Univers spiritual: iulie 2014

EUTANASIA ÎNSEAMNĂ UCIDERE

Prin eutanasie, care din greceşte înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului care suferă de o boală incurabilă. Pentru prima dată în istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio. A fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi copiii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. Mai târziu în unele state eutanasia a devenit un fenomen normal. Numai în anul 1995 în Olanda au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi. Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: către Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui, către el însuşi şi către aproapele, pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi (Matei 22, 37-39). Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană – trup şi suflet – având grijă, în primul rând, de suflet, fiindcă „ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul lui îl va pierde?” (Matei 16, 26), dar având grijă şi de sănătatea trupului pentru a-l putea folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu sau ne putem uni mai strâns cu El. În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al trupului” pentru că el a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit. Mântuitorul a zis: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Matei 21, 22). E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care, după învăţătura noastră, trebuie să-l cinstim „cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a făcut Domnul”, „să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă” (Sirah 38, 1, 12). Din partea medicului se cere să fie bine pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, de a alina suferinţele celor în stadiul terminal şi nu este în drept să grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.

Pentru creştini boala şi suferinţa au un sens

Viaţa trebuie trăită, potrivit poruncilor divine, în scopul dobândirii mântuirii. Sănătatea fizică nu-i foloseşte omului la nimic, dacă nu este folosită în scopul mântuirii, iar boala şi suferinţa nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi sufletul. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze omului nici o pagubă”. Dacă nu recunoaştem bolii un sens, vom fi cuprinşi de teamă, disperare, descurajare, tristeţe, iritare, care nu numai că nu ne uşurează suferinţele trupului, dar ne pot îmbolnăvi şi sufletul. De aceea Sf. Părinţi ne îndeamnă să nu ne preocupe mai întâi cauzele bolilor şi suferinţelor, nici mijloacele de combatere a lor, „ci să degajăm semnificaţia pe care ele o îmbracă în cadrul relaţiei noastre cu Dumnezeu şi să punem în evidenţă care poate fi rolul lor pozitiv în perspectiva mântuirii noastre”. Boala înţeleasă astfel are ca efect nu strivirea omului sub povara suferinţei, ci „întoarcerea sa la Dumnezeu.... apropierea sa de El ca de adevăratul său început şi sfârşit... Dumnezeu nu a îngăduit boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea. În orice boală Dumnezeu ne vorbeşte despre mântuirea noastră şi-şi exprimă voinţa de a ne ajuta să o realizăm”. Când este bolnav şi suferă, creştinul are prilejul să-şi arate şi să-şi întărească credinţa şi să dea dovadă de răbdare, care este izvorul altor virtuţi, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Nu se poate merge la Dumnezeu fără a trece prin moarte

Prin moarte creştinul înţelege sfârşitul vieţii pământeşti şi ea constă în despărţirea sufletului de trup. Omul, singura creatură care ştie că va muri, este îngrijorat de moarte. Cei necredincioşi, atraşi de plăcerile lumii acesteia, privesc moartea cu spaimă, deoarece ei cred că odată cu moartea se sfârşeşte totul. Omul credincios dă însă morţii sens, socotind-o ca pe o poartă prin care trece spre existenţa veşnică, pentru că „nu se poate merge la Dumnezeu fără a se trece prin moarte”. Dacă înainte momentul morţii, din punct de vedere al medicinii, era considerat oprirea ireversibilă a respiraţiei şi a circulaţiei sanguine, datorită modificării tehnologiei de reanimare, aceste importante funcţii vitale pot fi întreţinute în condiţii artificiale timp îndelungat, în dependenţă de decizia medicului. Prelungirea vieţii pe cale artificială menţine vitalitatea numai anumitor organe, de aceea această problemă nu întotdeauna este obligatorie. Acest proces uneori prelungeşte suferinţa bolnavului lipsindu-l de dreptul la un sfârşit creştinesc al „vieţii, fără durere, neînfruntat, cu pace”, pentru care creştinii ortodocşi se roagă la fiecare slujbă divină.
Întrucât nimeni nu-şi cunoaşte momentul morţii, trebuie să ne conformăm viaţa cu voinţa lui Dumnezeu, pentru a fi pregătiţi în orice clipă pentru viaţa de dincolo de mormânt.

Prin eutanasie se suprimă voinţa bolnavului

Din punct de vedere al medicinii eutanasia poate fi pasivă şi activă. Cea pasivă se reduce la întreruperea tratamentului şi decuplarea bolnavului de la aparatura medicală. Prin cea activă se subînţelege stingerea uşoară prin stupefiante a bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o injecţie care îi produce o moarte rapidă. Pentru acest motiv eutanasia trebuie calificată drept o crimă, deoarece prin această metodă se suprimă viaţa unui om. De fapt, eutanasia înseamnă „o execuţie” de „comun acord” cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul vine şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, la ora fixată de el.
Unii, care militează pentru legiferarea eutanasiei, socotesc că ea face parte din drepturile omului, care transferă „puterea medicului în mâinile bolnavului pentru a-şi decide soarta”. De fapt, medicul nu-l eliberează numai pe bolnav de suferinţă, eliberează familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă, dacă nu cumva în spatele eutanasiei se ascund şi „interese meschine, cum ar fi moştenirea”.
Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi considerată o opţiune morală doar atunci când pacientul este într-o stare de comă ireversibilă sau când pacientul este conştient; deşi se află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere în mod repetat ca hrana şi lichidul să fie oprite. Cel de-al doilea caz nu conţine eutanasie activă sau sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu mai poate reda sănătatea.
Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele două porunci: „Să nu ucizi” şi „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte durerea. Să i se dea toate îngrijirile medicale şi să se urmărească cu multă atenţie alinarea durerilor, pentru ca acestea sa nu devină de nesuportat sau chiar „dezumanizate”, până în clipa în care se predă lui Dumnezeu.
Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot şi credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea celui în suferinţă. În timpul bolii, trebuie să avem încredere în Dumnezeu, căci „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Corinteni 10, 13). Atunci când ajutorul lui Dumnezeu întârzie, să nu deznădăjduim, ci să avem răbdare, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Prin răbdarea voastră, veţi dobândi sufle-tele voastre” şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Sf. Apostol Iacob ne învaţă: „Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 13-15).
Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot şi creştin are o mare putere spirituală pentru vindecarea celui în suferinţă, aşa cum spune Mântuitorul: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl meu, care este în ceruri” (Matei 18, 19). Iar Sf. Apostol Iacob
ne îndeamnă: „... să vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi" (Iacob 5, 16). Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obţine vindecarea este Taina Sf. Maslu. Această Sf. Taină este folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală sufletească sau trupească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească şi să primească Sf. Împărtăşanie, ca să-i fie „spre viaţa de veci... şi spre iertarea păcatelor”. Celor aflaţi la sfârşitul vieţii preotul le citeşte „Slujba la ieşirea cu greu a sufletului”, pentru ca Dumnezeu să facă „fără durere dezlegarea din trup a robului Său”, în acest fel, muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii lui cu Dumnezeu.

Protoiereu Ioan Lisnic