Pomenirea Sf. Preot Mucenic Alexandru din Basarabia – 83 ani de la primirea cununei muceniciei

Pomenirea Sf. Preot Mucenic Alexandru din Basarabia –
83 ani de la primirea cununei muceniciei

În primele luni de ocupaţie sovietică (1940–1941), împreună cu alţi foşti deputaţi în Sfatul Ţării a fost arestat şi părintele Alexandru Baltaga. Era acuzat că „în anul 1918 a avut o atitudine duşmănoasă faţă de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Ţării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate şi alte puncte ale articolului 54 CP al RSSU. Aceste învinuiri erau pedepsite de organele NKVD cu ani grei de temniţă, inclusiv cu pedeapsa capitală, condamnarea la moarte prin împuşcare.

Alexandru Baltaga s-a născut la 14 aprilie 1861 în familia preotului Ştefan și a Elenei Baltaga. Tatăl său era slujitor la Biserica ”Sf. Nicolae” din satul Lozova, jud. Chişinău. A fost botezat la 20 aprilie în biserica din satul natal de către preotul Vasile Baltaga, avându-i naşi pe Alexandru Camevshi şi Vichentie Vitovschi din Chişinău. În Condica „pentru scrierea celor născuți, cununați și răposați" de la biserica din Lozova, se menționează că la dara de 14 aprilie 1861, în familia „Preotului din satul Lozova, Ștefan Andrei Baltaga și legiuita soția lui, Elena Procopie, amândoi de credință pravoslavnică”, s-a născut un fiu, căruia i-au pus numele Alexandru. Era al 17-lea băiat din acel an înscris în Condică. Taina Sf. Botez a fost săvârșită la data de 20 aprilie, de către „A bisericii Sfântului Nicolae din satul Lozova, preotul Vasile Sava Baltaga, cu diaconul Manuil Gheorghe Baltaga, cu stiharnicul dascăl Nicolae Ilie Avramov și cu ponomarul Petru Constantin Chicu”.

Ambii părinți ai viitorului preot martir Alexandru Baltaga erau din familie de preoți. Tatăl său, preotul Ștefan Andrei Baltaga s-a născut în anul 1822, în familia preotului Andrei Vasile Baltagu, slujitor la biserica din satul Lozova. Tănărul Ștefan a fost întâi dascăl la biserica din Lozova. În anul 1845 a primit binecuvântare arhierească de a purta stihar și în toamna anului următor se căsătorește. În luna iunie 1847 a fost hirotonit diacon și în mai 1852 a fost hirotonit preot pe seama bisericii din Lozova. Mama părintelui Alexandru, Elena Procopie, născută în anul 1828, era fiica preotului Procopie Vasile Hâncu, slujitor la biserica din localitatea Bălănești, jud. Chișinău. La data de 3 noiembrie 1846, în biserica din satul Lozova a fost oficiată Taina Sf. Cununii dintre stiharnicul dascăl Ștefan Andrei Baltaga și Elena Procopie, fiica răposatului preot din Bălănești, Procopie Hâncu. La 18 ianuarie 1848, în familia lor se naște fiul Vladimir, viitorul preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău, promoția anului 1869. În anul 1911, părintele Vladimir Baltaga avea o practică de preoție de 41 de ani, slujiți fără întrerupere la biserica din satul Cojușna, jud. Chișinău.

Viitorul preot Alexandru Baltaga a învăţat la şcoala parohială din localitate, apoi la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care l-a absolvit în anul 1883. În perioada 1883–1885 activează în calitate de pedagog la Şcoala spirituală din Chişinău. La data de 12 ianuarie 1886, în Biserica ”Sf. Parascheva” din Ialoveni a fost oficiată Sf. Taină a Cununiei dintre absolventul Seminarului Teologic din Chișinău, Alexandru Baltaga, de 25 de ani și Elena, de 18 ani, fiica preotului din satul Ialoveni, Petru Grigore Bivol. Cununia a fost săvâșită de către preotul Petru Donici, slujitor la Biserica ”Sf. Teodor Tiron” din Chișinău. În același an, la 26 ianuarie a fost hirotonit în treapta de diacon și la 2 februarie a fos hirotonit preot pe seama Bisericii ”Sf. Aleksandr Nevski” din localitatea Călăraşi-sat, jud. Chişinău, unde a slujit fără întrerupere timp de 54 de ani.

Potrivit celor care l-au cunoscut, „plin de energie, cu mare putere de muncă, minte pătrunzătoare, voinţă neînduplecată, înzestrat cu un deosebit tact, prot. Alexandru Baltaga, rămânând preot rural, a muncit în cursul întregii perioade fără răgaz, cu dezinteresare, dar şi cu deplin succes”. Pentru meritele sale, în perioada 1903–1925 a fost ales în repetate rânduri preşedinte al congreselor eparhiale, a prezidat de mai multe ori şi congresele şcolare ale circumscripţiei Chişinăului. A fost președinte al Epitropiei și sfatului parohial din localitate (1889-1929), conducător și profesor de religie în școlile primare bisericești din com. Călărași (1899-1918) și cercetător de instrucție în protopopia cercului 5, jud. Orhei (1890-1905). 

Pe parcursul activităţii sale pastorale, părintele Alexandru Baltaga a ocupat şi alte funcţii în eparhie: în anii 1904–1922 a fost membru al Direcțiunii pedagogice al Seminarului Teologic din Chișinău, preşedinte al comitetului de revizuire a Fabricii de lumânări în perioada 1904–1922, protopop al cercului V, jud. Orhei în 1905–1926 şi 1928–1931. A mai îndeplinit funcţia de membru al Sfatului Frăţiei “Naşterea lui Hristos”, al comitetului Tipografiei Eparhiale şi al Sfatului Eparhial Misionar, a fost preşedinte al Comitetului Eparhial între anii 1908 şi 1925; preşedinte al Consiliului Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia în perioada 1922–1930 ş.a., a colaborat la Revista „Luminătorul”. Părintele Alexandru a fost și protopop al cercului 3, jud. Lăpușna (1928-1935), delegat al Arhiepiscopiei Chișinăului la Congresul general național bisericesc al României (1932-1936) și delegat al protopopiei cercului 3, jud. Lăpușna, la Adunările Eparhiale (1926-1938).

În toamna anului 1917, părintele Alexandru Baltaga a fost ales, de către preoţimea basarabeană, deputat în Sfatul Ţării. Este unul dintre deputaţii care la 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România. După Marea Unire, a mai îndeplinit şi funcţia de membru al Comitetului de unificare a bisericilor din România Mare.

La data de 1 iulie 1935, părintele Alexandru este pensionat şi la 17 decembrie acelaşi an, prin decizia Ministerului Instrucţiuni, Culte şi Arte, este repus în funcţia de paroh la biserica din Călăraşi-sat, „fără a se numi alt preot în locul lui”. Această decizie ministerială a fost întărită prin hotărârea Sf. Sinod din 1 mai 1936, în care părintele era desemnat „paroh la parohia Călăraşi-sat din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului, în mod excepţional, până la moarte”. Aceste hotărâri erau motivate „în vederea meritelor lui deosebite în viaţa bisericească naţională din Basarabia, precum şi pentru rolul care l-a avut la Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă România”.

Părintele Alexandru Baltaga a fost decorat în repetate rânduri cu distincţii bisericeşti şi ridicat la rangul de iconom mitrofor, la 30 august 1920. A mai fost decorat cu Ordinul ”Sf. Ana, gr. III” în 1907 şi gr. II în 1912; ”Pentru munca în organizarea înaltei festivităţi a centenarului de război (1812–1912), medalia de bronz”, decorat în 1914; ”Sf. Vladimir, gr. IV” în 1915; ”Steaua României în grad de ofiţer” în 1923; ”Coroana României în grad de comandor” în 1928; ”Ordinul Ferdinand I în grad de cavaler” în 1935. Părintele Alexandru a mai fost decorat cu următoarele medalii: ”Alexandru III de argint”; ”Recensământul populaţiei din anul 1897, din bronz”; ”A şcoalelor bisericeşti, din argint”; ”Domnia de 300 de ani a Casei Împărăteşti Romanov, de argint”; ”Încoronarea M.S. Regelui Ferdinand I al României, din bronz”, decorat în anul 1923, şi medalia ”M.S. Regele Carol al II-lea al României, din bronz” în 1933. Părintele Alexandru împreună cu preoteasa Elena au înfiat și au crescut doi copii: pe Vsevolod şi pe Margareta. Vsevolod, născut în anul 1891, era absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău și a Acadeniei Teologice din Petersburg. În anul 1938, activa în calitate de profesor de religie la Liceul nr. 1 de băieți din Chișinău. Margareta, născută în anul 1919, era elevă în clasa a VIII-a la Liceul de fete ”Principesa Dadiani” din Chișinău.

La 28 iunie 1940, trupele sovietice intră în Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa (motivând mai apoi că ţinutul Herţa a fost ocupat „din greşeală”). În aceeaşi zi s-au început evacuările din Basarabia şi nordul Bucovinei. Împreună cu administraţia civilă şi militară românească s-a retras peste Prut un număr mare de populaţie. Pentru cei rămaşi sub ocupaţia sovietică, se începuse un adevărat calvar. Persoanele care nu conveneau regimului erau incluse în categoria „suspecţilor”, majoritatea dintre ele fiind arestate şi deportate în interiorul URSS. Printre primii care au fost supuşi represiunii staliniste au fost membrii Sfatului Ţării, participanţi la actul istoric din 27 martie 1918. Foştii deputaţi ai Sfatului Ţării erau învinuiţi că au votat Actul Unirii Basarabiei cu România, cum că au luptat împotriva mişcării revoluţionare şi au desfăşurat activităţi antisovietice.

În primele luni de ocupaţie sovietică (1940–1941), împreună cu alţi foşti deputaţi în Sfatul Ţării a fost arestat şi părintele Alexandru Baltaga. A fost arestat de către colaboratorii secției raionale NKVD din Călărași, la 31 august 1940 și încarcerat în închisoarea din Chișinău. Era acuzat că „în anul 1918 a avut o atitudine duşmănoasă faţă de Rusia Sovietică, a fost membru activ al Sfatului Ţării, votând pentru dezlipirea Basarabiei de la Rusia Sovietică şi alipirea la România, fiind răsplătit de Guvernul României cu 50 ha de pământ”. Părintelui i-au fost incriminate şi alte puncte ale articolului 54 CP al RSSU, acordarea de ajutor „aripii reacţionare a burjuaziei mondiale” (art. 54, p. 4); lupta activă împotriva clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare (art. 54, p. 13) şi sabotaj contrarevoluţionar (art. 54, p. 14). Aceste învinuiri erau pedepsite de organele NKVD cu ani grei de temniţă, inclusiv cu pedeapsa capitală, condamnarea la moarte prin împuşcare. În timpul percheziției i-au fost confiscate toate distincțiile, diferite ștampile ș.a. Potrivit informației din dosarului de acuzare, arestatul a fost interogat de 2 ori, la 31 august 1940, în ziua arestării și la 10 februarie 1941.

Părintele Alexandru s-a aflat în închisoarea din Chişinău până la sfârşitul lunii iunie 1941, când, din cauza începerii operaţiunilor militare, este evacuat împreună cu ceilalţi deţinuţi în închisoarea din oraşul Kazan, RASS Tătară. Din cauza vârstei înaintate şi a presiunilor fizice şi psihice la care a fost supus în timpul anchetei, precum şi din cauza condiţiilor inumane din temniţele comuniste, la 7 august 1941, părintele trece la Domnul, la 80 de ani pământești împliniți. A decedat în spitalul închisorii din Kazan, de „inflamație intestinală”. Datorită decesului acuzatului, judecata a hotărât, încetarea urmăririi penale și clasarea dosarului.

Peste cinci decenii de la arestare, la 10 iulie 1991, părintele Alexandru Baltaga a fost reabilitat de Procuratura Generală din Republica Moldova, printr-un decret al Sovietului Suprem al URSS ”Cu privire la restabilirea dreptăţii faţă de victimele represiunilor politice din anii '30-40 şi începutul anilor '50” ai secolului trecut.

 

 

                                                            Prot. Dr. Ioan Lisnic

Cântăreţul bisericesc Haralambie Dodi-condamnat pentru ”activitate duşmănoasă” împotriva puterii sovietice

 

Cântăreţul bisericesc Haralambie Dodi - condamnat

pentru ”activitate duşmănoasă” împotriva puterii sovietice

 

Cântăreţul bisericesc Haralambie Dodi s-a născut în anul 1915 în satul Zgărdeşti, jud. Orhei. În anul 1945 era cântăreţ la Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din localitatea Conovca, fostul jud. Hotin.

La 19 mai 1945, cântăreţul Haralambie Dodi a fost arestat de către colaboratorii Serviciului Ministerului Securităţii de Stat din Regiunea Cernăuţi. Judecata a avut loc la 6 august 1945, fiind condamnat pentru ”activitate duşmănoasă”, conform art. 54-1 “a” CP al RSSU, la 20 de ani privaţiune de libertate.

 A fost reabilitat de Procuratura Regiunii Cernăuţi la 30 decembrie 1993.

 

Extras din cartea:

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri, 1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC, 2018, p. 126. 

 

Ierodiaconul Pahomie Timuş - condamnat în baza unor acuzaţii confuze

 

Ierodiaconul Pahomie Timuş - 

condamnat în baza unor acuzaţii confuze 

                                                   Mănăstirea „Hârjeuca”

Pahomie Timuş s-a născut în anul 1894 în localitatea Ghetlova, jud. Orhei. La vârsta de 17 ani intră în ascultare la Mănăstirea „Ţigăneşti”. A fost înrolat în armata ţaristă, fiind trimis pe front în timpul Primului Război Mondial. În anul 1919 revine la aceeaşi mănăstire.

Viitorul ierodiacon Pahomie, în anul 1920 a fost transferat la Mănăstirea „Hârjeuca”, fiind tuns în monahism în 1926 şi hirotonit ierodiacon în 1934. În anul 1943 îndeplinea funcţia de iconom al mănăstirii.

La 23 martie 1945, ierodiaconul Pahomie Timuş a fost arestat, fiind învinuit că ar fi denunţat jandarmeriei române trei cercetaşi ai armatei sovietice. Ierodiaconul Pahomie a negat însă învinuirile. Judecata a avut loc la 15 august 1945, fiind condamnat de Tribunalul Militar la 10 ani privaţiune de libertate, cu confiscarea averii şi lipsirea din drepturile politice pe un termen de cinci ani.

După ispăşirea termenului de detenţie, părintele ierodiacon revine la baştină. În anul 1961 era vieţuitor al Mănăstirii „Hârbovăţ”. Cu un an înainte de închiderea aşezământului monahal, KGB-iştii puneau la cale închiderea mănăstirii. Într-o notă informativă secretă din 18 aprilie 1961 se arăta că în realizarea planului de închidere a Mănăstirii „Hârbovăţ”, cinci dintre monahi pot să opună rezistenţă sau pot influenţa pe această cale ceilalţi vieţuitori. Iată ce scria în acest document secret: ”În timpul de faţă, în mănăstire locuiesc monahi, judecaţi pentru activitate antisovietică – Soltiţchi, Ceban, Danilov, Timuş şi autorităţile bisericeşti Ursu, Burlea şi Popescu Neofit, care pot să opună rezistenţă sau să influenţeze negativ asupra altor monahi. Cu scopul de a evita unele manifestări nedorite din partea acestor persoane, să fie din timp scoşi din mănăstire şi plasaţi la alte locuri de trai”.

Ierodiaconul Pahomie Timuş a fost reabilitat de către Procuratura R. Moldova abia peste cinci decenii, la 18 iunie 1997.

 

 

Extras din cartea:

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri, 1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC, 2018, p. 281.

 

Preotul Boris Țurcanu–unul dintre preoții supuși represiunilor

 

Preotul Boris Țurcanu –

unul dintre preoții supuși represiunilor

                                                 Biserica din localitatea Otaci
 

Boris Ţurcanu s-a născut la 28 iulie 1911 în localitatea Vulcăneşti, Basarabia. În anul 1926 a fost promovat în clasa a VIII-a a Seminarului Teologic ”Sf. Trei Ierarhi” din Edineţ. După absolvirea studiilor teologice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Otaci, jud. Soroca. În această parohie, la 7 aprilie 1937 a avut loc desfăşurarea programului cercului pastoral, condus de preotul-paroh. La data de 22 iunie 1937 a participat la programul cercului pastoral desfăşurat în parohia Volcineţ. După citirea Sf. Evanghelii de la Sf. Liturghie, părintele Boris a predicat la tema Evangheliei zilei – „Predica de pe munte”.

În martie 1944, părintele Boris Ţurcanu se refugiază peste Prut, stabilindu-se în Lugoj, Timiş. În perioada 26 decembrie 1948 – 18 septembrie 1950 a fost încarcerat, fiind deţinut administrativ.

 

Extras din cartea:

Protoiereu Ioan LISNIC, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste, Centinarul Marii Uniri, 1918-2018, Chișinău, Cuvântul ABC, 2018, p. 288.

Cântărețul bisericesc Ștefan Stadler–judecat pentru „agitație contrarevoluționară”

 

Cântărețul bisericesc Ștefan Stadler –

judecat pentru „agitație contrarevoluționară”

                                               Ștefan Stadler (Ștadler), 

                                                Odesa, februarie 1916 

Viitorul cântăreţ bisericesc Ștefan Stadler s-a născut în anul 1888, în familia lui  Ion Stadler[1]. În anul 1916 era mobilizat în armata țaristă, într-o unitate dislocată în februarie a acelui an la Odesa[2], probabil că a participat și la luptele din Primul Război Mondial.   

În 1945, Ștefan Stadler a fost înregistrat de către autoritățile eparhiale de la Chișinău și de către Împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii din RSSM, în funcția de cântăreț la Biserica “Sf. Varvara” din localitatea Corbu, raionul Târnova, jud. Soroca[3]. Dascălul Ștefan a avut 6 copii: Mihail (n. în 1917), Eudochia (n. în 1919), Vasile (n. în 1922), Teodor (n. în 1924), Grigore (n. în 1929) și Dimitrie (n. în 1931). În anii 1944 -1946, biserica din satul Corbu era deservită de preoții din satele învecinate. În zilele de duminică și la sărbatori când nu se oficiau slujbele divine în biserică, dascălul Ștefan, avînd gospodăria alături de biserică aduna la rugăciune, la el acasă membrii corului bisericesc și alți credincoși, motiv pentru care nu era privit cu ochi buni de către autorităţile sovietice[4].

La 29 octombrie 1946, autoritățile eparhiale de la Chișinău, în adresarea către Împuternicitul Consiliului pentru Problemele Bisericii înformau că cântărețul de la biserica din satul Corbu, Stadler Ștefan Ion a fost arestat și cereau ca să fie scos de la evidența slujitorilor bisericești[5]. Judecata dascălului din localitatea Corbu a avut loc în 1947, fiind condamnat la 2 ani privațiune de libertate, conform art. 58 alin. 2 CP[6], agitație contrarevoluționară și activitate subversivă. Unul dintre capetele de acuzare a inculpatului a fost organizarea la domiciliu a  adunărillor religioase.

După întoarcerea din detenție, Ștefan Stadler a activat la biserica din satul Corbu în calitate de epitrop, până la eliberarea funcției de cântăreț bisericesc. A încetat din viața pământească la vârsta onorabilă de 94 de ani, în decembrie 1982[7].

 

 

Materialul respectiv va fi publicat în curând, în următorul vomul de carte: Protoiereu Ioan LISNIC. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria. Vol. IV.

---

[1]Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Vol. II. Chişinău: Ed. „Ştiinţa”, 2001, p. 55.   

[2]Informații și poză oferite cu mult drag de către Natalia Coțofană, bibliotecar la Biblioteca Publică "Matei Mavrocordato" din s. Corbu, r. Dondușeni.

[3]ANRM, F. R-3046, inv. 1, d. 7, f. 35.

[4]Natalia Coțofană, inf. cit.   

[5]ANRM, F. R-3046, inv. 1, d. 10, f.150.

[6]Cartea Memoriei, p. 55.    

[7]Natalia Coțofană, inf. cit.   

                                                                     

 

Preotul Teodor Morozovschi – condamnat la moarte prin împușcare

  

Preotul Teodor Morozovschi –

condamnat la moarte prin împușcare

 Preotul Teodor Morozovschi împreună 

cu soția și doi nepoți de la frați

Preotul Teodor Morozovschi s–a născut la 8 iunie 1875, în familia paraclisierului Epifanie Morozovschi de la Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail” din satul Mocra (r–nul Rîbnița), jud. Balta, gubernia Herson. Începând cu anul 1880, Epifanie Morozvschi devine cîntăreț la biserica din Mocra, iar mai târziu devine preot. Tânărul Teodor a învățat la Școala de cântăreți bisericești și începând cu anul 1897 a slujit în calitate de cântăreț bisericesc, apoi a fost hirotonit preot[1].

Timp de câteva decenii, preotul Teodor Morozovschi a slujit la biserica din satul Mocra, la sfârșitul anilor '30 ai secolului trecut a fost transferat la Biserica ”Sf. Ioan Teologul” din satul Popenchi, raionul Rîbnița, RASSM, perioadă când se începe un nou val de închidere a bisericilor. Părintele Teodor era des chemat la secția raională NKVD din Rîbnița pentru a renunța la preoție, era terorizat și de către autoritățile locale, fiind acuzat de activitate contrarevoluționară desfășurată în mijlocul enoriașilor săi. După închiderea bisericii din satul Popenchi, în anul 1936, părintele împreună cu membrii familiei sale se mută cu traiul în satul Mocra[2], unde la fel era persecutat de către autoritățile locale.

La 28 februarie 1938, părintele Teodor Morozovschi a fost arestat de către colaboratorii secției raionale NKVD din Rîbnița. În mandatul de arestare se menționa că Morozovschi F. E., „fiind ostil față de actualul regim făcea spionaj în favoarea unui stat vecin”. Era acuzat că fiind membru al unei organizaţii rebele contrarevoluţionare, îndemna populaţia la o răscoală împotriva puterii sovietice[3].

Pe parcursul lunii martie, au fost interogați 10 martori care au făcut declarații împotriva celui arestat. La solicitarea secției raionale NKVD din Rîbnița, sovietul sătesc din satul Mocra a eliberat un certificat–caracteristică pe numele preotului în care se scria că: „Morozovschi Fiodor, începând cu anul 1900 a fost slujitor al cultului religios și inclusiv până în 1936 a slujit preot. După anul 1936, Morozovschi s–a ocupat de activități inutile și a organizat în satul Mocra, slujbe religioase clandestine. Sovietul sătesc dispune de informații că Morozovschi atrage la aceste slujbe clandestine, femei din colhoz și aproape zilnic, botează copii. Morozovschi Fiodor     are mai multe rude în s. Mocra. În anul 1932, unul dintre frații săi a fost deschiaburit, în prezent locuiește în s. Mocra, mai are și 4 nepoți de la frați, unul dintre ei, Morozovschi Condrat, în anul 1937 a fost arestat de către organele NKVD. Alt nepot, Morozovschi Grigorii a fost judecat de 4 ori”. Unii dintre cei interogați aduceau mărturii împotriva preotului Morozovschi, declarând că ar fi un membru activ al organizației contrarevoluționare. Părintele a negat toate acuzațiile[4].

La 22 aprilie 1938 a fos alcătuit rechizitoriu, iar la 23 aprile a avut loc ședința judecății, în cadrul consfătuirii Troicii NKVD din RASSM. În Extrasul protocolului nr. 51, al Şedinţei Troicii NKVD din RASSM, din 23 aprilie 1938, se menționează că  în timpul ședinței s–a vorbit despre „lichidarea organizației rebele contrarevoluționare de chiaburi, care desfășura o activitate contrarevoluționară și răspândea zvonuri defetiste, provocatoare și contrarevoluționare, că în curând va înceta stăpânirea puterii sovietice. Organizația dată promova activ, munca de sabotaj, având drept scop pregătirea pentru o eventuală răscoală armată de răsturnare a puterii sovietice. Acuzat în dosar este, Morozovschi Fiodor Epifanovici, născut în anul 1875, originar și locuitor al satului Mocra, raionul Rîbnița, ucrainean, fiu de preot, fost preot, fiind membru al organizației contrarevoluționare, permanent desfățura o agitație contrarevoluționară. A calomniat sistemul colhoznic și puterea sovietică, având tendințe teroriste”. În continuare, în Extras se menționează sentința de judecată: “Morozovschi Fiodor Epifanovici, să fie împușcat”.  Sentința de judecată a fost executată la 25 aprilie 1938[5].

Peste cinci decenii de la executarea sentinței, părintele Teodor Morozovschi a fost reabilitat post–mortem de către Procuratura RSSM, la 27 aprilie 1989[6].

 

Extras din cartea:

Protoiereu Ioan LISNIC. Clerici ortodocși în închisorile comuniste: Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria. Vol. III. Iași, Editura Stef, 2022, p. 205-207.

---

[1]ANRM, F. R-3401, inv. 2, d. 2278,  f. 28-29.

[2]Жертва во имя Христово. În: „Православное Приднестровье”, 15 februarie 2008,  p. 3.

[3]ANRM, F. R-3401, inv. 2, d. 2278,  f. 23, 31-33.

[4]Ibidem, f. 1, 29-33.

[5]Ibidem, f. 34-36.

[6]Ibidem, f. 38.

Apariție editorială: Biserica “Sf. Nicolae” din Putineşti la popas aniversar: 200 ani de la sfințirea pietrei de temelie și începutul lucrărilor de construcție (1824-2024)

 

Apariție editorială: Biserica “Sf. Nicolae”
din Putineşti la popas aniversar:
200 ani de la sfințirea pietrei de temelie și
începutul lucrărilor de construcție (1824-2024)

 

LISNIC, IOAN. Biserica “Sf. Nicolae” din Putineşti la popas aniversar: 200 ani de la sfințirea pietrei de temelie și începutul lucrărilor de construcție (1824-2024). Protoiereu Ioan Lisnic–Iași : Stef, 2024, 142 p.: ISBN 978-630-324-126-5.

Prezenta lucrare a fost editată la popas aniversar: 200 ani de la sfințirea pietrei de temelie și începutul lucrărilor de construcție a Bisericii “Sf. Nicolae” din satul Putineşti, Florești (1824-2024). Lucrarea cuprinde file din istoria bisericii, din activitatea unor ctitori, a slujitorilor și a personalităților marcante legate de viața spirituală a parohiei.

Pe parcursul existenței de două veacuri, zidurile Bisericii “Sf. Ierarh Nicolae” au fost și sunt martori ai vieții și năzuințelor oamenilor din satul Putinești. Înălțată la 1824 pe o colină din preajma râului Cubolta, lângă a cărei ape se află și vatra satului, Biserica veghează cimitirul presurat cu străvechi cruci de morminte a căror pietre poartă inscripții românești, grecești și slavonești, cu numele înaintașilor noștri. Numele celor înhumați în morminte ale căror pietre de căpătâi nu s-au păstrat până în zilele noastre pot fi găsite pe paginile cărților metricale în care preoții ce au slujit în biserica din Putinești au făcut însemnări despre nașterile, cununiile, și trecerile la Domnul ale celor pe care i-au păstorit în vremurile de până la instaurarea regimului sovietic. Aceleași documente conțin și mențiuni despre ctitoriile făcute de enoriași, care donând din avutul lor au contribuit la ridicarea și împodobirea lăcașului de cult amintit. Medelnicerul Enache Panaioti, boierul moldovean care a ridicat din cheltuiala sa măreața biserică din Putinești, la fel ca și numeroșii săteni ce au donat mult din puținul lor pentru a împodobi lăcașul de închinare cu icoane și obiecte trebuincioase, au înscris câte o părticică din credința și generozitatea lor în mortarul zidurilor seculare.

Sursele arhivistice produse după instaurarea puterii sovietice în Basarabia conțin și ele informații despre putineșteni și biserica lor. Determinate în a distruge credința din oameni și a dărâma lăcașele lor de închinare, autoritățile sovietice au emis numeroase documentele ce sunt păstrate în arhivele din Republica Moldova și Ucraina, și care vorbesc nu doar despre credința putineștenilor, ci și despre neînfricarea cu care au izbutit a proteja lăcașul lor de închinare, eforturi ce până în 1962 au ferit biserica de primejdia ateiștilor prigonitori ai credinței strămoșești. Însă în acel an, după mai bine de un deceniu de strajă, putineștenii au fost puși la mare încercare. Folosind vicleșugul, activiștii atei au reușit să pătrundă în biserică și să o profaneze. Clădirea lăcașului sfânt a fost transformată în depozit, însă păstrând în formele sale amprenta stilului arhitectural caracteristic străvechilor biserici moldovenești, zidurile profanate ale bisericii au continuat să vegheze asupra satului, în așteptarea zilei în care în turla sa vor fi reașezate clopotele ce vor chema din nou oamenii la rugăciune. În așteptare au fost și putineștenii, care nu și-au pierdut credința, și demonstrând încă o dată hărnicia și sârguința de buni creștini, și-au redobândit și restaurat biserica în anii destrămării imperiului sovietic.

Putem afla despre aceste și multe alte evenimente nu doar din documentele de arhivă, dar și din amintirile bătrânilor din Putinești și din sursele edite de epocă, precum ziare, memorii, cărți și anuare. Toate aceste surse, la fel ca dăinuirea Bisericii pentru mai bine de două veacuri, demonstrează că Sf. Lăcaș din satul Putinești ce poartă hramul “Sf. Nicolae” a fost și este locul unde soarta putineștenilor de ieri și a celor de azi se împletesc în una, prin credință și memorie.

Folosind sursele amintite mai sus, autorul prezentului volum și-a propus să realizeze un studiu dedicat istoriei bisericii din Putinești. Studiul nu se limitează la o relatare exclusivă a istoriei bisericii, dar prezintă istoria unei parohii ce conține și relatări despre oameni, locuri și fapte din afara satului Putinești, care sunt introduse prin urmărirea firului biografiei persoanelor care și-au făcut nume în afara satului.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul capitol este dedicat primelor trei decenii de existență a bisericii și în special personalității întâiului său ctitor – Medelnicerul Enache Panaioti. La fel, este prezentată contribuția pastorală a primilor preoți ce au slujit în Biserica “Sf. Nicolae” din Putinești.

În al doilea capitol, este redată activitatea pastorală și socială a clericilor începând cu mijlocul sec. al XIX-lea și până în anul 1940. În această perioadă apar primele instituții școlare din sat, în activitatea cărora un rol deosebit l-au avut preoții Bisericii “Sf. Nicolae”. La fel, în aceeași perioadă au avut loc evenimente de grea încercare pentru credincioși și clerici, precum Revoluția Rusă din 1917, retragerea trupelor ruse anarhizate de pe fronturile Marelui Război, vremuri vitregi ce s-au încheiat o dată cu Unirea Basarabiei cu România.

Cel de-al treilea capitol este dedicat celei mai dificile perioade din istoria bisericii și a satului. Este vorba despre perioada sovietică în care putineștenii s-au confruntat cu mai multe tentative de închidere a bisericii lor și cu alte politici represive ale regimului. Fiind închisă și transformată în depozit în anul 1962, biserica din Putinești a fost redeschisă în anii din preajma dispariției URSS. Efortul depus pentru a preveni închiderea bisericii, iar mai apoi redeschiderea lăcașului sfânt, sunt legate de numele a numeroși buni creștini ce au știut să păstreze cu multă dăruire credința strămoșească.

Ultimul capitol conține biografiile clericilor și enoriașilor iluștri ale căror vieți au fost legate de biserica din Putinești. La fel, acest capitol conține și relatări asupra modului în care în satul Putinești în perioada sovietică credința a dăinuit și a triumfat asupra ateismului impus de regimul bolșevic.

Lucrarea dată vine să celebreze împlinirea a două sute de ani de la ridicarea bisericii din satul Putinești. Considerăm că cea mai potrivită celebrare este pomenirea înaintașilor noștri, care trecând prin perioade vitregi au reușit să ne transmită neatinsă comoara credinței strămoșești. Biserica din Putinești face parte din moștenirea pe care am primit-o de la înaintașii noștri, care prin credința și curajul lor au făcut posibil ca timp de două sute de ani acest lăcaș de cult să bucure ochii și sufletul credincioșilor.