Univers spiritual

vineri, 25 iulie 2014

JURĂMÂNTUL TREBUIE FOLOSIT NUMAI ÎN CAZURI FOARTE IMPORTANTE ŞI NECESARE, CA ULTIM MIJLOC DE A STABILI ADEVĂRUL

JURĂMÂNTUL TREBUIE FOLOSIT
NUMAI ÎN CAZURI FOARTE IMPORTANTE ŞI NECESARE,
CA ULTIM MIJLOC DE A STABILI ADEVĂRUL

Deoarece Dumnezeu este Adevărul, iubeşte adevărul şi urăşte minciuna, jurământul pe numele lui Dumnezeu are puterea de a-i insufla celui care se jură să spună numai adevărul ca un adevăr al lui Dumnezeu, cu acea convingere că Dumnezeu, care este omniprezent, este de faţă la acest jurământ.
Celor care primesc jurământul li se insuflă încredere în cuvintele celui care se jură, deoarece aici martor şi chezaş al adevărului este Însuşi Dumnezeu, şi trebuie să credem că El nu va îngădui să fie luat în derâdere numele Lui. De aceea, jurământul în înţelesul său curat nu are în el nimic rău, ci e necesar pentru binele obştesc.
Jurământul a fost stabilit şi sfinţit de Însuşi Dumnezeu pentru poporul israelit: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-i slujeşti, – ne spune El prin Moise, – şi pe numele Lui să te juri” (Deuter. 6, 13). Însuşi Dumnezeu S-a jurat pe Sine după cum spune Sf. Scriptură: „Dumnezeu când a dat făgăduinţă lui Avraam... S-a jurat pe Sine Însuşi” (Evrei 6, 13). Mântuitorul S-a jurat de asemenea, la judecată, că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 26, 63-64). Asemenea şi Sf. Apostoli s-au jurat, întărind prin aceasta adevărurile propovăduite (Rom. 1, 9; II Cor. 1, 23; Gal. 1, 20 ş.a.).
Când Mântuitorul spune: „Să nu vă juraţi nicidecum... Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 34-37). El nu opreşte desăvârşit jurământul, ci numai jurământul cel nedrept şi cel făcut cu uşurinţă pentru lucruri de nimic, neînsemnate şi neadevărate. Jurământul trebuie folosit numai în cazuri foarte importante şi să fie făcut în urma unei convingeri personale că se spune adevărul (de exemplu, jurământul făcut la Botez de a ne lepăda de satana şi a ne uni cu Hristos; din cele laice – jurământul mirilor, în faţa constituţiei, a tribunalului, etc.). În acest sens ne învaţă şi Sf. Ap. Iacov: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da; şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată” (Iacov 5, 12).
Să ne ferim de jurămintele făcute cu uşurinţă, fără temei, nemaivorbind de un jurământ fals, sau nedrept la baza căruia stă minciuna. Să obişnuim a vorbi despre lucrurile ce ştim că sunt adevărate, ori neadevărate, despre cele clare pentru noi, iar cele îndoielnice şi necunoscute să le omitem în vorbire. Sf. Talasie ne învaţă: „alege din cele cinci feluri de vorbire numai trei. De al patrulea nu te folosi des, iar de al cincilea fugi” (Filoc., p. 460). După Nikolae Kataschepinos cele cinci feluri de vorbire sunt: „da”, „nu” şi „desigur”; „îndoiala” şi „obscurul” când starea lucrurilor este semicunoscută sau necunoscută. Pentru a evita discuţiile despre cele îndoielnice sau necunoscute, în primul rând avem nevoie de un control, ferindu-ne de folosirea vorbirii în deşert. Că „pentru orice cuvânt rostit în deşert oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 3). Adeseori vorbirea multă vine din mândrie, de unde se nasc clevetirile, minciuna, ignoranţa ş.a. Sf. Apostol Iacov numeşte limba ca „rău fără astâmpăr, plină de venin, aducătoare de moarte” (Iacov 3, 8). Din vorbă multă nu adunăm nimic bun, ci numai dezgust, sau chiar şi ură, fiindcă în acea clipă avem senzaţia că cunoaştem multe şi impunem părerea noastră celor ce ne ascultă, cu atât mai mult când nici nu se cere acest lucru, fiindcă „cel ce înmulţeşte cuvintele va fi urât” (Sirah 20, 7). Pe lângă controlul în vorbire avem nevoie şi de o gândire ordonată de a deosebi starea lucrurilor, fără a lua hotărâri pripite, privind lucrurile superficial. Chiar şi când ne-ar părea la prima vedere a fi bune cuvintele pe care le rostim, e mai bine să le îngropăm în tăcere. Cel ce ştie a pune frâu vorbirii arată că este înţelept: „Tace fiindcă nu are nimic de răspuns” (Sirah 20, 5); „Cel ce tace se află înţelept” (Sirah 20, 4), dar „Din vorbă multă nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 20).
Să folosim jurământul numai pentru lucruri foarte importante. Să ne păzim de vorbele şi jurămintele deşarte, de mărturiile mincinoase şi de jurămintele false, să tindem spre un trai atât de cinstit şi cu sfinţenie, încât să nu avem nevoie să jurăm, dar să ne creadă toţi pe cuvânt, ştiind cât de cinstiţi suntem.

Protoiereu Ioan Lisnic

joi, 24 iulie 2014

CE NUME PUNEM COPIILOR NOŞTRI. NUMELE DE BOTEZ ȘI ZIUA PATRONULUI SPIRITUAL

Prenumele (numele dat la naştere) fiecărui om îl deosebeşte de milioanele de alţi oameni şi prin aceasta se confirmă unicitatea lui. În ritualul punerii numelui Biserica recunoaşte unicitatea fiecărui copil prin care este obţinut dumnezeiescul dar al personalităţii. În a opta zi înainte de Botez, preotul citeşte o rugăciune specială de punere a numelui celui nou-născut. Prenumele copilului se confirmă prin rostirea în momentul cufundării întreite în apa Botezului şi nu mai poate fi schimbat decât la tunderea în călugărie, care se mai numeşte şi al doilea botez.
Acest nume îl va deosebi de ceilalţi oameni în relaţiile individuale cu Dumnezeu şi pregătirea pe parcursul vieţii sale pământeşti pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Conform sfintei Tradiţii în Biserica Ortodoxă, copiii se botează cu numele sfinţilor incluşi în calendar în acea perioadă. După un obicei, care în prezent rareori se mai întâlneşte, copilului trebuie să i se pună numele sfântului din ziua naşterii sale. Sfântul, al cărui nume, după botez îl poartă copilul, devine protectorul, rugătorul şi grabnic ajutătorul lui pe parcursul vieţii lui. Niciodată copiilor „chemaţi” nu li se pun prenumele sfinţilor catolici sau ale zeităţilor păgâne, precum şi nume de animale sau păsări, de eroi din poveşti sau mituri (precum: Diana, Afrodita, Venera ş.a). Strămoşii noştri, dacii, puneau nume provenite din cuvintele comune de origine tracă sau romană, cuvinte care exprimau anumite particularităţi ale individului (Albu, Astra, Bucur, Bunu, Negru, Urâta ş.a.), numele zilei în care s-a născut (Marţu, Joia, Duminica ş.a.), nume de animale, arbori, pietre preţioase, flori (Smaranda, Zamfira, Argint ş.a.).
Odată cu apariţia creştinismului în teritoriul geto-dac a pătruns un număr mare de nume de diferite origini (ebraică, greacă, romană, egipteană, persană ş.a.).
Aceste prenume s-au înrădăcinat atât de mult în cultura noastră, încât le considerăm autohtone.
Inovaţiile în lista prenumelor ortodoxe au fost introduse în sec. XIX. În urma acestora până în prezent întâlnim prenume occidentale precum: Adela, Agnesa, Aida, Carolina, Corina, Laura, Otilia, Rozalina ş.a. Deşi în ultimul timp întâlnim nume de provenienţă străină (Aria, Gutiera, Izabela, Monica, Tereza ş.a.), totuşi în uz se menţin prenume calendaristice ortodoxe tradiţionale.
Înainte de a primi Taina Botezului nou-născutul se înregistrează la Oficiul Stării Civile, apoi este botezat, iar responsabilitatea alegerii numelor revine părinţilor. În cazul în care prenumele ortodox al copilului nu poate fi tradus (Iana – Ioana, Oxana – Xenia, Polina – Apolinaria, Jan – Ioan, Artur – Artenie, Josef – Iosif ş.a.) preotul recomandă părinţilor un nume apropiat după pronunţare de cel străin.
Se mai întâlnesc prenume în formă populară sau hipocoristică: Arcachie – Arcadie, Arion – Ilarion, Artimon – Artenie, Arvinte – Lavrentie, Dina –Alexandrina ş.a.

În Biserica Ortodoxă spre deosebire de cea catolică, nu se admite să se numească pruncul cu câteva prenume. La botez fiecare copil primeşte un singur nume, căci şi omul are o singură naştere şi un singur suflet. Prenumele de botez reprezintă sufletul omului unit cu Dumnezeu prin Botez în dreapta credinţă.

Protoiereu Ioan Lisnic