CU IISUS SPRE VIAŢA VEŞNICĂ (I) Cuvânt la Pasie rostit de către Protoiereul Grigore Lisnic în Catedrala Mitropolitană, 24 aprilie 1983

CU IISUS SPRE VIAŢA VEŞNICĂ (I) 
Cuvânt la Pasie rostit de către Protoiereul Grigore Lisnic
în Catedrala Mitropolitană, 24 aprilie 1983 

Încetul cu încetul ne apropiem de acele zile, când noi, creştinii de pe întregul glob pământesc, vom retrăi din nou patimile, moartea pe Cruce şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. „Pentru că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Unul născut L-a dat, pentru ca cel ce va crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, a venit în lume ca să o salveze de păcat şi de moarte veşnică, iar prin minunile Sale de Învăţător al legii noi, de Răscumpărător al omenirii din păcat şi de Biruitor al iadului şi al morţii, să-i învrednicească pe cei ce vor crede într-Însul vieţii de veci.

Dacă până la Hristos în legea veche se aduceau jertfe pentru răscumpărarea păcatelor mii şi mii de animale mici şi mari, iar jertfelnicele din Marele Templu din Ierusalim vuiau de arderea jertfelor, nu aveau acea însemnătate pentru mântuire, ca însăşi Jertfa adusă de Dumnezeu. Domnul Hristos a fost singur Jertfă şi Jertfitor şi această unică Jertfă a fost de ajuns pentru întreaga omenire de până la El şi după El, până la sfârşitul veacurilor, iar jertfa cea fără de sânge (Sfânta Euharistie), pe care o aduce în permanenţă Biserica Creştină, are o nesfârşită semnificaţie. Ea se aduce pururea întru pomenirea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Luca 22, 19).

Mântuitorul Hristos a pătimit ca un om, iar nu ca un Dumnezeu, deoarece în acelaşi timp El era în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi în acelaşi timp – pe scaun cu Tatăl Său şi cu Duhul Sfânt. El este fără margini, de necuprins.

Să ne oprim în cele ce urmează la evenimentele care au avut loc pe pământ, în apropierea Ierusalimului. După ce Mântuitorul s-a micşorat pe Sine până ce a luat chip de Om, pentru a-l mântui pe om şi pentru a se jertfi pentru el, S-a dat în mâinile oamenilor păcătoşi (Luca 18, 32), pentru a fi trădat printr-o sărutare – a lui Iuda Iscarioteanul, a fi prins, judecat, ca un mare făcător de rele, biciuit, schingiuit şi, în sfârşit, răstignit.

După ce Iisus a fost dat de Pilat pe seama ostaşilor, a preoţilor, fariseilor şi cărturarilor, a fost dezbrăcat de hlamida roşie, cu care a fost batjocorit. A fost îmbrăcat în hainele Sale şi i-a fost pusă pe umeri o cruce mare şi grea, pe care a dus-o până la locul răstignirii, în afara oraşului, pe un deal numit Golgota –  Locul Căpăţânii. Anume pe acest deal a fost înmormântat primul om – Adam. Din acest motiv sub fiece răstignire poate fi aflat un cap de om, care este ţeasta lui Adam. Din temniţă au mai fost scoşi doi făcători de rele, la fel judecaţi la moarte prin răstignire, purtându-şi şi ei crucea spre Golgota împreună cu Iisus.

Sfinţii Părinţi descriu în evangheliile lor cum erau meşterite crucile pentru cei osândiţi la moarte prin răstignire – lucru obişnuit pe vremea aceea. Crucile se făceau din scânduri groase, unul din capete urma să fie îngropat în pământ, iar pe celălalt se fixa de-a curmezişul cea de-a doua scândură. Pe aceasta din urmă se întindeau mâinile osânditului şi se legau cu frânghie. Picioarele şi trupul erau întinse pe drucul principal şi la fel legate cu frânghie. Apoi crucea împreună cu cel răstignit pe ea era ridicată de la pământ şi îngropată. Trupurile stăteau pe cruce 2 şi mai multe zile, până ce condamnatul în chinuri deosebit de mari îşi dădea duhul.

Deasupra capului celor mai înrăiţi răufăcători se fixa o tăbliţă cu inscripţia numelui acestuia şi a vinei ce o poartă.

Anume la o astfel de moarte a fost osândit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Conform regulii, crucile erau duse la locul execuţiei de înşişi condamnaţii la moarte. Înaintea lor mergea pe cal centurionul, după el – convoiul de ostaşi, apoi membrii sindreonului, preoţii, fariseii cărturari. Toţi trăiau de fiece dată o stare de bucurie, iar după ei se întindea mulţimea turbată de strigăte şi batjocuri la adresa osândiţilor.

Puţini erau cei cu milă în suflet şi lacrimi pe faţă. Este posibil ca printre mulţime să se fi aflat şi apostolii, care au relatat mai târziu cele văzute şi trăite de ei. Mai erau şi câteva femei cu sufletul sfâşiat de durere – Maica Domnului, Maria Magdalena, Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25), Solomeea (Marcu 15, 40). Alături de Fecioara Maria mergea apostolul Ioan. Obosit şi istovit de chinuri, bătut şi batjocorit, sub povara grelei cruci Iisus Hristos cădea şi se ridica.

Extras din cartea In memoriam: Protoiereu Mitrofor GRIGORE LISNIC, Ed. Labirint, Chișinău, 2013, p. 13–15