit altei surse și anume, așa-numita Condica Luzilor, tipărită în Uricarul Român, vol. VII-VIII, condică lucrată pentru Domnitorul  Moldovei  Alexandru Moruzi în anul 1803, aflăm că localitatea Țâplești  se afla în ținutul Sorocii, Ocolul peste Răut, și se afla în proprietatea vornicului Dumitrache Sturza, care plătea birul pe venit din prelucrarea pământului și din alte mijloace la fiecare trei luni[7]. În însemnările băștinașului din Țâplești, avocatul Teodor Păduraru[8] în care arată spița neamului său, autorul menționează că satul Țâplești se afla pe moșia vornicului Constantin Paladi care a adus din dreapta Prutului oameni care să-i lucreze pământul, devenind astfel locuitori ai satului. Din familiile vechi făceau parte: Păduraru, Antihii, Frumusachi, Fasolă, Blid, Rusu, Dohotaru, Bârlădeanu, Moraru, Burduhosu, Ceapă, Popușoi, Pânzaru, Pruteanu, Prisăcaru, Sandu, Istrati și alții[9].

Extras din cartea: Protoiereu Ioan Lisnic, Țâplești. File din istoria satului și a bisericii, Editura: Labirint, Chișinău, 2016, p. 7-9.

---

[1] Dicționarul Statistic al Basarabiei, Chișinău, 1923, p. 106.

[2] Gheorghe Ghibănescu, Impresii și note din Basarabia,Slobozia Bălților, Ed. CIVITAS, Chișinău,2001, p. 247.

[3] Ibidem, p. 253.

[4] Marșalcovschi Teo-Teodor, Geneza municipiului Bălți: concept urbanistic și prima atestare, Anuarul Catedrei Discipline Socioumaniste  a Universității „A.Russo” din Bălți,2007/2008, Bălți, Presa Universitară Bălțeană, 2009, p.24.

[5] Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 254-255.

[6] Arhiva Bisericii din Țâplești (în continuare ABȚ), Evidența Bisericii Nașterea Maicii Domnului din satul Țâplești,uiezdul Sorocii, anul 1869, p. 1.

[7] Iustin Ștefan Frățiman, Istoricul Mitropoliei Proilavia (Brăila), Chișinău, Tipografia Soc. An. ”Glasul Țării”, 1923,  p. 221.

[8]Avocatul Teodor Nicolae Păduraru s-a născut în anul 1893 în com. Țâplești, jud. Bălți.  A învățat la școala primară  din satul Cubolta, apoi la Școala Spirituală din Edineț și la Seminarul Teologic din Chișinău. Licențiat în drept  al Universității din Iași. A fost membru în Sfatul  Superior al Arhiepiscopiei  Chișinăului și Hotinului. Fost misionar (1916-1917) în combaterea inochentismului din Basarabia. A colaborat la mai multe reviste: “Cuvânt Moldovenesc”, “Viața Basarabiei” și “Glasul Bisericii Basarabene”, unde a publicat mai multe materiale  printre care și “Publicațiile mele din călătoria la ieromonahul Inochentie”. A fost director administrativ al revistei “Viața Basarabiei”. Până în 1940 a îndeplinit și funcția de avocat CFR Chișinău.  A  fost decorat cu medalia Răsplata Muncii pentru Construcții școlare cl.I. După 1944  și-a petrecut restul vieții în România. Moare în 1974, și este  înmormântat la cimitirul mănăstirii Cernica.

[9] Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol.3, Ed. Museum, Chișinău, 2000, p.278; Apud: Muzeul Național de Istorie al Moldovei, nr. de inventar f.a. 102253.