HOMOSEXUALITATEA – DESFRÂU ÎMPOTRIVA FIRII
Scopul
principal al familiei este naşterea de copii
Cea dintâi familie a fost întemeiată de Dumnezeu în Rai având ca preot şi martor
pe însuşi Dumnezeu, ca să arate tuturor ce rol mare are familia creştină pe
pământ, ce demnitate i-a fost dată şi ce misiune dumnezeiască i-a fost
încredinţată. Scopul principal al familiei este naşterea de copii pentru
înmulţirea neamului omenesc pentru continuarea vieţii pe pământ şi întărirea
Bisericii întemeiate de Hristos în lume. Aceasta a spus-o însuşi Creatorul,
care, după ce i-a făcut pe primii oameni, i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi
şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Facere 1, 28).
După învăţătura Bisericii, „familia este aşezământul şi temelia vieţii de
obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi
femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa Sf. Altar”. Această legătură răsare
din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om: „de aceea va lăsa omul pe tatăl
său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un
trup” (Efeseni 5, 31) În această familie instituită
şi binecuvântată de Dumnezeu, se nasc copii şi tot aici primesc primele
îndrumări de viaţă şi primele învăţături de credinţă care se transmit astfel
din generaţie în generaţie. -
Legalizarea
păcatelor împotriva firii?
În unele state din Europa şi America sunt lezate principiile moralei
creştine în ceea ce priveşte rolul şi rostul familiei în societate. În numele „drepturilor şi libertăţii omului” se legiferează desfrânarea, păcatele împotrivă firii ş.a., ce vin în contradicţie chiar şi cu legile fireşti ale exigenţei umane.
Păcatul desfrânării, care a pierdut mii şi mii de suflete, fiind legalizat,
poate să capete proporţii catastrofale. Prin avort, pântecele mamei,
binecuvântat de Dumnezeu, devine mormânt propriului şi nevinovatului copil. Dar
şi mai teribile sunt păcatele împotriva firii ce nu pot fi iertate fără
pocăinţă nici în viaţa aceasta, nici în cea de veci. Această explicaţie îşi
găseşte temei în învăţătura Mântuitorului, care numeşte neamul necredincios, „desfrânat
şi păcătos” (Matei 8, 38).
În urma insistenţelor îndreptate spre apărarea „drepturilor omului” au fost
modificate şi unele legi, despre care Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului afirmă: „Constituie libertăţi ale persoanei… deciziile pe care aceasta le
ia în momentul căsătoriei (asupra persoanei sau mai nou, asupra sexului
acestuia)...”.
Adică în rând cu familiile heterosexuale, formate din persoane de sex opus
se legalizează şi formarea familiilor homosexuale, formate din persoane de
acelaşi sex (cuplurile bărbăteşti poartă numele de pederaşti, iar cele
feminine, de lesbiene).
Păcatul sodomiei este pedepsit foarte aspru
Păcatul desfrâului împotriva firii se mai numeşte şi sodomie, după
locuitorii cetăţilor Sodoma şi Gomora care au fost pierduţi din cauza acestui
păcat: „Zis-a Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor
cumplit este”. Şi a slobozit ploaie de pucioasă şi foc din cer şi a stricat
cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi
toate plantele ţinutului aceluia” (Facerea 18, 20; 19, 24-25).
În Legea Vechiului Testament
acest păcat era pedepsit foarte aspru: „să nu te culci cu bărbat, ca şi cu
femeie; aceasta este spurcăciune. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu
toate acestea s-au întinat păgânii, pe care Eu îi izgonesc dinaintea feţei
voastre” (Levitic 18, 22, 24).
În Noul Testament referitor la
acest păcat sunt scrise următoarele: „Pentru aceea Dumnezeu le-a dat unora
patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea
împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii
femeieşti, sau aprinşi în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi,
săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1,
27-28).
Legea dualităţii dintre bărbătesc şi femeiesc
Creatorul fiinţei omeneşti împreunează şi binecuvântează cuplul dintre
bărbat şi femeie, fiindcă numai prin această unire fiecare devine omul întreg.
Această lege a sădit-o Dumnezeu în firea omului, iar ceea ce este împotriva
acestei legi este nefiresc. Dualitatea dintre bărbătesc şi femeiesc se
întâlneşte la toate făpturile. Pe când „animalul fiind încătuşat de instincte
nu se abate niciodată de la legile naturii”, iar omul fiind înzestrat de
Dumnezeu cu gândire şi voinţă liberă „a ajuns să calce în picioare aceste
admirabile legi, stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui”.
Scopul căsătoriei ca legătură naturală de viaţă dintre bărbat şi femeie
este bazat pe înţelepciune, dragoste şi unitatea soţilor, iar fructul acestei
iubiri şi unităţii lor este naşterea copiilor. Pe când „căsătoria” homosexualilor
(pederaşti sau lesbiene) nu poate fi bazată pe înţelepciune, ea fiind lipsită
de adevărata dragoste şi de posibilitatea naşterii copiilor.
Mişcările
homosexualilor în apărarea „drepturilor” lor
Homosexualitatea (desfrâul
împotriva firii) în vechime era sancţionată cu pedeapsa capitală, însă încetul
cu încetul lumea a început să manifeste toleranţă faţă de ea.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, mai întâi în Germania, apoi şi în alte ţări,
încep să apară mişcări ale homosexualilor care cereau libertate şi egalitate
în drepturi ca minoritate, la fel ca majoritatea heterosexuală. Mai târziu
aceste mişcări au fost urmate şi de cea feministă care mai cerea un drept,
introducând conceptul de maternitate voluntară, care „trăgea o linie de
democraţie între viaţa sexuală, şi procreare”, cereau şi dreptul la avort „ca
singura posibilitate de control asupra corpului şi destinului lor”.
Între desfrânaţii din trecut şi cei de acum există o deosebire: „aceştia
din urmă vor ca desfrânarea să fie legitimată, legiferată, instituţionalizată,
acceptată sau chiar impusă societăţii, ca fiind comportamentul normal de
viaţă”.
Homosexualitatea
– boală sau viciu?
Atracţia sexuală anormală a homosexualilor faţă de persoane de acelaşi
sex, după unele afirmaţii, pot fi de natură congenitală, psihică sau
ocazională. Atracţia congenitală este înnăscută.
Acestei categorii le vin în apărare unii specialişti, afirmând că atracţia
lor este un „fapt” nu o „greşeală”, nici un „păcat” sau un „viciu”. Tendinţele
homosexuale ale acestor subiecţi nu sunt o opţiune a lor. Alţii spun că
homosexualitatea se datorează unor factori psihici. Persoanele în cauză nu
sunt vinovate de starea lor, cum nu sunt vinovate şi alte persoane de firea sau
bolile lor. Sunt şi homosexuali formaţi ocazional, care ajung la acest păcat
fiind folosiţi la început ca obiect necesar satisfacerii plăcerilor de o
persoană cu „practică” în acest domeniu. La aceşti homosexuali ocazionali
responsabilitatea nu este micşorată, ci dimpotrivă ea poate creşte dacă devine
viciu.
În opinia unor autori „calificările homosexualilor au oscilat între boală
şi comportament deviant, sfârşind prin a fi acceptată ideea existenţei lor ca
minoritate sexuală”.
În 1994 la Rio de Janeiro a avut loc Congresul Mondial de Psihiatrie, la
care s-a pus în dezbatere şi această problemă, s-a ajuns la concluzia că este
fără temei tendinţa de a căuta motivaţii medicale: „orice homosexual este pe deplin
răspunzător de comportamentul său, adică are discernământ”. Neavând cauze
medicale genetice, endocrine sau psihice, homosexualitatea „poate fi
considerată un viciu şi, ca orice viciu, are o influenţă cert nefavorabilă atât
asupra individului însuşi, cât şi asupra familiei şi întregii societăţi".
În unele state din America: Texas, Arizona; cât şi în Georgia, homosexualitatea
este pedepsită cu închisoarea.
Păcat
strigător la cer
Patima despre care vorbim trebuie combătută deoarece determină omul să
comită păcate.
Şi sunt păcate strigătoare la cer
prin care se „tinde a nimici imboldurile (instinctele) puse de Dumnezeu în
firea noastră. Aceste păcate sunt atât de grele încât mai mult decât altele,
cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o
slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate sau perversiune a voii lui,
fiind săvârşite cu precugetare”.
„Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine
este ca să se căsătorească, decât să ardă. Dar din cauza desfrânării, fiecare
să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Corinteni 7,
2, 9).
Orice păcat este condamnat de Biserică. Dar Biserica nu-l condamnă pe
păcătos, ci îl aşteaptă ca să-l trateze prin mijloacele ei specifice de
însănătoşire, deoarece „tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate de neiertat”, cu
condiţia ca ele să fie mărturisite şi să se căiască pentru ele.
„Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi
va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4).
Bibliografie
1.
Dr. George Stan, Teologie
şi Bioetică, Ed. „Biserica Ortodoxă”, Alexandria, 2001.
2.
Pr. Eugen Popa, Teologia
morală specială. Ed. „Viaţa Creştină”, Cluj-Napoca, 1995.
3.
Mitropolit Herotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, p. II, Ed. „Sophia”, Bucureşti, 2001.
Protoiereu Ioan Lisnic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu