PÂINEA EUHARISTICĂ

                              

                                     PÂINEA EUHARISTICĂ

  Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, şi luând paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26, 26-28).

    Taina instituită de însuşi Mântuitorul la ultima Sa cină cu apostolii, prin rugăciunea de mulţumire şi gestul de binecuvântare a pâinii şi a paharului, este transmisă prin ucenicii Săi primelor comunităţi creştine, înfiinţate de ei, care încep să-şi stabilească cultul lor prin „învăţătura Apostolilor, comuniune, frângerea pâinii şi rugăciunii” (Fapte, 2, 42). Partea principală a cultului primilor creştini era „frân-gerea pâinii”, care se numea chiar de la început Sfânta Euharistie.
    Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură ne mărturiseşte că Cina cea de Taină săvârşită de Mântuitor a avut loc până la paştile iudeilor şi nu avea nimic comun cu obiceiurile pascale de pe atunci. Şi anume, azima, sau pâinea pascală la iudei se obişnuia să fie pâine nedospită, pe când pâinea folosită la această ultimă cină, care a fost binecuvântată şi frântă spre împărtăşirea ucenicilor Săi de către Mântuitor nu putea nicidecum să corespundă cerinţelor ritualului evreiesc de paşti.
    La instituirea Euharistiei ( Mt. 14, 22; I Cor. 11, 23) Hristos a luat „artos”, adică pâine dospită, pe când folosirea pâinii nedospite în ritualul Euharistiei după cum este numită de patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie ca una dintre „ereziile latine”, defăimează sensul Cinei de pe urmă, care ar fi fost o simplă cină pascală şi nu instituirea Tainei Noului Testament – Euharistia.
    În sec. XI-XIV se înteţeşte confruntarea între Bisericile creştine de Răsărit şi de Apus. Biserica Răsăriteană nu folosea şi nu foloseşte azima ca pâine euharistică, argumentând că aceasta este o rămăşiţă a paştelui iudaic, iar latinii foloseau pâinea nefermentată sau nedospită. Printr-un decret al sinodului de la Florenţa (1439) din lista punctelor de controversă dintre Apus şi Răsărit este eliminată problema azimei, admiţându-se că atât pâinea dospită cât şi cea nedospită pot fi folosite în ritualul Euharistiei. Ceva mai târziu printr-o scrisoare a sinodului local din Constantinopol (1583), este condamnată folosirea azimei. „Oricine spune că Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină a luat pâine nedospită, ca aceea a evreilor, şi nu pâine hrănitoare cu aluat, să fie îndepărtat şi să fie dat anatema ca un susţinător al concepţiilor evreieşti...”
    Întrucât, frângerea pâinii la primele comunităţi creştine se săvârşea după porunca Mântuitorului, în amintirea Cinei Lui, ea se mai numea şi „Cina domnească” (I Cor. 11, 20). Frângerea pâinii era însoţită de o masă comună, numită agapă – masa dragostei, care întreţinea printre credincioşi sentimentul dragostei creştine. Pâinea pentru Sfânta Euharistie sau prescurile (grec. ceea ce se aduce) se aduceau de credincioşi pentru săvârşirea slujbei, în acest scop alegându-se cele mai bune, celelalte rămânând pentru agape. Cu trecerea timpului prescură se numeşte numai pâinea care se întrebuinţează pentru săvârşirea liturghiei.
    Prescurile dintotdeauna se fac din două părticele, aceasta însemnând că Iisus Hristos are două firi - dumnezeiască şi omenească. Se obişnuia ca pe suprafaţa prescurii să fie chipul crucii. Mai târziu în jurul crucii apare inscripţia ISHS NICA (Iisus Hristos biruieşte), asemenea cu cea de pe steagurile armatei împăratului Constantin cel Mare care biruie pe duşman prin puterea acestui semn.
   Odată cu apariţia primelor liturghii creştine, centrul cultului cărora rămânea acelaşi – Taina Euharistiei, mai târziu fixându-se rugăciunile şi rânduiala proscomidiei, s-a luat hotărârea ca în toate Bisericile creştine prescurile ce se foloseau la liturghie să fie aceleaşi după forma exterioară şi după pecetea tipărită
pe ele. În unele biserici, mai mult în mănăstiri, ca excepţie, se permitea folosirea altor peceţi pentru prescuri, cu chipul sărbătorii hramului, a unui sfânt ş.a. Aceste prescuri, de regulă, erau pregătite pentru a fi împărţite credincioşilor.
    Prescura, ca şi oricare pâine este făcută din trei elemente: din făină, apă şi sare împreunate şi coapte prin căldura focului. După tradiţie, făina preînchipuie sufletul, apa – botezul, sarea – ştiinţa şi învăţătura Cuvântului, care a zis ucenicilor: „Voi sunteţi sarea pământului”.
    Proscomidia este partea cea dintâi a liturghiei sau rânduiala după care se pregătesc darurile pentru Jertfa Sfintei Liturghii la care se folosesc cinci prescuri, spre amintire că Iisus Hristos cu cinci pâini a săturat cinci mii de oameni. Din prima prescură se scoate Agneţul sau Mieluşelul (lat. agnus), pentru că închipuieşte pe Mântuitor, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Acesta se sfinţeşte şi se preface în timpul Sfintei Euharistii în adevăratul Trup al Domnului Iisus Hristos. Din a doua prescură se scoate o părticică în cinstea şi pomenirea Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu. Din a treia – se scot nouă părticele întru cinstea şi pomenirea tuturor sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu. Din a patra şi a cincea prescură – pentru credincioşii care se pomenesc pentru vii şi pentru cei răposaţi. Aşezarea miridelor pe sfântul disc, în jurul Agneţului închipuieşte Biserica luptătoare şi biruitoare, viii şi morţii, sfinţii şi credincioşii în jurul Mântuitorului.

                                                                                       Protoiereu Ioan Lisnic