Isihia – treapta cea mai înaltă a rugăciunii

Isihia – treapta cea mai înaltă

a rugăciunii

Sf. Grigorie Palama - apărătorul isihasmului

Metoda isihastă (gr. hesichia – tăcere, linişte şi concentrare inte­rioară) de a produce o stare de con­centrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui Dumnezeu, a fost practicată încă în primele secole creştine de părinţii pustiei care au avut drept sursă de inspiraţie „Filocalia” şi se bazau pe învăţătura Sf. Scripturi: „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru” (Luca 17, 21); „Rugaţi-vă neîncetat” (Tes. 5, 17); „Stăruiţi în rugăciune” (Col. 4, 2) etc.

În sec. XII-XIV isihasmul se mani­festă ca o mişcare de renaştere spiri­tuală şi teologică. Prin invocarea con­tinuă a numelui lui Iisus în „rugăci­unea inimii” alcătuită din cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, asceţii isihaşti ajungeau să vadă o lumină asemănătoare cu lumina necreată pe care au văzut-o Sf. Apostoli Petru, Iacob şi Ioan la schimbarea la faţă â Mântuitorului pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36) şi real­izau astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama, cel mai de seamă reprezentant şi susţinător al mişcării isihaste pre­cizează că lumina taborică pe care o văd misticii nu e fiinţa lui Dumnezeu, e necreată, pentru că lucrarea necre­ată trebuie să corespundă unei fiinţe necreate, însă este accesibilă omului. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă omului, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12), dar energiile Lui, ca lucrări necreate, sunt accesibile şi pot fi văzute în contemplaţia mistică. Astfel, până la om ajung energiile sau puterile divine, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oame­nilor. Pentru ca mintea să nu se risi­pească în cele din afara ei, Sf. Grigorie recomandă o anumită poz­iţie a trupului: „Ochiul să nu se întoarcă într-o parte sau într-alta, ci să privească spre ombilic, iar capul să se sprijine pe partea dreaptă a piep­tului, trimiţând, prin această poziţie a trupului, puterea minţii, care se împrăştie privind la cele din afară, către inimă. Rostind continuu rugăci­unea lui Iisus”.

Isihia creează o stare în care se practică virtuţile, cele mai importante fiind curăţirea inimii, pocăinţa, trezvia sau atenţia mintii.

Sf. Grigorie Palama - apărătorul isihasmului

Vorbind despre rugăciunea vameşului (Luca 18, 13), Sf. Grigorie Palama o arată drept prototip al rugă­ciunii isihaste: „Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să şi-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă­tosul”. Fără a se gândi la nimic altce­va, el nu se gândea decât la Dumnezeu şi la el însuşi, întorcându-şi rugăciunea asupra sa şi înmulţind cererea de a fi miluit; aceasta este cea mai eficientă rugăciune”. Rugăciunea trebuie să fie însoţită de pocăinţa neştirbită a sufletului şi de participarea trupului, care se împărtăşeşte şi el de harul domnesc.

Ridicaţi împotriva doctrinei isi­haste, Varlaam de Colabria cu dis­cipolii săi şi Achidin îi batjocoreau pe isihaşti pentru faptul că aceştia îşi închinau capetele şi trupurile în tim­pul rugăciunii. Sf. Grigorie Palama a adus exemplul proorocului Ilie, care se ruga cu capul plecat pe genunchi: „Şi acest Ilie, desăvârşit în contemplarea lui Dumnezeu, cu capul plecat pe genunchi – poziţie în care îşi aduna cu osârdie mintea, îndrep­tând-o către Dumnezeu, a adus ploaie cu rugăciunile sale în Samaria cea pustiită de secetă”.

După lungi dezbateri, sinodul de la Constantinopol din 1347 a aprobat isihasmul, iar la sinodul convocat în anul 1351 isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi, ulterior, a pătruns în tot Răsăritul ortodox, în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi România. Au fost evi­denţiate metodele specifice de con­centrare a minţii şi a împreunării ei cu inima, a poziţiei trupului în timpul rugăciunii, a înfrânării simţurilor, a învăţăturilor privitoare la faptul că harul dumnezeiesc pe care omul îl primeşte în inimă este necreat, pre­cum şi la faptul că lumina de pe Tabor este infinit mai presus de cunoaşterea umană, dar nu mai pre­jos de gândire.

În sec. al XVIII-lea isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sf. Nicodim Aghioritul.

Bibliografie

1.        N. Mladin, Prelegeri de mistică ortodoxă, Editura „Veritas”, Târgu-Mureş, 1996.

2.        Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă – ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura „Învierea”, Timişoara, 1998.

3.        Pr. prof. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a BOR, 1994.

                                                 Protoiereu Ioan Lisnic