DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE.
POMENIREA SF. GRIGORIE PALAMA – LUMINĂTOR
AL DREPTEI CREDINŢE
În fiecare an, în a doua Duminică a
Postului Mare Sf. Biserică face pomenirea Sf. Grigorie Palama, care a trăit în
sec. XIV. Biserica a condamnat pe duşmanii sfântului pentru învăţăturile lor
pline de rătăcire de la credinţa dreptmăritoate. Acest lucru se consideră drept
a doua biruinţă a Ortodoxiei (prima fiind biruinţa asupra celor ce nu cinsteau
icoanele) şi din acest motiv s-a stabilit sărbătorirea anuală a sfântului în
această duminică. Teologii apuseni Varlaam de Colabria şi Achindin, aflaţi pe
Muntele Atos, încercau să împace divergenţele dogmatice dintre Apus şi Răsărit
cât priveşte purcederea Sfântului Duh printr-o metodă de relativizare a
problemei. Această abordare l-a determinat pe Sf. Grigorie să scrie două
tratate despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi două scrisori adresate
celor doi monahi colabrezi.
Poziţia Sf. Grigorie a fost susţinută de
egumenii Athosului, semnatari ai „Tomului Aghioritic” în baza căruia atitudinea
lui Varlaam e condamnată la cele două sinoade desfăşurate la Constantinopol în
anul 1341. După biruinţa definitivă asupra lui Varlaam, care va părăsi Athosul
şi se va întoarce în Apus, Sf. Grigorie îl combate în continuare pe monahul
Achindin, un adversar al isihaştilor.
Isihia – treapta cea mai
înaltă a rugăciunii
Metoda isihastă (gr. hesichia – tăcere,
linişte şi concentrare interioară) de a produce o stare de concentrare şi de
pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost
practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei care au avut
drept sursă de inspiraţie „Filocalia” şi se bazau pe învăţătura Sf. Scripturi:
„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Rugaţi-vă
neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.
În sec. XII-XIV isihasmul se manifestă ca
o mişcare de renaştere spirituală şi teologică. Prin invocarea continuă a
numelui lui Iisus în „rugăciunea inimii” alcătuită din cuvintele: „Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, asceţii
isihaşti ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au
văzut-o Sf. Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă â Mântuitorului
pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) şi realizau
astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama, cel mai de seamă
reprezentant şi susţinător al mişcării isihaste precizează că lumina taborică
pe care o văd misticii nu e fiinţa lui Dumnezeu, e necreată, pentru că lucrarea
necreată trebuie să corespundă unei fiinţe necreate, însă este accesibilă
omului. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului, căci „pe Dumnezeu nimeni
nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), dar energiile Lui, ca
lucrări necreate, sunt accesibile şi pot fi văzute în contemplaţia mistică.
Astfel, până la om ajung energiile sau puterile divine, căci Dumnezeu în fiinţa
Sa rămâne inaccesibil oamenilor. Pentru ca mintea să nu se risipească în cele
din afara ei, Sf. Grigorie recomandă o anumită poziţie a trupului: „Ochiul să
nu se întoarcă într-o parte sau într-alta, ci să privească spre ombilic, iar
capul să se sprijine pe partea dreaptă a pieptului, trimiţând, prin această
poziţie a trupului, puterea minţii, care se împrăştie privind la cele din
afară, către inimă. Rostind continuu rugăciunea lui Iisus”.
Isihia creează o stare în care se practică
virtuţile, cele mai importante fiind curăţirea inimii, pocăinţa, trezvia sau
atenţia mintii.
Sf. Grigorie Palama - apărătorul
isihasmului
Vorbind despre rugăciunea vameşului (Luca
18, 13), Sf. Grigorie Palama o arată drept prototip al rugăciunii isihaste:
„Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi
bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”. Fără a se
gândi la nimic altceva, el nu se gândea decât la Dumnezeu şi la el însuşi,
întorcându-şi rugăciunea asupra sa şi înmulţind cererea de a fi miluit; aceasta
este cea mai eficientă rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de
pocăinţa neştirbită a sufletului şi de participarea trupului, care se
împărtăşeşte şi el de harul domnesc.
Ridicaţi împotriva doctrinei isihaste,
Varlaam de Colabria cu discipolii săi şi Achidin îi batjocoreau pe isihaşti
pentru faptul că aceştia îşi închinau capetele şi trupurile în timpul
rugăciunii. Sf. Grigorie Palama a adus exemplul proorocului Ilie, care se ruga
cu capul plecat pe genunchi: „Şi acest Ilie, desăvârşit în contemplarea lui
Dumnezeu, cu capul plecat pe genunchi – poziţie în care îşi aduna cu osârdie
mintea, îndreptând-o către Dumnezeu, a adus ploaie cu rugăciunile sale în Samaria
cea pustiită de secetă”.
După lungi dezbateri, sinodul de la
Constantinopol din 1347 a aprobat isihasmul, iar la sinodul convocat în anul
1351 isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi,
ulterior, a pătruns în tot Răsăritul ortodox, în mănăstirile din Bulgaria,
Serbia, Rusia şi România. Au fost evidenţiate metodele specifice de concentrare
a minţii şi a împreunării ei cu inima, a poziţiei trupului în timpul
rugăciunii, a înfrânării simţurilor, a învăţăturilor privitoare la faptul că
harul dumnezeiesc pe care omul îl primeşte în inimă este necreat, precum şi la
faptul că lumina de pe Tabor este infinit mai presus de cunoaşterea umană, dar
nu mai prejos de gândire.
În sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut
o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sf. Nicodim Aghioritul.
Protoiereu Ioan Lisnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu