Comunismul ca sinonim al anticreștinismului
Nicolae Enciu,
doctor habilitat în istorie,
Institutul de
Istorie, mun. Chișinău
Este binecunoscut faptul, că atitudinea
intransigent-dușmănoasă a comunismului față de orice religie nu constituie un
fenomen incidental, ci însăși esența concepției comuniste. Regimul comunist, în
accepția filozofului rus Nikolai Berdiaev, este sinonimul etatismului absolut,
statul în cadrul acestuia este totalitar, el cere o unitate forțată a gândirii.
În calitatea sa de „religie” totalitară și materialistă, comunismul este ostil
oricărei religii tradiționale și, în special, celei creștine. Aceasta deoarece
comunismul însuși pretinde a fi o astfel de credință, menită să înlocuiască
creștinismul; el pretinde a satisface cerințele religioase ale sufletului uman,
a oferi un sens vieții [2].
În acest context, principalul instrument prin care
regimul sovietic s-a impus în Basarabia în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie
1941, a fost teroarea fizică și intelectuală, aplicată conform unui plan
sistematic și premeditat pentru deznaționalizarea populației Basarabiei, iar
principala instituție vizată a fost Biserica, stâlpul rezistenței spirituale a
oricărui popor.
O ilustrare pregnantă a acestui adevăr o constituie
lucrarea Protoiereului Ioan Lisnic „Clerici
ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în închisorile comuniste” [3],
apărută recent la editura Cuvântul ABC din Chișinău.
Pasionat de istoria Bisericii, autor a câtorva
monografii și a sute de studii și articole referitoare la trecutul Bisericii
ortodoxe române, descendent dintr-o familie de slujitori care au suferit în
urma prigoanelor din secolul trecut, - un secol cu multe frământări pentru
ortodoxia din întreaga lume, când s-au schimbat sisteme politice, alianțe și
chiar frontiere, iar noua ordine geopolitică impusă cu forța a reușit să
instaureze un sistem politic ateist militant, - protoiereul Ioan Lisnic pune la
dispoziția publicului cititor o carte-omagiu pentru mărturisitorii care au pătimit
și au murit pentru dragostea întru mântuitorul nostru Iisus Hristos, privind
înapoi spre jertfa celor care au suferit, îndemnându-ne să luăm din îndrăzneala
și curajul lor. O carte, așa cum pe bună dreptate afirmă prefațatorul lucrării,
diaconul dr. Vasile M. Demciuc de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din
Suceava, cu o bibliografie impresionantă, dar și cu trimiteri numeroase la
izvoare din arhive, dovedind acribia, minuțiozitatea și rigurozitatea cu care
autorul a studiat mărturiile și documentele de arhivă.
Pornind de la constatarea că despre martirajul
multor preoți din Basarabia și nordul Bucovinei din perioada stăpânirii
sovietice s-a scris nepermis de puțin, autorul lucrării a urmărit să
reconstituie biografiile acelor preoți și cântăreți bisericești, care au fost
supuși represiunilor în timpul ateismului sovietic, arestați și condamnați la
ani grei de temniță, de unde mulți nu s-au mai întors, fiind omorâți fără
judecată sau exterminați prin muncă silnică. Rod al unor ample investigații
istoriografice și de arhivă, lucrarea prezentată reconstituie biografiile a
peste 312 preoți, diaconi, egumeni, ieromonahi, cântăreți bisericești, inclusiv
12 biografii ale unor preotese, egumene și monahii.
Cazurile de persecutare a slujitorilor bisericilor
și mănăstirilor ortodoxe din Basarabia și nordul Bucovinei, de către
autoritățile sovietice, relevă existența unui plan sistematic și premeditat de
deznaționalizare a populației din teritoriile respective, elaborat și pus în
aplicare cu mult înainte de notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940.
Iată, bunăoară, cum este descrisă soarta preotesei Maria Balaban, soția
preotului Nicolae Balaban, născută în anul 1885 în localitatea Hâncești,
județul Chișinău: „În anul 1919, aflându-se în stânga Nistrului, a fost
deportată împreună cu soțul și copiii săi. S-au reîntors în 1925 și au locuit
într-un sat din RASSM, unde soțul ei era preot. În anul 1934, preoteasa Maria a
fost condamnată, conform art. 54-10 Cod penal al URSS, la opt ani de lagăr. A
fost eliberată înainte de termen, cu interdicția domiciliului în Regiunea
Tomsk. Arestată din nou în 1937 și silită să recunoască învinuirile: activitate
contrarevoluționară a fiului ei aflat în România, spionaj în favoarea Japoniei
și ură față de puterea sovietică. Dosarul de arest a fost fabricat doar în două
zile, 21-22 decembrie. Judecata a condamnat-o la moarte prin împușcare.
Sentința de judecată a fost executată la 7 ianuarie 1938” [4].
Ca regulă generală, preotesele au împărtășit
destinul tragic al soților, suportând nu numai arestările, ci și execuțiile.
Soția preotului Filip Dușacov, bunăoară, Valentina Dușacov, în timpul primei
ocupații sovietice, a fost arestată împreună cu soțul ei, fiind duși în
interiorul Uniunii Sovietice, unde ambii au fost executați [5].
Potrivit constatărilor autorului lucrării, doar în
primul an de ocupație sovietică (iunie 1940 – iunie 1941) au fost distruse 13
biserici, alte 27 fiind transformate în cluburi, iar 48 de preoți – omorâți sau
deportați. Conform altor surse, dintre preoții rămași în timpul ocupației, au
fost executați sau deportați peste o sută de persoane. Investigațiile autorului
au condus la depistarea a 94 de preoți omorâți fără judecată, exterminați în
închisorile comuniste sau deportați și dispăruți fără veste. Cinci dintre
aceștia – preoții Pimen Cheianu, Alexandru Dașcheev, Nicolae Gontea, Gheorghe
Tudorache și Antonie Vustian – au revenit la locurile natale. Conform acelorași
constatări, numărul preoților care nu au mai ieșit din închisorile comuniste
este de 49 de persoane, iar alți 11 nu s-au mai întors din locurile în care au
fost deportați [6].
Lectura cărții Protoiereului Ioan Lisnic confirmă
într-o deplină măsură adevărul, că secolul al XX-ea a fost secolul martiriului
în masă al creştinilor. Nu este vorba doar de destinul vreunui creştin curajos,
ci de istoria unui martiriu în masă, astfel încât, la începutul celui de-al
treilea mileniu, Biserica creștină a devenit din nou „o Biserică a martirilor” [7].
Pornindu-se de la convingerea că martiriul
constituie o realitate contemporană a Creştinismului, în documentul Marelui
Jubileu din 2000, Tertio
Millennio Adveniente, a fost
lansată ideea recuperării memoriei creştinilor căzuţi în secolul XX,
afirmându-se: „În secolul nostru s-au reîntors martirii, adesea necunoscuţi,
aproape „militi ignoti” ai marii
cauze a lui Dumnezeu. Pe cât este posibil, Biserica nu trebuie să piardă
mărturiile lor (...)” [8]. Pentru aceasta, a fost lansat şi un îndemn: „Este
necesar ca Bisericile locale (prin urmare şi cercetătorii preocupaţi de
domeniul respectiv.- n.n.) să facă tot posibilul pentru a nu lăsa să piară
memoria celor care au suferit martiriul, adunând documentaţia necesară (subl.
n.)” [9]. Este tocmai teza pentru care pledează autorul lucrării prezentate,
considerând că identificarea preoților-martiri din Basarabia și nordul
Bucovinei din timpul stăpânirii sovietice rămâne o sarcină importantă a
cercetătorilor, având în vedere atât rolul pe care politicile anticlericale
respective ale autorităților sovietice l-au avut în proiectul de arhitectură
socială, aplicat de regimul totalitar comunist, cât și valoarea spirituală a
memoriei celor care și-au jertfit viața pentru credința în Dumnezeu.
Note
[1]
Cf. Vladimir Trebici, Genocid și demografie, Editura Humanitas, București,
1991, p. 10.
[12]
Н.А. Бердяев. Истоки и смысл русского коммунизма.
Репринтное воспроизведение издания YMCA-Press, 1955 г. Москва, 1990. С. 129.
[3]
Protoiereu Ioan Lisnic, Clerici ortodocși din Basarabia și Bucovina de Nord în
închisorile comuniste: Centenarul Marii Uniri, 1918-2018 / Red. coord.: Angela
Levința, Cuvântul ABC, Chișinău, 2018, 330p.
[4]
Ibidem, p. 42.
[5]
Ibidem, p. 134.
[6]
Ibidem, p. 6.
[7]
Cf. Andrea Riccardi, Secolul martiriului. Creştinii în veacul XX. Ediţie, traducere
şi note de dr. Veronica Turcuş, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 5-6.
[8]
Ibidem, p. 7.
[9]
Ibidem.