Activitatea Arhimandritului Visarion Puiu în calitate de Exarh al Mănăstirilor din Basarabia
În perioada 1 septembrie-1 decembrie 1918, Arhimandritul Visarion Puiu a ocupat funcţia de director al Seminarului Teologic din Chişinău. Pe lângă grija pentru restaurarea localului seminarului a lucrat şi asupra întocmirii programei de studiu pentru seminar. Iar când lucrările de reparaţie a localului seminarului s-au aşezat pe un făgaş mai bun, fiind aprobată şi programa de studiu- a fost numit în funcţia de Exarh al Mănăstirilor din Basarabia.
Funcţia de exarh al mănăstirilor prevedea inspectarea mănăstirilor şi schiturilor, anchetarea reclamaţiilor împotriva monahilor cît şi inspectarea întregii activităţi ce se desfăşura în mănăstiri. Până la numirea arhimandritului Visarion Puiu în această demnitate, postul de exarh al mănăstirilor l-a ocupat vicarul Eparhiei, episcopul Dionisie Erhan de la mănăstirea Suruceni,1devenit apoi episcop al Cetăţii Albe cu reşedinţa la Izmail (1932 – 1940).
În 1918, în Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului erau 13 mănăstiri de monahi, 7 de călugăriţe, 4 schituri de monahi şi unul de monahii, 3 frăţii de monahi pe lângă reşedinţele arhiereşti şi 2 frăţii de călugăriţe ce conduceau două azile în oraşul Chişinău. Aceste aşezăminte monahale erau locuite de peste 1000 monahi şi fraţi şi mai bine de 1400 călugăriţe şi surori.2
După primele inspectări mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din Basarabia „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi naţional „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii religioase s-au păstrat întocmai ca şi în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.3
În timpul activităţii de Exarh al mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor, arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor, să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea, după numele fostului proprietar al moşiei. După dispărţirea de Hârjăuca la schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).4
Datorită insistenţei arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea şi schitul Rudi. În 1846, când schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene, după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici (1921 – 1923).5
În timpul activităţii sale la Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologică din Chişinău. Mai conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci.6
În 1919 pe paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918. Bazată pe materialul documentar cules până la acea dată, autorul prezintă câte un scurt istoric a fiecărei mănăstiri, dă numele ctitorilor şi cârmuitorilor din pomelnicile mănăstireşti. Această lucrare, fiind cea mai fundamentală şi mai sistematică din acest gen, stă până în prezent la baza istoriografică a tuturor cercetărilor ce oglindesc viaţa monahală şi istoria mănăstirilor basarabene.
Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.
1.Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Tipografia de editură naţională ,,Luceafărul", Chişinău, 1919, p.86
2.Ibidem, p.10
3.Ibidem, p.3
4.Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1925, p.62
5.Ibidem, p.64
6.Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-Arhiologică Bisericească din Basarabia,rev.Societăţii vol.XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p.406
Protoiereu Ioan Lisnic
În 1918, în Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului erau 13 mănăstiri de monahi, 7 de călugăriţe, 4 schituri de monahi şi unul de monahii, 3 frăţii de monahi pe lângă reşedinţele arhiereşti şi 2 frăţii de călugăriţe ce conduceau două azile în oraşul Chişinău. Aceste aşezăminte monahale erau locuite de peste 1000 monahi şi fraţi şi mai bine de 1400 călugăriţe şi surori.2
După primele inspectări mănăstireşti, arhimandritul Visarion avea să constateze că mănăstirile din Basarabia „Sub raport religios apar ca o bogăţie materială a Bisericii şi ca o podoabă morală a poporului basarabean”. Iar din punct de vedere moral şi naţional „se înfăţişează ca locaşuri de adăpostire religioasă şi ca minunate insule naţionale, în care graiul, cântarea şi rânduielile vieţii religioase s-au păstrat întocmai ca şi în ţara mamă, şi se arată acum ca nişte vetre în care sub spuza împrejurărilor din vremile vitrege, s-a păstrat nestinsă conştiinţa naţională în tot timpul stăpânirii streine sub care s-au găsit mai bine de un veac”.3
În timpul activităţii de Exarh al mănăstirilor din Basarabia, prin vizitele de inspectare a mănăstirilor, arhimandritul Visarion s-a străduit să introducă şi să lărgească buna organizare a vieţii monahiceşti, să sporească starea materială a mănăstirilor, să mărească numărul lor prin redeschiderea unor mănăstiri şi schituri desfiinţate.
În 1920, exarhul mănăstirilor basarabene cere arhiepiscopiei Chişinăului ca Schitul Antonovca să fie despărţit de mănăstirea Hârjăuca şi dat în grija unui stareţ propriu. Acest schit se afla departe de mănăstire, iar după exproprierea din 1917, când mănăstirii i se luase tot pământul, rămăsese aproape nelocuit şi în părăsire. Schitul s-a numit Bocancea, după numele fostului proprietar al moşiei. După dispărţirea de Hârjăuca la schitul Bocancea a fost numit stareţ protosinghelul Gurie Tăutu (1920 – 1923).4
Datorită insistenţei arhimandritului Visarion, după 75 ani de la desfiinţare, îşi reia activitatea şi schitul Rudi. În 1846, când schitul rămăsese fără vieţuitori, prin decizia autorităţilor eparhiale, biserica rămasă a fost dată sub supravegherea parohiei din satul Rudi de Jos. Aflându-se la un loc retras, cu trecerea timpului şi biserica a fost părăsită. La începutul sec. al XX-lea schitul Rudi se afla într-o stare foarte jalnică, chiliile ruinate şi distruse, livezile înăbuşite de arbori sălbatici, iar biserica din piatră, construită în 1777 în stil moldovenesc, fusese devastată complet şi expusă ruinării. Preţuind însemnătatea spirituală şi istorică a acestui aşezământ, exarhul mănăstirilor basarabene, după multe demersuri adresate Comisiunii Monumentelor Istorice din Bucureşti, filialei sale din Chişinău şi Arhiepiscopiei, reuşeşte aprobarea restaurării schitului. Vieţuirea mănăstirească în schitul Rudi a fost reluată în 1921, avându-l stareţ pe arhimandritul Teofan Drăgici (1921 – 1923).5
În timpul activităţii sale la Chişinău, arhimandritul Visarion Puiu a fost şi un reprezentant activ al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia, fondată în 1919. Această comisie avea ca scop inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi de la mănăstiri şi biserici, conservarea şi restaurarea lor. La sfârşitul anului 1920, arhimandritul Visarion întocmeşte un Tablou provizoriu al monumentelor istorice din Basarabia. Biserici şi mănăstiri, lucrare ce constituie prima inventariere a bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia după Marea Unire din 1918. În scurt timp, arhimandritului i se încredinţează conducerea Societăţii Istorico-Arheologică din Chişinău. Mai conducea, de asemenea, Societatea culturală a clerului şi cea de binefacere a oraşului, care asigura zilnic cu hrană de la 4 până la 5 sute de săraci.6
În 1919 pe paginile Revistei Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău (vol. XI), este publicată lucrarea arhimandritului Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, având 95 de pagini. Este prima lucrare consacrată vechilor mănăstiri basarabene după Marea Unire din 1918. Bazată pe materialul documentar cules până la acea dată, autorul prezintă câte un scurt istoric a fiecărei mănăstiri, dă numele ctitorilor şi cârmuitorilor din pomelnicile mănăstireşti. Această lucrare, fiind cea mai fundamentală şi mai sistematică din acest gen, stă până în prezent la baza istoriografică a tuturor cercetărilor ce oglindesc viaţa monahală şi istoria mănăstirilor basarabene.
Meritele incontestabile ale arhimandritului Visarion Puiu şi experienţa câştigată în posturile de mare răspundere au fost înalt apreciate de autorităţile bisericeşti şi laice, astfel încât în primăvara anului 1921 a fost ales şi sfinţit episcop titular al Argeşului.
1.Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Tipografia de editură naţională ,,Luceafărul", Chişinău, 1919, p.86
2.Ibidem, p.10
3.Ibidem, p.3
4.Anuarul Episcopiei Hotinului, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1925, p.62
5.Ibidem, p.64
6.Iosif M. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre Societatea Istorico-Arhiologică Bisericească din Basarabia,rev.Societăţii vol.XIX, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1928, p.406
Protoiereu Ioan Lisnic
Biserica Schitului Rudi după restaurare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu